Proză: Maria V. CROITORU: ÎNTOARCEREA ATRIBUTELOR

Făcând parte o viață întreagă din corpul social al educației românești, doamna Maria V. Croitoru s-a descoperit – dacă nu sieși, atunci măcar celorlalți – abia în ultimii ani ca autoare de proză, culegătoare de folclor, ca autoare, într-un înțeles plural. Astăzi domnia sa vine la întâlnirea cu cititorii acestui blog cu prima dintre cele două proze scurte trimise. Bine ați venit, distinsă doamnă, printre cei care scriu și publică de plăcere, într-un spațiu scutit de impozite și de cenzură! (O.P.)

         Miruna stătea la masă şi scria. În casă era plăcut. Se auzea focul arzând în sobă. De la televizor se auzeau ştiri, dar nu le dădea atenţie, îşi continua scrisul.

         Deodată, rămase încremenită de ce auzea. I se aduceau laude unei politiciene: „inteligentă, frumoasă, tenace”; „femeie care dă ora exactă în politica românească”, „soarele”, face „eforturi monumentale”, „de la ea se ia lumină”… Instinctiv, închise televizorul. „Nu credeam c-o să mai aud aşa ceva!” – zise cu voce tare, deşi era singură.  Şi-şi aminti toamna lui  ’89…

         Era la şcoală. Era recreaţie. Toţi profesorii se aflau în sala profesorală. Intră noua directoare, numită în această funcţie din septembrie. Se uită direct la Miruna:

         – Tovarăşa profesoară, mâine mergeţi la şedinţă cu bibliotecarii la centrul de judeţ.

         În timp ce directoarea-i comunica ora la care trebuie să ajungă şi locul şedinţei, Miruna se bucura şi-şi zicea în gând: „Poate găsesc ceva cafea şi unt!” 

         – Tovarăşa Miruna, nu sunteţi atentă! – adaugă directoarea, văzându-i o frântură de zâmbet pe faţă.

         Şedinţa cu bibliotecarii n-a durat mult. O tovarăşă inspectoare le-a trasat două sarcini:

         – Aveţi fiecare câte un plic. În plic, o să găsiţi un tabel cu cărţile pe care trebuie să le scoateţi din inventar. Cărţile acestor autori n-au ce căuta în bibliotecă. Pentru aceasta aveţi termen trei zile. Astăzi, după ce ajungeţi acasă, mergeţi la şcoală. La intrare, pe coridor, amenajaţi o expoziţie de carte cu operele tovarăşului Nicolae Ceauşescu. ATENȚIE! Cărţile nu le puneţi culcate! Le fixaţi „în picioare”, să aibă cotorul perpendicular pe masă!

         Cineva începu să râdă.

         – Nu râde, tovarăşe, c-am să vin la tine la şcoală să văd cu ochii mei dacă le-ai pus aşa!

         – Dar se răstoarnă! – comentă altul.

         – Dacă ni le fură cineva de pe coridor? Mai ştim noi cine intră când suntem la ore?! – întreabă cineva.

         – Dacă ţi le fură, ţi le cumpăr eu, să n-ai lipsă la inventar! – strigă tovarăşa inspectoare şi ieşi .

         Un bărbat le împărţi plicurile. Femeile nu ziceau nimic, dar bărbaţii se distrau pe seama poziţiei cărţilor. Unul se adresă unei doamne:

         – Vezi, tu, să nu le pui culcate, să le pui sculate!

         Râsetele se înteţiră. Miruna ieşi. Intră prin câteva magazine alimentare din oraş. Muştar, rafturi întregi pline cu borcane cu muştar, compot, tocană de legume. În toate la fel. Nici urmă de cafea, unt sau alt aliment la care muritorii de rând nu aveau acces. Acestea se dădeau protipendadei prin bufetele partidului!

         A doua zi, dimineaţa, când ajunse la şcoală, directoarea era acolo. Era ciudat, de obicei venea la opt fără zece minute, opt fără cinci minute. Cum o văzu pe Miruna, îi zise:

         – Ei, ce v-a spus?

         Miruna îi relată repede ce li s-a comunicat la şedinţă.

         – Lasă astea! M-a sunat tovarăşul secretar adjunct de la comitetul comunal de partid. Trebuie să faci două telegrame de felicitare: una pentru tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi una pentru tovarăşa Elena Ceauşescu.

