Proză: Maria BEL FRANC: PARCURS (2)

 (urmare)

             După încă vreo trei luni, într-o vineri, maică-sa îl aşteaptă la venirea lui de la școală cu o supă de fasole boabe şi mult tarhon, aşa cum îi plăcea. Îl lasă să ia câteva linguri cu ochii aceia vigilenţi dacă mănâncă fără să ţurpăie, cu gura închisă, cu spatele drept, cu coatele pe lângă corp. „Plec şi eu în Italia”. Vocea avea ceva metalic în ea, ar fi respins orice replică pe care copilul ce urma să împlinească 12 ani în curând ar fi fost în stare să rostească. „O să rămâi cu buna şi cu bunelu”. „Da’ dar buna şi bunelu stau la Pianu şi noi stăm în Sebeș”. „Se vor muta ei aici că tot vine iarna şi nu mai au de ce să robotească în grădină. Ne-am pus centrală, cald o s-aveţi şi nişte euro o să vă trimitem în fiecare lună. O să-mi caut şi eu de lucru. Omu’ care munceşte nu piere. Aşa nu va trebui să schimbi şcoala. M-am gândit că aici ai prieteni.” Deci se gândise. Oare de când luase decizia? „Vezi că ţi-am lăsat nişte cărţi casate la inventarul de la biblioteca oraşului. Sunt pe raft la tine în cameră. Moromeţii, Ion, Delirul, Cel mai iubit dintre pământeni. Îs cam rupte dar pentru aia tot le poţi citi. Pădurea spânzuraţilor şi Patul lui Procust le găseşti pe raftul de sus din sufragerie. Îţi trebuie la şcoală, la liceu. Or să-ţi şi placă”. Aiurea. Le-a frunzărit în prima iarnă petrecută cu buna şi bunelu. Nu i s-au agăţat ochii de 10 pagini una după alta decât din Cel mai iubit… Maică-sa îi adusese cărţi de la biblioteca oraşului în toţi anii cât fusese angajată acolo. Cireşarii. Frunzărit. Coliba unchiului Tom. Frunzărit.  La fel Robinson Crusoe. Aceeaşi soartă: Ivanhoe. Cât despre Harry Potter, Issac o văzuse doar în vitrina unei librării din Alba la un preţ prohibitiv pentru familia lui. Multe alte cărţi cumpărate de mama sa în anii facultăţii de filologie acopereau un perete întreg din camera de zi. N-avea răbdare decât pentru dialoguri. Cum începea o descriere, cum dădea pagina. Seara se foia şi n-avea astâmpăr. Avea chef să se joace dar, privind în jur, nu găsea jucării. Mașinuțele primite prin clasele primare după serbări școlare în care lua premiul întâi cu coroniță se stricaseră de mult sau fuseseră duse în colonia de moldoveni veniți la muncă la Combinat. Doar un soldățel de plumb străjuia cocoțat pe niște cărți vechi, îngălbenite. Avusese mai mulți dar îi dăduse în schimbul unor timbre. Cum necum, îi mai rămăsese acest soldat roman, cu platoșă în mâna stângă și sulița ținută vertical în mâna dreaptă. Ce joc mai putea născoci cu un singur soldățel? Nu îi mai rămăsese decât să îl privească.

                Aveau un singur televizor pe a cărui telecomandă se certau, oricum, buna şi bunelu.  De fapt, se certau toată ziua. Parcă nu se mai suportau. Tot timpul buna dădea din gură şi bunelu riposta: „Că eşti tu mai ocoşă. Ce să ziiic?” Şi dădea din mână a lehamite. Un motiv de contraziceri era chiar numele lui: Issac. Pe el nu-l preocupase în vreun fel. Se trezise strigat pe acest nume cum se trezise crescând într-un anume loc, într-o anume familie. Lua, ca orice copil, firescul datelor pe care nu avea cum să le schimbe. Dar buna, (tanti Ipa, cum îi spuneau vecinii), mai ales după ce era nevoită să îl cheme de la joacă, din fața blocului, lungind prima vocală și terminând rostirea cu a doua silabă ca pe un reproș onomatopeic, bombănea către soț încercând să îl facă vinovat și de acest lucru: că numai tu ai încurajat-o pe fata noastră să îl ia de bărbat pe Traian. Numai el a insistat să îl treacă la Primărie cu numele ăsta, Issac. Nu s-a gândit că poate vrea mumă-sa să-și alinte copchilu și cum să-i zică, Isăcel, puiul mamii? Auzi, să te cheme Traian, adică să nu poată ungurii, dacă ne ia iar  Ardealul, să îți stâlcească numele iar tu să dai copchilașului nume de bozgor. Cine știe ce fleandură de unguroaică o fi iubit el pe la Oradea unde o făcut armata. Și fata noastră, ca proasta: dacă așa îi place, mamă, lui Trăienel… și buna o imita strâmbîndu-se de indignare.

               Într-o seară fu trimis de bunelu să cumpere nişte bere de la magazin pentru un vecin din Pianu care îi adusese câteva borbotine de la gospodăria lui de la ţară. La lumina chioară a becului de afară câţiva băieţi rezemau peretele magazinului. Un coleg dintr-a VIII-a de la şcoala lui era c-o ţigară în gură. „Issace, hai, mă, încoace! Dacă îţi dau chiştocul meu, ce-mi dai?” Lui Issac i se părea că îi fusese pusă o întrebare de şmecher. Nu prea ştia cum să îi facă faţă. Se fâstâci dar nu putea rămâne aşa. A doua zi ar fi râs mulţi la şcoală de el. Intră în magazin şi, pe lângă bere, cumpără şi un pachet de ţigări. Ieşi afară, se duse la şmecher, desfăcu pachetul, nu ştiu ce să facă cu celofanul care îi rămăsese în mână, să îl arunce, în scârbă, pe jos, sau să se uite după un coş de gunoi aşa cum i se părea normal. Alese să îl înghesuie în buzunar. Încercând să fie calm şi privindu-l pe şmecher „Dă şi mie-un foc!” Din acea seară peretele magazinului de cartier, luminat cu economie, devenise locul de petrecut două-trei ceasuri împreună cu băieţii, uneori veneau şi fete, toţi mai mari decât el. Din vorbele lor amestecate cu înjurături şi exclamaţii, din propoziţiile lor scurte, nu prea nuanţate, află Issac multe din cele care poate ar fi trebuit să i le spună  părinții.

           Părinții în schimb, mai ales maică-sa, îl făcuseră să ia școala în serios. ”Prima ta datorie este să înveți. Să vii în fiecare zi de la școală cu ceva învățat.” Uneori, la telefon, Emilia îl întreba și din Italia, ”ce ai pentru mâine de învățat” iar el răspundea exact: legea gravitației la fizică, factorii comunicării la română, indefinite adjective la engleză și cucerirea Daciei de către romani la istorie.

               Era mult de învățat dar nu se plângea. La istorie vroia chiar să participe la Olimpiadă, așa că nu fușărea nicio lecție.

                  Ora de istorie era favorita lui.

–          Oidșu Issac, ce am avut pentru astăzi (profesorul se includea la persoana întâi plural), din start fraternizând cu noi.

Maică-sa nu mai era acasă să îl asculte. Așa că trebuia să facă față fără repetiția din clasele mici.

–          Pentru astăzi am avut Dacii și triumvirii. Să vin la hartă, domn profesor?

În fața hărții Daciei, David începu să povestească ușor grăbit, de teamă să nu fie oprit iar el să uite tocmai detaliile care îi plăceau cel mai mult: Romanii aflaseră, din surse grecești, că în zona Dunării, situată la marginea lumii civilizate, pe ambele maluri ale fluviului locuiesc geto-dacii…

            Profesorul interveni:

–          Adică cum, la marginea lumii civilizate?

În clasă țâșniseră câteva mâini în sus dar Issac nu se blocă. El era ascultat la lecție, el avea prioritate la răspuns:

–          Adică peste tot unde nu se vorbea latina, romanii spuneau că sunt în afara lumii civilizate.

Din spatele clasei, Cezărel simți nevoia să se remarce:

–          Domnu profesor, dacă eu spun ceva în limba latină și scuip după aia pe jos, sunt civilizat sau nu sunt civilizat?

Chicotelile din clasă și tema aruncată au deturnat strategia didactică și răspunsul pregătit temeinic acasă de Issac. Nicio șansă în acea oră să mai apuce să mai vorbească de Burebista și Marcus Antonius. Dar urma o altă lecție frumoasă, Războiul din anii 101 – 102 și putea iar să arate pe hartă cum au trecut Dunărea legiunile romane conduse de Traian. Issac obișnuia să citească lecții înainte cu un fel de  fervoare, sete, neastâmpăr, astfel că, atunci când li se preda lecția, el asimila mai ușor, punea întrebări, se foia în bancă, nota, ridica mâna să arate profesorului că are habar de grămătici, martori, istorici care au relatat despre pătrunderea romanilor pe teritoriul de azi al României, că pentru el Priscianus, Criton, Cassius Dio nu erau fotbaliști de la F.C. Barcelona sau de la A.S. Roma.

            În acea noapte Issac avu însă primul vis dintr-o serie ciudată de vise pe care dimineața și le amintea aproape în întregime.

În fața peșterii lui Zalmoxis așteptam ieșirea lui afară. Aveam de transmis mesaj către rege despre ce se va întâmpla în vara aceea dar Învățătorul mai dorea ceva cu mine. Așteptându-l, stăteam pe o stâncă desprinsă din munte, proptită în căderea ei în rădăcina smulsă a unui stejar,  privind în vale până departe. După o vreme, cu degetele piciorului drept, am început să adun pietricele spre mine. Când învățătorul a ieșit, m-a pus să rânduiesc acele pietricele în patru grămăjoare. Îmi feream ochii de el și, deși îl întâlneam a nu știu câta oară, nu îi știam chipul. S-a aplecat nici sprinten nici greoi și a înlăturat din grămăjoarele mele mai multe pietre. M-a pus să număr câte erau. Una, apoi două, apoi, trei și în ultima îmi lăsase patru. ”Numără-le acum și adună-le pe toate.” 1 + 2 + 3 + 4 = 10. Apoi mi-a spus, ține bine minte: izvorul și rădăcina veșniciei este puternica și misterioasa decadă, formată din suma primelor patru numere naturale și principiul tuturor lucrurilor. Dzece dziceam și eu. Dzece! Iar cuvântul mi se părea clar și întrebător în același timp. De ce zece? Zece zice. Mi se părea cifra zicerii. Până la rege am repetat cifra, am repetat mesajul: misterioasa decadă, izvorul și rădăcina veșniciei…

 

Fragment din romanul la care lucrez acum, roman structurat pe 18 capitole, câte cupe are un parcurs complet de golf. De altfel, romanul are mai multe elemente comune cu ceea înseamnă jocul de golf, joc căruia îi datorez multă înțelepciune și inspirație. (M. G.)

Published in: on 3 Decembrie 2011 at 12:01 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/12/03/proza-maria-bel-franc-parcurs-2/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: