HIGIENA CONVIEȚUIRII: Câteva reguli de comportare publică pentru români

O vreme mi-am spus că e o fatalitate, că am fost sub ocupație atâta amar de istorie, că venim din sate izolate și că de vină este întreținerea de la guvern, cu deplină luciditate (nici măcar vinovată), a subnutriției școlii (aproape niciodată visatul procent de 6% pentru educație)…

De la un timp mi-am mai zis însă că, totuși, acestea și multe altele nu ajung pentru a justifica tăcerea unui profesor. Pisălog, poate, nesuferit, profesorul e profesor în măsura în care îi învață pe alții…

Deci:

1. A te opri în fața intrărilor publice, tu și prietenii tăi, a bloca circulația în capătul unei scări rulante, într-un intrând de pasaj subteran sau în fața începutului unei trecători înguste ce leagă două străzi nu este o chestiune șic, de spontaneitate. Fără excepție, atitudinea de care vorbesc arată nepăsare față de dreptul celorlalți de a accede la spațiul pe care tu și simpaticii tăi companioni îl blocați.

2. A te strecura pe trotuar pe stânga, stânjenind sau blocând înaintarea celor ce vin din față pentru că ai impresia că poți merge mai lejer (ori din alte motive) nu are nimic de a face cu moda, cu nonconformismul sau cu iconoclasmul juvenil, ci este o pură încălcare a regulilor elementare ale conviețuirii și, din nou, un mod de a spune: sunt rudimentar și needucat.

3. Când intri într-un local public, dacă nu este vară și ușa de la intrare a fost anume dată de perete, pentru a permite aerului să vină nestingherit în interior, închide ușa după tine, nu intra precum sub poala pădurii, fără să miști un deget. De ce? Pentru că s-ar putea că temperatura și zgomotul de afară să îi stânjenească pe cei dinăuntru. Și pentru că, nefăcând asta, subînțelegi ceva de genul: „Sunt născut pe maidan și mă comport ca atare”.

Published in: on 21 noiembrie 2011 at 9:44 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

Amedeo (10): Despre educație

NU TOATĂ lumea în școala românească își gândește rostul privind spre tradiție. Chiar dacă nu survine în discuțiile publice, profesorul poate gândi după cum urmează: „Rolul meu de profesor este să îmi pregătesc elevii/ studenții să lucreze în locuri de muncă ce astăzi nu există, cu tehnologii neinventate încă, pentru a rezolva probleme despre care astăzi nu știm că ar fi probleme (subl. O.P.). Instrumentele actuale cu care trebuie să îndeplinesc această misiune imposibilă sunt: scris, citit, socotit. Aici intervine utilizarea calculatorului ca mijloc (subliniez) complementar de educație. În general noi vedem în asta doar tehnologia. În realitate trebuie să avem mult mai multă grijă pentru procese, oameni și cultură. Acestea sunt elementele foarte necesare pentru un sistem educațional performant. Repet: procese, oameni, cultură. Prin urmare, cele 5 componente în general discutate ale eLearning-ului, și anume: conținut digital, calculatoare, INTERNET, formare profesională și dezvoltarea mijloacelor de învățare trebuie să își aplece ponderea către proces (cărui proces de învățare îi servește un anumit tip de soft educațional), oameni (cum formez profesorii pentru utilizarea, dar și crearea soft-ului educațional) și cultură (cum dezvolt mijloacele de învățare)”. (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-10705115-intalnire-online-elearning-realitati-mai-putin-cunoscute.htm răspuns la întrebarea nr. 4, a lui Leo)

Dacă profesorul ar gândi așa cum spune autorul rândurilor citate, el ar suna interesant și inovativ, dar cu nimic mai puțin scutit de eroare decât cei repliați în lumea creionului și hârtiei, fără acces la noile tehnologii ale predării-învățării. Asta s-ar cuveni să ofere școala? Pregătire pentru ca elevii elevii/ studenții să lucreze în locuri de muncă ce astăzi nu există? Nu tocmai. Pregătire pentru a face față în chip inovativ și inteligent, creativ și mulțumitor imprevizibilului și previzibilului, deopotrivă, da. Însă nu doar atât. Școala se cuvine să tindă la crearea unei personalități complexe, incluzând pe lângă predarea de cunoștințe și o tablă de valori morale, formând caractere puternice, bine definite, învățându-le să se pună în slujba binelui public.

O oră de clasă din 2020: „Liberă de dogme și îndreptată spre construcția cunoașterii mai mult decât spre reproducerea cunoașterii”. Din păcate, chiar și această frumoasă proiecție poate deveni o dogmă. Gândire antidogmatică, de acord. Dar și gândire coerent etalată creativ în jurul valorilor și al unei etici constructive, orientate către ceilalți, în mod generos, și etalată atât pe dimensiunea rezolvării chestiunilor ținând de existența materială imediată, cât și pe cea a problemelor și interogațiilor sufletești.

Oameni mai liberi, mai autentici – neînstrăinați -, căutând valoarea și binele, interesându-se și de restul lumii, nelimitând totul la orizontul vizibilului și a superficialității ușor de apucat.

Published in: on 20 noiembrie 2011 at 7:57 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

Cărțile mele (42): BOKIA

 Ovidiu PECICAN

 BOKIA.

 București, Ed. Tracus Arte, 2011, 260 p.

 coperta: Alexandru PECICAN

 prefață: Ion Bogdan LEFTER

Lansarea romanului la Târgul de Carte bucureștean va avea loc sâmbătă 26 noiembrie 2011, orele 13. Va vorbi criticul Ion Bogdan LEFTER.

Socotește-te invitat(ă) de pe acum!

Radiografiată fără cruţare, umanitatea „bokiotă” etalează un triumf al decadenţei, al ticăloşiei, al depravării. După ce-şi ia avînt în primele secvenţe, autorul şarjează din ce în ce mai dezinvolt şi mai caustic. Politica locală e demagogică şi coruptă, munca e dispreţuită, afacerile sînt forme de jaf, relaţii umane sînt pervertite, toată lumea încercînd din răsputeri să profite de toată lumea. (…) … Totul stropit cu umor din belşug: caracterologic, după cum s-a dedus; de situaţie, fiecare personaj fiind prins în posturi eminamente caraghioase, rezumate rapid, deopotrivă cu sadism auctorial şi cu un zîmbet tandru-concesiv; de limbaj, pe multiple planuri, de la cel onomastic şi toponimic la permanentele distorsiuni şi jocuri de cuvinte, traduceri sau doar transcrieri fonetice glumeţe din alte limbi, parafraze parodice şi cîte şi mai cîte, cu explorarea uneori minuţioasă a anumitor straturi lexicale, cu precădere cele conexe tematic şi etic, în nota de răspăr comic a cărţii. (…) Ovidiu Pecican e extensiv, fluvial, are plăcerea povestirii deviate şi ramificate, în limbaj colorat, mucalit, ceea ce face necesară şi trimiterea la descendenţa din Creangă.

Ion Bogdan LEFTER

http://www.agentiadecarte.ro/2012/01/%e2%80%9cbokia%e2%80%9d-de-ovidiu-pecican/

http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/Tribuna_p.8-9.pdf

 

 fotografie de Mariana GORCZYCA 

„… virulent-satiricul şi ultra-parodicul „Bokia” al lui Ovidiu Pecican (Tracus Arte), primul experiment de gen dezvoltat la noi în serial pe un blog (al revistei clujene „Tribuna”). (Ion Bogdan LEFTER, „Ce nu vor spune bilanțurile literare/ editoriale ale anului 2011”, în Cultura, 13 ianuarie 2012)

 http://www.gofree.ro/2012/03/29/bokia-a-prozatorului-ovidiu-pecican-lansare-de-carte/

http://ziuadecj.realitatea.net/cultura/bokia-roman-semnat-de-ovidiu-pecican-lansat-la-book-corner–87323.html

foto de la lansare de Diana Câmpean: http://jdd.ro/2012/03/29/lansare-de-carte-bokia-de-ovidiu-pecican/diana-campean-ovidiu-pecican-bokia/

http://reteaualiterara.ning.com/photo/lansare-volum-bokia-autor-prof-univ-dr-ovidiu-pecican

 

Proză: Marian HORVAT: Maria de Habsburg

            Statuia zeitei Pallas Atena păru să-i zâmbească reginei atunci când aceasta îşi apropie chipul, admirându-i frumuseţea trăsăturilor şi fermitatea cu care îşi ţinea lancea în mâna dreaptă. ,,Multă lume îmi laudă dibăcia de a rezolva treburile politice şi de a descuraja orice tentativă de rebeliune a marilor nobili ai regatului. În multe privinţe mă aseamăn cu tine, zeiţă a înţelepciunii!” îşi spuse ea.

            -Înălţimea Voastră, aveţi grijă să nu cădeţi! se auzi un glas în spatele ei.

            Maria se întoarse spre noul-venit şi chicoti. Se căţărase până la baza statuii din mijlocul fântânii, la doar câţiva paşi de apa rece şi învolburată care ţâşnea la picioarele ei şi se revărsa în bazin.

            -Mi-am udat deja trena rochiei, palatine. Ce rost mai are dacă mai fac o mică baie?

            Ştefan Bathory se apropie cu paşi cât se poate de hotărâţi şi clătină uşor din cap. Felul în care umbla se asemăna mult cu cel al unui şarpe sau al unei jivine pornită în căutarea prăzii.

            -Mă bucur că v-am găsit, în cele din urmă. A sosit un sol de la rege…

            Ochii reginei sclipiră voioşi şi obrajii trandafirii i se înroşiră şi mai tare. Abia aştepta întoarcerea preaiubitului ei soţ!

            -Îmi pare rău, zeiţă, spuse Maria, întorcându-se din nou spre statuie. Datoria mă cheamă. Vom mai împărtăşi secrete de alcov în altă zi!

            Şi-i făcu cu ochiul. Dar Atena nu-i răspunse în nici un fel, preferând să-şi menţină ţinuta mândră şi trufaşă. De parcă ar fi vrut să-i arate tinerei regine cât de puţin o rănea pe ea felul grăbit în care o părăsea.

            Splendida operă de artă fusese sculptată la cererea marelui rege Matyas şi se dovedise a fi o mare minunăţie, cu coiful ei de bronz strălucind ca o nestemată în mijlocul curţii grandioase a Palatului Nou. Coiful, împreună cu lancea uriaşă poleită cu aur, dădeau un aer de bogăţie şi fast imensului palat gotic şi atrăgeau privirile tuturor vizitatorilor care fuseseră îndeajuns de norocoşi să treacă pe-acolo. Se putea vedea cu ochiul liber că statuia primise, fără-ndoială de la generosul ei sculptor, o anumită influenţă renascentistă. Asta deoarece sânii zeiţei erau dezgoliţi, deşi purta veşminte sacerdotale, iar picioarele îi erau puţin cam prea dezvelite. Maria fusese dintotdeauna impreionată de curbura delicată a coapselor, albe ca neaua cea mai pură, şi de rotunjimea sânilor ademenitori care te vrăjeau din prima clipă în care îi zăreai. O vrajă de care tânăra vlăstară a Habsburgilor se lăsase de atâtea ori învăluită.

            -Nu coborâţi de-acolo? o întrebă Bathory.

            -Nu observi nici o asemănare între noi două? murmură regina, de parcă nici nu i-ar fi auzit întrebarea.

            Palatinul zâmbi pe sub mustaţă.

            -Singura deosebire sunt veşmintele care vă acoperă partea de sus a trupului, şopti acesta.

            -Nici că puteai avea mai multă dreptate, râse Maria de Habsburg. Părul ei seamănă mult cu al meu, aşa cum i se revarsă pe umeri ca nişte valuri cristaline.

            -Atât în ce priveşte frumuseţea, cât şi în ce în ce priveşte înţelepciunea, spuse Bathory cu glas linguşitor.

            Privirea reginei pătrunse până în adâncul sufletului credinciosului ei sfetnic.

            -Mai degrabă plăcută, încântătoare, dar în nici un caz frumoasă, spuse ea cu glas tăios.

            Palatinul se fâstâci ca un şcolar prins asupra faptului, aşteptându-şi în tăcere pedeapsa.

            -Ştii cu cine semeni tu? întrebă Maria, cu chipul brusc luminat.

            -Cu cine?

            -Cu Erictonius, şarpele zeiţei Atena!

            Marele nobil arboră un zâmbet maliţios, frângând între degete un şirag mic de perle, asemănătoare petalelor de ghiocel.

            -Sunt flatat, Maiestate. Nu ştiam că sunt înzestrat cu asemenea însuşiri alese…

            Tânăra regină îşi plimbă privirea pe egida ce împodobea pieptul gol al statuii.

            -Nu te-ai gândit niciodată să-i cumperi stăpânei tale un astfel de însemn care să-i încingă ca o aureolă de stele gâtul lung şi alb?

            -Trebuie doar să-mi porunciţi şi am să vă aduc de-ndată, zise Ştefan, înclinându-se adânc.

            Tunica palatinului atrase atenţia Mariei prin frumuseţea croielii şi extravaganţa culorilor. Fruntea sa pleşuvă făcea un constrast izbitor cu bogăţia dezarmantă de roşu care umplea tot creştetul augustei stăpâne.

            -Aş vrea s-o văd şi pe asta, spuse ea cu ironie. Ce veşti aducea solul?

            -Regele s-a întâlnit pe drum cu marele stolnic şi vor sosi astăzi la Buda împreună cu suita lor.

            -Şi pe la ce oră îşi va face Maiestatea Sa intrarea în oraş?

            -N-aş putea să vă spun, dar nu va mai dura mult…

            Maria de Habsburg căzu pe gânduri, iar capătul rochiei îi alunecă în apă. Se îndepărtă de statuie şi se lăsă să cadă pe marginea bazinului. Cel puţin acum Bathory o putea privi în ochi.

            -Voi porni în întâmpinarea lui, hotărî regina.

            Bathory încuviinţă din cap.

            -Ce noutăţi mai ai despre înaintarea turcilor?

            -Au început asediul Petrovaradinului. Deşi măritul nostru stăpân a întărit fortificaţiile cetăţii, garnizoana nu e îndeajuns de puternică pentru a rezista prea multă vreme!

            -Şi nu putem face nimic pentru a-i ajuta?

            -Mă tem că nu. Vor trebui să se descurce singuri. Va mai ţine o vreme până steagurile tuturor nobililor se vor aduna la Buda şi abia apoi vom putea porni împotriva turcilor!

            Ochii reginei rămaseră pironiţi asupra clădirilor impozante ale Palatului Nou, care îi înconjurau din toate părţile asemenea zidurilor unei închisori.

            -Sigismund de Luxembourg a ridicat acest grandios palat. Matyas Corvin l-a lărgit şi l-a înfrumuseţat, umplându-l cu obiecte de artă, tapiserii nepreţuite, mătăsuri scumpe şi multe alte bogăţii. Tind să cred că osmanlâii vor să cucerească Buda doar pentru aceste comori, fără seamăn pe această lume. Tu îţi imaginezi ce s-ar întâmpla dacă ar ajunge aici? Toată munca şi sudoarea de veacuri a viteazului nostru popor ar fi spulberată într-o clipă. Tot ce a clădit marele Matyas va fi pârjolit până la temelii. Turcii îi poartă încă o neînduplecată şi cumplită ură. Trebuie să oprim această urgie, dragul meu Ştefan!

            Fruntea Mariei se umplu de nori negrii, neîndurători. Nu găseau nici o cale potrivită de a scăpa de această cumplită năpastă.

            -Regele nostru e tânăr, dar nu trebuie să uităm, domniţa mea, felul în care neamul lui Arpad a rezistat timp de două sute de ani invaziilor otomane. Vom izbuti şi de această dată.

            -Mă tem că acum, uriaşul care se ridică deasupra noastră şi ne umbreşte văzduhul nu mai poate fi răpus doar cu o simplă aruncătură de praştie! spuse ea, tulburată până în adâncul sufletului.

            -Dacă nu am fi aşa dezbinaţi, poate că am avea vreo şansă în faţa acestui uriaş.

            Palatinul o urmă pe suverană până la Capela Regală, un splendid edificiu ce făcea parte din ansamblul de clădiri al Palatului Nou. Pe drum discutară despre situaţia precară a regatului.

            -Ţăranii se răscoală împotriva autorităţii noastre, nobilii complotează şi se luptă între ei pentru interese meschine, iar vistieria ţării e goală. Nu avem bani să ne plătim mercenarii şi, lucrul cel mai îngrijorător, oştenii care s-au adunat până acum sub arme nu ar fi capabili să înfrunte nici jumătate din armata otomană. Nu cred că scumpul nostru regat a mai fost vreodată într-o situaţie atât de disperată!

            Maria căzu în genunchi la picioarele unui crucifix din aur şi începu să se roage cu multă fervoare. Mâinile sale subţiri se făcuseră albe ca fildeşul din cauza încleştării în care le ţinea în timpul rugăciunii.

            -Stirpea unită a Jagiellonilor şi a Habsburgilor va găsi puterea să oprească şi această furtună iscată de vrăjmăşia de veacuri a slujitorilor Semilunii! spuse tânăra regină cu solemnitate în glas.

            Bathory o lăsă adâncită în rugăciune, aşteptând până ce îşi va termina de înălţat doleanţele către cer. Chipul stăpânei sale căpătă aceeaşi neclintire şi acelaşi luciu de bronz ca şi cel al statuii zeiţei Atena.

            -A răspuns vreo Curte europeană la strigătul nostru de ajutor? întrebă ea.

            -Măritul vostru frate şi împărat, Carol Quintul, este prea ocupat cu războiul împotriva Franţei şi cu Liga de la Cognac, ridicată împotriva lui. Serenissima Republică se află, momentan, în relaţii foarte bune cu Poarta şi n-ar risca nici în ruptul capului pacea recent dobândită. Ragusa a primit noi privilegii de la turci, astfel că nu ne putem aştepta la nici un ajutor de la ea. Anglia ar fi singura care ne-ar putea sprijini, dar se află mult prea departe şi regele Henric al VIII-lea e interesat doar de conflictul dintre Spania şi Franţa.

            -Suntem singuri în faţa oştilor lui Soliman, se tângui Maria. Dar fratele meu, Ferdinand?

            -El e singurul care s-a pus în mişcare. Dieta germană s-a adunat pentru a decide trimiterea unei armate, dar Luther şi partizanii săi aprind flacăra revoltei în inima imperiului. Mă tem că trupele făgăduite de fratele vostru nu vor ajunge la timp…

            Regina clătină din cap, ştiind prea bine că toate speranţele lor erau zadarnice. Bravul cavaler ungur va trebui să dea piept, de unul singur, cu spectrul dezastrului venit din străfundurile Asiei.

            -Scumpul meu Ştefan, vom supravieţui oare acestei veri?

            Acesta zâmbi cu viclenie, de parcă ar fi ştiut că sorţii îi erau favorabili, cel puţin lui.

            -Dacă ne vom păstra cumpătul şi mintea limpede în momentul luptei decisive, vom simţi din nou pe piele muşcătura aspră a iernii.

            Un oştean cu halebarda în mână pătrunse în capelă şi anunţă apropiata sosire a regelui.

            -A intrat deja pe porţi? întrebă Maria.

            -Se află abia în dreptul Dealului Roman!

            -Foarte bine, înseamnă că mai avem timp să-i pornim în întâmpinare. Cheamă-l pe Lancel!

            Soldatul se grăbi să îndeplinească porunca stăpânei sale.

(fragment de roman)

Published in: on 19 noiembrie 2011 at 10:24 am  Comments (6)  
Tags: , , , , , ,

Proză: Maria V. CROITORU: PÂINE CU MUŞTAR

  

      

 Copiii stau liniştiţi în bănci. Aşteaptă cu emoţie subiectul. Profesoara, după ce le pune pe bancă o coală de hârtie cu subiectul tezei, una pentru tratarea subiectului şi una pentru ciornă, le dă ultimele explicaţii.

         Ghiţă, un copil slăbuţ şi scund – îi ziceau copiii „piscuite-n dungă” – , stă în banca întâi. Se uită la profesoară. Când aceasta întoarce capul, ia din bancă o bucăţică de pâine şi o bagă repede-n gură, gândind: „Nu m-a văzut!”. Se uită la ceilalţi. Toţi citesc în gând. Unii sunt mulţumiţi. Citeşte şi el: „Goe…, Goe…, Dâlî Goe!”

         – În gând, Ghiţă! Şterge-ţi muştarul de la gură! – îi zice calmă profesoara.

         – Mănâncă pâine cu muştar! – îi şopteşte unul profesoarei.

         Ghiţă se şterge la gură. Ia foaia albă. Se uită la ea. Îi lasă margine, îndoind cu grjă foaia. O pune pe bancă şi o îndreaptă încet cu mâna, parcă o mângâie. Îi zice colegului de bancă:

         – Ce dată-i azi?

         – 14 mai 1989.

         Ghiţă ia stiloul. Scrie data. Îşi scrie şi numele. Desface stiloul: „Am cerneală destulă”, se citeşte pe chipul lui. Pune stiloul pe bancă şi-şi cuprinde capul cu palmele… Se gândeşte… Deodată, cu mişcări repezi, ia stiloul şi începe să scrie.

         Profesoara se plimbă printre bănci. El n-o vede, scrie, scrie. Umple pagina, trece pe cealaltă parte şi continuă să scrie… Sună. Profesoara strânge tezele. Unii îi pun întrebări, ea le răspunde.

         Ghiţă îşi ia mâncarea din bancă – pâine unsă cu muştar. Unul îl întreabă:

         – Ai ştiut, mă Ghiţă?

         – Îhî! Îhî!

         Acasă, profesoara ia tezele să le corecteze. Ajunge la teza lui Ghiţă. Citeşte: „Goe nu mai urcă dealul. De mult nu mai urcă dealul. Goe s-a dus şi a învăţat pentru mâine, că are teză. Lui îi era foame. „Dă-mi, mamă, mâncare!” „Taci dracului, ce să-ţi dau, că  nu-i gata!” „Dă-mi oarece! Hai, dă-mi…”

         N-apucă să termine, că pleosc! îi dă mă-sa o palmă peste gură. El a ieşit plângând din casă. Goe a stat afară până a venit taică-său. „De ce plângi?” „M-a bătut mama”. „Ce-ai făcut?” „I-am cerut mâncare”. „Tu, dă-i pruncului mâncare!” Ce să-i dau, că nu-i fiartă mazărea(1) şi pită nu-i!” „Du-te, Goe, la coparativă şi ia o pită!” Goe simte palma lui taică-său, mângâindu-l. „Să-ţi cumperi şi piscuiţi!”

         Goe a cumpărat o pită şi un borcan cu muştar. L-a văzut el pe Nelu cum mânca pită cu muştar. Era bună pita cu muştar. I-o uns mă-sa o scrijea(2). „Să-mi pui la şcoală, mâine”. „Ţi-oi pune! Du-te şi adapă vacile!” Goe era bun, a adăpat vacile şi mă-sa i-o mai uns o scrijea. Dar el era supărat, că de multă vreme n-a mai urcat dealul”.

         Profesoara oftă:

         – Ei! Ghiţă! Ghiţă!…  

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

         1. Mazăre, s.f. – Fasole

         2. Scrijea, s.f. – Felie de pâine

Published in: on 18 noiembrie 2011 at 11:57 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (38)

La măria Sa Mariea, surioarî bună,

 

Noroc și frâmsețe!… Că să dai la besearica den deal lumină și pâni de prescuri că am scapat cu viață și suflu și acu. Ci venit-au fără veaste urgie, zâce că de la furnuci care-au măncat den Vodă și l-au sculat asupră nechiamațâlor ce ne-au alungat la codru de pi la casăle noastre. Ce numai ce m-au scosu den brață calde unde șideam să mai ațâpesc după grea noapte și pohtitoare, că datu-am io și Miclăuș și Ianuș și prostovanul de leah carele au remas pre lângă noi peste nește muieri lăiețe care nu mai văd decăt ceriul, cât șed pe spete cu picioarele rășchirate. Și daca au vrut, am vrut și noi, că nu e cu cale să dai îndărăpt de nu vrei fi vrere să te râdă pănă și gainilii de sunt soațe la cucoșii selbatici. Zic de cucoși că am și săgetat eri unul și i-am mâncatu carné, dară erau cam ca ațăle…

Ce cum morfoleam cu gura pen somnu un capăt de naframă de la Ilincuță, pre lângă carea mă tâmplasem mai la urmă, numai ce aud chiote și focuri și vaiere și șuier, holbură de plânsoare și tropot de armăsari. Ș-apoi am știut că e iureș și că vine asupră-ne careva ca să ne iaie capul. Ce io capul meu n-am a-l da nemărui. Derept aceia am întratu supt poala largă a Ilicuțăi și ș-au pus bocile pi mine și Tătăroaia, cât numai io știu cum m-a ferit Dumnedzău și de tăișul sabiei, și de nădușala morții. Di la o vréme n-am știut ci-au fostu, că Tătăroaia m-au tras de chică afară de supt ia cum m-ar fi născutu di-a dereptu, ci-am văzut fătilii pline de sânge de-am credzut c-au stropșit zeamă de zmeură pe ii, și Vioară numai dădea cu capetile la scorboră un tatar bat, iar pre gios cu junghere în gâturi și în ochi să așternusă nogai și doi osmanlâi ș-au zâs că amu gata, nu mai e de niceo triabă, că s-au dus și că am gădilat-o îndăstul…

N-ai ști ce gria batai au mancat spurcăciunili aici la codrul nostru, ce nainte d-a porni cătră tabăra lui Vodă ca să văz de-i bine în toate au ba, vrut-am să-ți dau sămn de la mine.

 

Vasâli, fratilii tău iubeț

Published in: Fără categorie on 17 noiembrie 2011 at 10:18 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , , , ,

Poezie: Codrina BRAN: Noi poeme de toamnă

        

                   XXX      

                                                                                                              Rana neînchisă

          Din centrul pieptului meu

          mi-o port de când mă ştiu

          o învelesc cu veşminte

          o acopăr cu podoabe

          mă tem să nu se vadă

          mă tem să nu se audă

          glasul trist al unei viole

          lacrimile le ţin zăgăzuite

          cu un colier de jad

          să nu urce

          rana împuşcată din piept o ascund

          în spatele broşei de jad

          brăţările şi inelele

          vor să vă distragă atenţia

          să nu priviţi în ochii mei de jad verde

          să nu descoperiţi acolo o apă

          care abia se mai ţine în maluri

          rana de care vă spun

          nu ştiu când am căpătat-o

          poate în copilărie

          ba nu, mai întâi a fost rana

          şi apoi în jurul ei a crescut şi s-a modelat un trup

          pentru că rana o ţin minte înaintea trupului de copil

          care avea dureri de creştere

          pentru că te doare când creşti

          te doare boala

          te doare poate moartea

          dar aceea este o altfel de durere

          în spatele broşei de jad

                  x    x   x

          dac-am să-ţi spun că-n amurg

          după ce am alergat ziua toată

          am descoperit esenţa iubirii

          când îţi spuneam că în ochii tăi

          îl văd pe cel de dincolo de tine

          tu nu ştiai ce spun

          nu,nu-i adevărat tot timpul ştim

          dar refuzăm să ne dăm jos ochelarii

          până ce osteniţi

          la capăt de drum

          depunem veşminte şi accesorii

          depunem obositele trupuri

          iubitele noastre trupuri

          viori de fericire

                      x   x   x

          strânge-mă tare

          în nopţile acestea

          cu braţe lungi de ploi

          înfăşoară-mă

          în pletele frunzelor moarte

          cântă-mi cântecul funebru

          pe care eu nu-l voi mai auzi

          fă-te că nu observi

          că-n trupul meu invadat de uitare

          mai pâlpâie un foc cuminte

                    x   x   x

          vin amintirile

          cu pas famelic

          sticlindu-şi ochii

          şi dinţii

          mă înconjoară

          hulpave

          trăgând fire din nervii mei

          tu dragoste-fiară

          mi-ai dat furându-mi

          mi-ai luat dăruindu-mi

          otrava

          fără antidot

                    x   x   x

                                                                                              Păsări albe, păsări negre

          au privegheat oul ce nu eclozează

          aripă albă, aripă neagră

          te-au chemat pe rând la lumină

          secret zăvorât

          înfăşurat în taine

          de sens invers

          tot mai adânci

          şi mai tulburi

          ou privegheat

          ou aşteptat

          pasăre albă, pasăre neagră

          vei rămâne mister

                x   x   x

          Semne pe cer, semne pe apă

          semnele cărării

          orele cad cu plescăituri amfibii

          grele şi umede

          gravidele timpului

          nu întoarce capul

          şarpele istoriei mi-a muşcat glezna

          cochiliile mărilor din sud

          mestecă ecouri mediterane

Published in: on 15 noiembrie 2011 at 9:26 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (37)

Filă de manuscris disparată, zdrențuită la margini, scris cu litere chirilice, cerneală rădăcinie. Inițiala roșie este încadrată în ornamente vegetale ce imită stângaci frunzulița de acant. Fondul Turanu (O.P.)

 

Zacialo 5

 

… Eară într-aceie zi, când s-au tâmpinat oștile la o poiană cu stângenei, mare furie au venit pre muldovenii noștri de la bunul Dumnăzău. Pricina zâc să fie fost nu alta decât că ploaia de cu dzi au făcut fornicile să suie pân corturi și să înțape cum știe ele, cu răotate și în răzmeriță, pănă ce-au roșit carnea pre Vodă și la boierii cei de samă. Că alții, mai învățați, ba au dormită în șei, ba și-au rostuit culcuș pin copaci, ba au păzit tabăra cum se cade unor străji bine tocmite. Ci dis-de-dimeneață i-au luat Vodă, de nedurmit și învrâstat de mâncătura de fornici, din cale afară, cu voie de prigoană. Ș-așa, făr să apuce la merinde, cu ochii crăpați de somn și buimaci ca nește găini bete, s-au pornit asupra osmanului ș-au lovit fără véste, prăvălindu-l în vivor asupa catanelor de la Ardeliu. Care și iale, dacă au dat cu ochiu de turc, numai ce-au pornit iureș mai diparte, dând asupră leșilor nimeriți cu șpăngile acățate pen crengi. Ce-au ieșit de acolo, numai svinții mucenici de la Nicheia pot spune. Că s-au înglotit călărașii de-a rămas careva și spăndzurați de căte o cracă, iar pe care i-au tropotit armăsarii, prindzându-i den urmă, acolo au rămas. Ci mulți s-a răzsipit pen coclauri și au fost și de care au prins muierile noastre, după trei dzile, trudind la tufele de zmeuriș să prindză puteri… Au fostu mare înfruntare. Carea nice acmu nu să știe care au bătut pe care la Codrii Buticiului. Ce Vodă au remas în scaon, iar nice domnișorul adus de la Țarigrad n-au perit, ce i să închina câte un sat de pre margini, neștiind ce face. Poci dzâce că pre toț i-a stropșit fornicile. Cum e de la Fiziolog cetire: că unde omul e dibaci, lighioaile e și mai dibace.

 

Published in: Fără categorie on 15 noiembrie 2011 at 9:12 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , , , , , , , ,

Proză: Maria V. CROITORU: ÎNTOARCEREA ATRIBUTELOR

Făcând parte o viață întreagă din corpul social al educației românești, doamna Maria V. Croitoru s-a descoperit – dacă nu sieși, atunci măcar celorlalți – abia în ultimii ani ca autoare de proză, culegătoare de folclor, ca autoare, într-un înțeles plural. Astăzi domnia sa vine la întâlnirea cu cititorii acestui blog cu prima dintre cele două proze scurte trimise. Bine ați venit, distinsă doamnă, printre cei care scriu și publică de plăcere, într-un spațiu scutit de impozite și de cenzură! (O.P.)

         Miruna stătea la masă şi scria. În casă era plăcut. Se auzea focul arzând în sobă. De la televizor se auzeau ştiri, dar nu le dădea atenţie, îşi continua scrisul.

         Deodată, rămase încremenită de ce auzea. I se aduceau laude unei politiciene: „inteligentă, frumoasă, tenace”; „femeie care dă ora exactă în politica românească”, „soarele”, face „eforturi monumentale”, „de la ea se ia lumină”… Instinctiv, închise televizorul. „Nu credeam c-o să mai aud aşa ceva!” – zise cu voce tare, deşi era singură.  Şi-şi aminti toamna lui  ’89…

         Era la şcoală. Era recreaţie. Toţi profesorii se aflau în sala profesorală. Intră noua directoare, numită în această funcţie din septembrie. Se uită direct la Miruna:

         – Tovarăşa profesoară, mâine mergeţi la şedinţă cu bibliotecarii la centrul de judeţ.

         În timp ce directoarea-i comunica ora la care trebuie să ajungă şi locul şedinţei, Miruna se bucura şi-şi zicea în gând: „Poate găsesc ceva cafea şi unt!” 

         – Tovarăşa Miruna, nu sunteţi atentă! – adaugă directoarea, văzându-i o frântură de zâmbet pe faţă.

         Şedinţa cu bibliotecarii n-a durat mult. O tovarăşă inspectoare le-a trasat două sarcini:

         – Aveţi fiecare câte un plic. În plic, o să găsiţi un tabel cu cărţile pe care trebuie să le scoateţi din inventar. Cărţile acestor autori n-au ce căuta în bibliotecă. Pentru aceasta aveţi termen trei zile. Astăzi, după ce ajungeţi acasă, mergeţi la şcoală. La intrare, pe coridor, amenajaţi o expoziţie de carte cu operele tovarăşului Nicolae Ceauşescu. ATENȚIE! Cărţile nu le puneţi culcate! Le fixaţi „în picioare”, să aibă cotorul perpendicular pe masă!

         Cineva începu să râdă.

         – Nu râde, tovarăşe, c-am să vin la tine la şcoală să văd cu ochii mei dacă le-ai pus aşa!

         – Dar se răstoarnă! – comentă altul.

         – Dacă ni le fură cineva de pe coridor? Mai ştim noi cine intră când suntem la ore?! – întreabă cineva.

         – Dacă ţi le fură, ţi le cumpăr eu, să n-ai lipsă la inventar! – strigă tovarăşa inspectoare şi ieşi .

         Un bărbat le împărţi plicurile. Femeile nu ziceau nimic, dar bărbaţii se distrau pe seama poziţiei cărţilor. Unul se adresă unei doamne:

         – Vezi, tu, să nu le pui culcate, să le pui sculate!

         Râsetele se înteţiră. Miruna ieşi. Intră prin câteva magazine alimentare din oraş. Muştar, rafturi întregi pline cu borcane cu muştar, compot, tocană de legume. În toate la fel. Nici urmă de cafea, unt sau alt aliment la care muritorii de rând nu aveau acces. Acestea se dădeau protipendadei prin bufetele partidului!

         A doua zi, dimineaţa, când ajunse la şcoală, directoarea era acolo. Era ciudat, de obicei venea la opt fără zece minute, opt fără cinci minute. Cum o văzu pe Miruna, îi zise:

         – Ei, ce v-a spus?

         Miruna îi relată repede ce li s-a comunicat la şedinţă.

         – Lasă astea! M-a sunat tovarăşul secretar adjunct de la comitetul comunal de partid. Trebuie să faci două telegrame de felicitare: una pentru tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi una pentru tovarăşa Elena Ceauşescu.

         – N-am timp! Trebuie să amenajez o expoziţie de carte, să caut cărţile care trebuie scoase din inventar şi nici nu ştiu unde le voi pune.

         – Faci telegramele. Aduci cărţile pentru expoziţie şi o vor face învăţătorii. Cărţile le dăm la maculatură, că tot nu şi-a făcut planul la hârtie tovarăşa cu pionierii.

         Miruna o privi tăios:

         – Cărţile nu se dau la maculatură! Se păstrează!!

         – Fă ce vrei cu ele, că tu o să dai de dracu’! Fă telegramele, că şi aşa ai două ore libere!

         Zicând acestea, directoarea ieşi.

         – Vezi să n-o-ncurci, şi aşa ai probleme cu partidul, îi şopti o colegă.

         Miruna le adună pe învăţătoare şi le dădu operele lui Nicolae Ceauşescu. Rămase în bibliotecă. Luă colecţia ziarului Scânteia. O interesau numerele din ianuarie. Şi „cabinetul 1” şi „cabinetul 2” erau născuţi în ianuarie. Acolo o să găsească telegrame de felicitare. Copiază una pentru el şi una pentru ea.

         Aşa şi făcu. Avu grijă să le scrie caligrafic  – „să le poată citi boii”- îşi zise în gând. I le duse directoarei şi se întoarse în bibliotecă. Îşi aminti că biroul din bibliotecă are două compartimente. Acolo o să pună cărţile autorilor interzişi.

         La 11,00 intră la oră. Lecţia decurgea normal. Se auzi bătând în uşă. Uşa se şi deschise. Era directoarea:

         – Vă rugăm să veniţi puţin!

         În timp ce se-ndrepta spre uşă, Miruna îşi aminti vorbele unui învăţător: „Nici Ministrul n-are voie să deranjeze ora!”

         Pe coridor, era secretarul adjunct de la comitetul comunat de partid. Nici nu salută şi începe:

         – Ce telegrame sunt astea, tovarăşa?! În toate ziarele sunt aşa! Trebuie să vă puneţi în valoare creativitatea… Să găsiţi nişte atribute, adjective deosebite… Da! Nişte atribute şi adjective… să fie telegramele altfel, nu toate la fel! Ştiţi dumneavoastră! Vă las răgaz până mâine! De fapt, mâine era termenul.

         Salută şi plecă. Miruna se întoarse în clasă şi-şi făcu ora în continuare.

         Acasă, soţul Mirunei observă că aceasta nu-i în apele ei:

         – Ce probleme ai?

         Miruna îi povesti. Soţul ei sări ca ars:

         – Să meargă-n mă-sa! Să-şi facă telegramele! Nu face nimic! Nu te pot obliga!

         Şi aşa şi făcu. Dimineaţa, când ajunse la şcoală, intră direct în clasă. Până sună la prima oră, corectă lucrări de control. În pauză merse în sala profesorală. N-apucă să se gândească ce să-i zică directoarei, că aceasta, surâzătoare, îi spuse:

         – Nu mai trebuie să facem nicio telegramă! Mi-au dat telefon de la consiliu că le-au comunicat tovarăşii de la judeţ că le fac ei pentru toate comunele!

         Se auzi lătrând câinele. Miruna se ridică şi deschise iar televizorul, întrebându-se: „I-ar fi plăcut tovarăşului secretar să fi scris în telegramă: „Luăm lumină de la dumneavoastră, tovarăşe Nicolae Ceauşescu!” ? şi începu să râdă.

Published in: on 14 noiembrie 2011 at 1:53 pm  Comments (2)  
Tags: , , , ,

INSTANTANEU: Latinitas. O versiune cu Virgil MIHAIU

 Latinitas

 Un poem vizual reprezentându-l pe poetul Virgil MIHAIU într-un bar din Aiud.

 În fundal, Lupa Capitolina

 … Sau, cum zice, poetul însuși: Ca fervent adept al ideii de latinitate, nu puteam ramane insensibil la aceasta versiune fotografica a legendarei statui LUPA CAPITOLINA, intalnita intr’o cafenea din urbea transilvana Aiud (fondata de romani sub numele de Brucla; in germana poarta numele STRASSBURG AM MIERESCH – Strassburg pe Mures!).
<nov. 2011>

Published in: on 13 noiembrie 2011 at 8:31 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,