         – N-am timp! Trebuie să amenajez o expoziţie de carte, să caut cărţile care trebuie scoase din inventar şi nici nu ştiu unde le voi pune.

         – Faci telegramele. Aduci cărţile pentru expoziţie şi o vor face învăţătorii. Cărţile le dăm la maculatură, că tot nu şi-a făcut planul la hârtie tovarăşa cu pionierii.

         Miruna o privi tăios:

         – Cărţile nu se dau la maculatură! Se păstrează!!

         – Fă ce vrei cu ele, că tu o să dai de dracu’! Fă telegramele, că şi aşa ai două ore libere!

         Zicând acestea, directoarea ieşi.

         – Vezi să n-o-ncurci, şi aşa ai probleme cu partidul, îi şopti o colegă.

         Miruna le adună pe învăţătoare şi le dădu operele lui Nicolae Ceauşescu. Rămase în bibliotecă. Luă colecţia ziarului Scânteia. O interesau numerele din ianuarie. Şi „cabinetul 1” şi „cabinetul 2” erau născuţi în ianuarie. Acolo o să găsească telegrame de felicitare. Copiază una pentru el şi una pentru ea.

         Aşa şi făcu. Avu grijă să le scrie caligrafic  – „să le poată citi boii”- îşi zise în gând. I le duse directoarei şi se întoarse în bibliotecă. Îşi aminti că biroul din bibliotecă are două compartimente. Acolo o să pună cărţile autorilor interzişi.

         La 11,00 intră la oră. Lecţia decurgea normal. Se auzi bătând în uşă. Uşa se şi deschise. Era directoarea:

         – Vă rugăm să veniţi puţin!

         În timp ce se-ndrepta spre uşă, Miruna îşi aminti vorbele unui învăţător: „Nici Ministrul n-are voie să deranjeze ora!”

         Pe coridor, era secretarul adjunct de la comitetul comunat de partid. Nici nu salută şi începe:

         – Ce telegrame sunt astea, tovarăşa?! În toate ziarele sunt aşa! Trebuie să vă puneţi în valoare creativitatea… Să găsiţi nişte atribute, adjective deosebite… Da! Nişte atribute şi adjective… să fie telegramele altfel, nu toate la fel! Ştiţi dumneavoastră! Vă las răgaz până mâine! De fapt, mâine era termenul.

         Salută şi plecă. Miruna se întoarse în clasă şi-şi făcu ora în continuare.

         Acasă, soţul Mirunei observă că aceasta nu-i în apele ei:

         – Ce probleme ai?

         Miruna îi povesti. Soţul ei sări ca ars:

         – Să meargă-n mă-sa! Să-şi facă telegramele! Nu face nimic! Nu te pot obliga!

         Şi aşa şi făcu. Dimineaţa, când ajunse la şcoală, intră direct în clasă. Până sună la prima oră, corectă lucrări de control. În pauză merse în sala profesorală. N-apucă să se gândească ce să-i zică directoarei, că aceasta, surâzătoare, îi spuse:

         – Nu mai trebuie să facem nicio telegramă! Mi-au dat telefon de la consiliu că le-au comunicat tovarăşii de la judeţ că le fac ei pentru toate comunele!

         Se auzi lătrând câinele. Miruna se ridică şi deschise iar televizorul, întrebându-se: „I-ar fi plăcut tovarăşului secretar să fi scris în telegramă: „Luăm lumină de la dumneavoastră, tovarăşe Nicolae Ceauşescu!” ? şi începu să râdă.

Published in: on 14 Noiembrie 2011 at 1:53 pm  Comments (2)  
Tags: , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/11/14/proza-maria-v-croitoru-intoarcerea-atributelor/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Parcă nu aș vrea să-mi amintesc astfel de episoade, din profesoratul în regim ceaușist. Te simțeai strangulat; era o amărăciune ce-ți copleșea viața de zi cu zi… o viață tare cenușie! Și aveai câte-un secretar de partid în școală – „dracul gol”! Și câte lipsuri…!

    • Mă bucur să citesc proze pe această temă, există astăzi o lume întreagă care a uitat sau se face că uită cum arăta deceniul penibil al dictaturii lui Ceaușescu, preamărindu-i numai realizările (de parcă el, și nu noi, fiecare, ar fi muncit pentru a le pune pe picioare). Scrisă cu simplitate, proza doamnei Croitoru are forță de impact fără a cădea în bombăneală, emfatizări sau melodramă ieftină. O felicit pe autoare!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: