Proză: Lucian POP: Zbor paralel

   Îmi scrie Stalin cu litere tremurate că toate minciunile monstruoase care se scriu despre el în ziarele externe l-au adus la disperare. Hai repede!

   Ajung în Moscova şi Stalin mă aşteaptă la aeroport, posomorât.

Îi zic, de-a dreptul:

 – Păi, nu-ţi dai seama, ce-ai vrea, să te laude capitaliştii, sigur că te denigrează, sunt invidioşi pe noua dumitale societate.

 – Ai dreptate. Haide să bem ceva! Și şoferul ne duce la primul restaurant. În restaurant, veselie cât cuprinde.

 – Poţi zice că oamenii ăştia sunt terorizaţi de mine?

 – Vrei să-mi strici cheful, tov Stalin? Mai bine vorbim despre fotbal.

Ieşim din restaurant, ne suim în maşină şi o luăm pe bulevard. Oprim la alt restaurant. Cum ne-am aşezat la masă, Stalin mă întreabă înfrigurat:

 – Ai văzut fabricile de-a lungul bulevardului?

 – Se poate să nu observ aşa ceva? Ce fabrici minunate! Hai noroc! Și dăm paharele pe gât, dintr-o mişcare.

 – Dragul meu, poate crezi că am aranjat totul.

 – Dacă mă mai jigneşti cu ceva de genul ăsta, te las baltă!

Ne urcăm în maşină şi o cotim pe o stradă lăturalnică. Alt restaurant. Veselie cât cuprinde.

 – Ei, ce zici? Ştie să trăiască poporul sovietic?

 – Jos pălăria! Felicitări!

 – Te mai duc într-un loc şi gata, toată lumea la culcare, ce-i prea mult, nu-i sănătos.

Ieşim. Şoferul întreabă:

 – Către casă?

 – La marea plezneală. Găseşte-ne un restaurant în partea cealaltă a Moscovei.

 – Ştii, tovarăşe Stalin, că nu ţii la băutură.

 – Uite, dragul meu, cazul clasic, în care iubirea de aproapele tău este de fapt frica de-a ieşi din conformism… Dă-i bice!

Ajungem la o crâşmă îngropată pe jumătate în pământ. O veselie urlată. Toată lumea cânta şi bătea cu pumnii în mese:

 – Ca-za-cioc-ca-za-cioc-ca-za-cioc!

   … Mă trezesc pe un pat de lemn într-o celulă de închisoare cu un gemuleţ la înălţime. De atâta băutură, îmi simt capul ca o minge ce se roteşte în jurul meu. Alături, pe patul fără saltea, dormea Stalin. Strig plin de spaimă:

 – Lagărul, Siberia mă aşteaptă!

Cum stătea întins pe spate, cu ochii închişi, Stalin mormăie:

 – Chiar şi pe tine, om deştept, te-au prins în mrejele lor?

Se scoală şi bate cu pumnul în uşa blindată. Uşa se deschide imediat. Gardianul, îl salută protocolar şi nu se poate stăpâni, îl îmbrăţişează cu multă simpatie.

 – Iar ai făcut-o lată, tov Stalin. Să-ţi fie de bine!

   Şoferul ne duce la Kremlin, dar în spatele impozantei clădiri. Intrăm pe o poartă larg deschisă şi mergem pe un coridor liniştit. Ajungem lângă o uşă pe care scria simplu, cald: Tov Stalin. Lângă uşă e o băncuţă.

 – Aşteaptă-mă un pic, şi Stalin intră în biroul lui.

Mă aşez pe băncuţă. Apare un cetăţean îndurerat şi mă întreabă dacă Stalin este în cabinet. Cetăţeanul mi se plânge:

 – Ieri, soţia mea a fost dusă pe zece ani în Siberia, acuzată de o vecină că l-a înjurat pe Stalin de mamă!

 Rămân neutru. Tac. Iese Stalin din cabinet. Surpriză. Într-o uniformă complet albă, cu câte o stea de aur pe umeri. Îmi zice:

 – Aşteaptă-mă în continuare, trebuie să ţin un mic discurs la Academia Militară.

Cetăţeanul îi strigă disperat:

 – Soţia mea a fost dusă pe zece ani în Siberia!

Stalin nu se lasă mai prejos, strigă şi el:

 – De ce nu vreţi să înţelegeţi că din cauza obsesiilor voastre, sunt în tratative cu americanii să le dau Siberia pe gratis? Nici un ban nu-mi trebuie pe ea!

 – Daţi Siberia?!

 – M-am săturat, tovarăşe. O dau.

 – Şi atunci unde este soţia mea?! Aţi dus-o în lagărul de la Baku.

Stalin, nu zise nimic. Porni cu paşi mari către Academie. Dispăru şi reclamantul. Imediat mi-a picat fisa: Regiunea Baku are rezerve paradiziace de petrol… Aha, deci asta era mişcarea!… Dau năvală în biroul lui Beria, ce se găsea vizavi de al lui Stalin. Îi mărturisesc pe nerăsuflate despre temerile mele. Cu duioşie în glas, Beria îmi mărturiseşte la rândul lui:

 – Îl iubim cu toţii la nebunie, suntem blocaţi.

Vorbeşti de lup şi lupul la uşă. Intră şi Stalin în biroul lui Beria. Ne spune satisfăcut:

 – Nu prea au înţeles viziunea mea despre o armată demnă de timpurile noastre revoluţionare, cu tancuri transformate în tractoare, cu puşti retopite în furci, lopeţi, sape şi târnacoape, dar au rămas cu gurile căscate!

Beria îl îmbrăţişă, mut de admiraţie. Stalin, însă, îşi aminti de ceva neplăcut şi se enervă brusc.

 – Le dau şi Baku, occidentalilor, că sunt mai aproape. Mi-a tăiat calea, de data asta, o femeie cu bărbatul dispărut.

Mă ridic de pe scaun şi protestez:

 – Te iau de fraier, tov Stalin! De ce nu-i verifică serviciul secret pe aceşti inflamatori de conştiinţă care te abordează?!

 – Ce serviciu secret?

 – Faimosul, sinistrul K.G.B!

Râseră amar şi Stalin şi Beria.

 – Altă invenţie capitalistă.

 – Bunătatea care curge prin inima sovietică, mare, solemnă cât Volga, s-ar crispa, ar face riduri pusă sub lupa suspiciunii, mă lămuri Beria.

 – Dumnezeule! exclamă Stalin, cum te-au prins în insectar!

 – Insectar?!

 – Da, dragul meu Beria. Dumnezeu are chip, dar ei i-au fixat chipul în şablon. Mare grijă la creionul cu care îl intuieşti, pentru că neliniştea, tremurul, ezitarea sunt diagnosticate ca erezie.

 – Te înţeleg perfect. Utopia pluteşte deasupra noastră şi noi suntem îmbarcaţi în ea. Utopiei i s-ar rupe oasele care îi susţin verticalitatea, dacă ar coborî pe Pământ.

Stalin se întoarse cu ochii în gol către mine.

 – Eu nu m-am urcat pe de-antregul în Utopie.

 – De ce, tov Stalin?!

 – De aceea… Nu sunt capabil ca Stalin să se numească Beria, ori să poarte numele tău…Vreau la aer, mi-e rău.

De o parte eu, de cealaltă Beria, l-am luat de subsiori şi l-am scos afară, dar de data asta, pe poarta principală a Kremlinului.

În faţa noastră se întindea până la orizontul plin de machetele bisericilor, piaţa vastă cât dorinţa de a trăi la nesfârşit, renumita Piaţă Roşie. Stalin, respiră adânc aerul virgin al pieţei goale. Îşi aprinse pipa. Iar până o termină de fumat, Piaţa Roşie se umplu, ca la flux, de mulţimi nerăbdătoare, cu pancarte şi steaguri roşii. Mulţimile aşteptară ca Stalin să-şi cureţe tacticos pipa şi să o vâre în buzunarul drept al tunicii albe. Apoi mulţimile scandară:

 – Dis-curs-dis-curs-dis-curs!

Stalin îşi ridică mâna şi pe dată tăcerea îşi întinse aripile ei atente peste piaţă.

 – Dragi tovarăşi şi prieteni, gândiţi-vă că se topesc cele două calote polare şi altele nu avem, gândiţi-vă că urşii polari nu reuşesc să se adapteze noilor schimbări. Planeta se încălzeşte. Gata cu lozinca: „Dai în mine, dai în tine, Dai în fabrici şi uzine.” Ele, elimină prin coşuri, noxe. Haideţi să visăm împreună o lume verde, cu oraşe verzi, cu oameni fericiţi, pedalând pe biciclete.

Published in: on 25 Noiembrie 2011 at 10:27 pm  Comments (8)  
Tags: , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/11/25/prozza-lucian-pop-zbor-paralel/trackback/

RSS feed for comments on this post.

8 comentariiLasă un comentariu

  1. Ce vis!

  2. I-am zis şi lui Ovidiu când i-am trimis-o că asta cumva vreau să demonstrez, nu există minciună ori adevăr în literatură, de aceea poate fi periculoasă literatura, povestea e veridică în măsura cât de bine este scrisă, plus că am mai vrut ceva, exact pe dos decât a fost realitatea, ca la negativele pozelor, şi că la urma urmei, pe tirani nu-i interesează ideile, doar le folosesc ca şi hipnotizorii ceasurile acelea ce ţi le clatină în faţa ochilor să te adoarmă. Şi să fiu sincer, am vrut să-l vâr un pic şi în lumea lui Caragiale.. demonul intangibil… nu ştiu cât am reuşit…

  3. Și totuși, nu pot să nu mă gândesc: Oare Stalin, nu de nesigur și de frică a fost atat de crud?! Și istoria i-a consemnat comportamentul… literatura i-l poate însă atribui pe cel opus/ așa că adeseori în visul din timpul somnului: invers față de realitate – iar aici nu mai știi care-i coșmarul: visul atât de frumos, dar cu atât mai dezamăgitor prin falsitatea lui, sau realitatea foarte dureroasă, dar adevărată.
    Ciudată senzație îți creează această „bucățică” de literatură!

  4. Am scris povestirea cu o pauză de câteva zile, între prima parte cu restaurantele şi a doua, pur şi simplu, mi s-a părut, că dacă la sfârşit nu trag o prelată de pe Siberia ascunsă a lagărelor, comit o blasfemie, dar stricam povestirea, ieşea un hibrid, aşa că de dragul ei, a ieşit ce-a ieşit, bine ai zis, invers faţă de realitate. Toată propaganda de dinainte a fost dezamăgitor de falsă, poate şi asta am vrut, s-o persiflez. Mă bucur, Livia, că n-ai fost mai dură, într-un fel confuz, că dacă scrii ceva cu program stabilit dinainte, asta şi asta să combaţi, ori să demonstrezi, ratezi, am simţit pericolul că pot fi acuzat de, nu chiar idolatrie, dar simpatie.

  5. Cum, adică nu îl simpatizai pe Iosif Vissarionovici? Și nu mergeați la băut împreună?!

  6. Fiind acuma în carantină, cu entorsă la picior, mai, mai că dacă ar trece pe sub balconul meu de la etajul V, mergând el agale prin aer, i-aş zice, se poate, una ca asta, intră un pic, hai să vedem dacă eşti un caz patologic, ori epoca a fost patologică şi atunci, n-ai nici o vină, ai acţionat în spiritul epocii, cum şi în Spania, dacă un prieten bun, o rudă, un vecin te vedea vorbind cu o pisică, era o datorie de onoare pentru ei să te toarne inchiziţiei ca să participi apoi la un mare spectacol cu retragere de torţe. Umane. Şi i-aş da un pahar de vin, că votkă n-am în casă.

  7. Mi-a plăcut ! Dacă doriţi să-l cunoaşteţi mai bine pe tovarăşul Stalin vă recomand să citiţi eseul istoricului american Grover Furr, Lupta lui Stalin pentru democraţie. Contrar paradigmei războiului rece de Stalin tiran odios cu care suntem obişnuiţi, Furr ne prezintă un Stalin uman, preocupat şi în luptă pentru democratizarea Uniunii Sovietice.

    Folosind documente noi extrase din arhivele sovietice după 90 G.Furr spulberă punct cu punct imaginea de tiran odios pe care pe care toţi duşmanii săi începând cu Hitler şi terminând cu Hruşciov s-au străduit să o impună lumii în decenii.

    Eseul se găseşte aici:

    http://anticapitalism2.blogspot.com/2011/07/lupta-lui-stalin-pentru-democratie.html

  8. O să citesc, am la sfârşit de an două săptămâni libere, deşi, am o teamă , că odată trecut timpul, când rămân numai amintirile şi cel mai uşor este să dai foc la nişte hârtii, adevărul, marele adevăr, este un palton elastic, de care tragem cu toţii să-l îmbăcăm pe ger, şi stând câţiva inşi la adăpostiul lui, ce certăm pe nişte pete de sînge rămase uscate de la fostul stăpân. Oare a omorât pe cineva, ori dimpotrivă, l-a apărat, l-a salvat? Cu bine şi sărbători fericite!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: