Proză: Cristian ROBU-CORCAN: Sinucigașul sau Glonte mic în tâmplă mare (I)

Cristian ROBU-CORCAN a și publicat trei volume de proză – O noapte în Parnas (2003), Gravură în mi bemol (2006) și Când vine vremea gâștelor sălbatice (2006) -, primul reunind o serie de proze scurte, iar celelalte două fiind romane. Între timp face publicistică, scoate revista Obiectiv cultural și, desigur, pregătește noi volume. Recomandat călduros de confrați din aceeași generație, dar scriind într-un mod care îl recomandă și celorlalți contemporani, mai mari și mai mici, prozatorul practică o artă a scrisului din a cărei magmă fierbinte răsare în mod convingător un scriitor adevărat (O.P.).  

Motto: „S-a întâmplat aici un lucru, Theo, despre care majoritatea oamenilor nu ştiu nimic, nici nu-l bănuie măcar, şi despre care trebuie să continue a nu şti nimic; aşa că, trebuie să rămâi şi tu mut ca un peşte – e îngrozitor!”

Vincent van Gogh către fratele său, Theo

Domnul V. aşteptă cu răbdare până ce ultimul om părăsi parcul. Oftă, trăgându-şi bucuros gulerul raglanului peste ceafă şi începu a face paşi mărunţi, înceţi, pe sub copacii ce aruncau umbre uriaşe pe aleile de pietriş. O noapte minunată , gândi el, tăcută, înstelată, iar parcul, da, în sfârşit, pustiu ! Cu totul şi cu totul gol de oameni şi de sensuri!

            Banca îl aştepta. Banca lui. Şi ea, goală. Galbenă. Destul de lată pentru doi oameni, îngustă pentru trei, desăvârşită numai pentru el. N-ar fi fost prea nimerit să se aşeze chiar pe mijloc, dar nici prea în lateral, mă rog, cum ar putea să vă explice domnul V.?… Să trecem peste asta.

            E linişte ! O beznă de sunete ! Este pentru prima oară când nici măcar ţiuitul continuu din timpane nu-şi face simţită prezenţa. Nici copacii nu vorbesc. Nemişcaţi, îşi feresc frunţile, cu pudoare, din calea privirii domnului V.

            O linişte totală ! Şi domnul V. ar fi dorit să spună asta cu glas tare, dar, vai, ce ar fi făcut? Oare glasul său pronunţând cuvinte n-ar fi însângerat tăcerea profundă ce-l construia încetul cu încetul? Cu siguranţă, şi această noapte îi este martoră, dacă visul grăsunului domn Flaubert ar deveni vreodată realitate, adică o carte despre nimic, atunci o simfonie a tuturor simfoniilor, Marea Simfonie, ar fi o simfonie tăcută, fără note, sunete, fără de ceea ce tocmai îi dă sensul de muzică.

            Câtă linişte! O altfel de linişte. Se poate respira această linişte. Iar tăcerea ce o însoţeşte, colorată în infinite sienne, se strecoară încet printre copaci, învăluind banca galbenă a domnului V., apoi pe el, apoi raglanul lui, îi îndreaptă dunga pantalonului său croit elegant, îi răvăşeşte părul…

            – Bună seara!

            Această voce căzu ca un tunet peste domnul V, care , înfricoşat, neînţelegând ce se întâmplă şi, mai mult, aşteptându-se să fie lovit, îşi acoperi capul cu palmele şi începu să îmbrâncească întunericul, cu picioarele, pentru a îndepărta creatura ce rostise acele cuvinte.

            – O, mă scuzaţi, domnule, n-am vrut să vă sperii! continuă vocea, şi domnul V, înţepenit de spaimă, îşi roti, cu teamă, ochii, deasupra capului.

            Scund, chel, cu ochii stăpâniţi de o curiozitate copilărească, îmbrăcat într-o scurtă de tercot prea strâmtă şi roasă la mâneci, un bărbat între două vârste, ba, s-ar putea, mai degrabă bătrân, sau, oare?, ceva mai tânăr, în concluzie un bărbat fără ani, îl privea încremenit, dintr-o poziţie, dacă nu deplasată, cel puţin stranie, mai exact cu palma dreaptă făcută streaşină deasupra ochilor. Sub scurta portocalie avea o cămaşă albastră şi domnul V. se gândi că, din moment ce se folosise de aceste două complementare pentru a-l înspăimânta, bărbatul fără vârstă şi îmbrăcat neglijent nu este chiar atât de nevinovat aşa cum ar fi dorit să pară atunci când, politicos, îşi ceruse scuze. Aşa că domnul V. îl privi dezaprobator, apoi, înfăşurându-se demn în raglanul său, se refugie într-un colţ al băncii, întorcând spatele intrusului.

            Dar domnul fără vârstă, impasibil, cu un deget adânc vârât în nara stângă, se aşeză în celălalt capăt al băncii, abandonându-şi, moale, scurta jerpelită (portocaliul, în opinia domnului V.) şi rămânând doar în cămaşă, adică în albastru.

            Domnul V., profund tulburat, simţind că explodează de indignare, dădu să-l repeadă cu câteva înjurături pe mitocan, însă fu oprit de un deget lung, mult prea lung, gândi el, chiar degetul abia scos din văgăuna primitoare, arătătorul domnului fără vârstă.

            – Sunteţi, cumva, domnul Vincent? îl întrebă acesta curios şi, mai mult decât atât, cu mina omului ce nici nu se gândeşte că ar putea să nu primească un răspuns.

            Domnul V. privi cerul. Era limpede şi, în acelaşi timp, învolburat. Paradoxal, însă domnul V. o să vă explice imediat cum se face una ca asta, deoarece se află în posesia unui adevărat studiu despre tipurile de cer întâlnite pe timp de noapte. Mai întâi trebuie înţeles că cerul este compus din două elemente esenţiale: suportul, adică albastrul permanent, care poate merge până spre violet sau, în sens contrar, spre galben, şi stelele, adevărate obiecte plăsmuite din lumină şi culoare. Ei bine, aceste din urmă elemente sunt aplicate, pur şi simplu, ca într-o tapiserie, pe suportul de care v-a vorbit domnul V. Pare atât de simplu pentru că domnul V. nu ia niciodată în considerare norii. Apoi cerul trece prin două… cum să le spun?… oh, vă mulţumesc, domnule V !… prin două stări. Una, în care suportul, albastrul, cu stelele nemişcate pe el, se deplasează cu totul într-o parte şi alta, dar, atenţie !, înlăuntrul lui mărgăritarele stau nemişcate, înconjurate de infinitul fluid ce le imobilizează, şi alta, în care, acelaşi albastru, de astă dată fix ca punctul din centrul Universului, nu face altceva decât să încerce să oprească cumplitul tumult din interiorul lui, deoarece stelele, devenite toate sori de diferite culori şi intensităţi de lumină, se împreunează şi se transformă cu o rapiditate halucinantă, aruncând asupra celui care poate vedea toate acestea gânduri ce nu o să le destăinui aici. Or, după cum aţi înţeles, cea de-a doua „stare” cobora peste copaci în acel moment.

            – Nu aş fi îndrăznit să vă deranjez, interveni sâcâitor domnul fără vârstă. Dar asemănarea este izbitoare. Chiar nu sunteţi domnul Vincent?

            Domnul V., de obicei furios când ceva sau cineva îi întrerupea şirul gândurilor, acum, doar nemulţumit, îl privi ironic pe celălalt şi îi spuse:

            – Am să fiu foarte scurt, domnule! Scurt, dar foarte exact. Aveţi înfăţişarea unui bădăran, sunteţi prost îmbrăcat, vă scobiţi în nas cu naturaleţe, mirosiţi a parfum ieftin, da, da, mirosul aduce oarecum a biscuiţi calzi, şi, peste toate acestea, îmi tulburaţi bucuria unei nopţi perfecte cu prezenţa dumneavoastră inoportună.

            Domnul fără vârstă, care, între timp, îşi instalase arătătorul în cealaltă nară, îşi retrase, cu un gest vinovat, degetul din nas. Domnul V. îl privi scârbit cum, plimbând dezorientat mâna prin aer, încerca să găsească un suport pentru mucul gelatinos care i se lipise de unghie. Şi nu-l cuprinse mirarea când, după îndelungi ezitări, domnul fără vârstă îşi aplică excrementul nazal pe proprii ciorapi galbeni. Abia atunci observă domnul V. că pantalonii individului erau violeţi. Aha, alte două complementare! Albastru – portocaliu, mai întâi, şi acum… galben- violet. Nu, nu-i chiar atât de nevinovat acest domn, precum ar dori să pară.

            – Vă rog să mă credeţi că nu v-aş fi deranjat, îl asigură domnul fără vârstă, precipitat, mai să introducă iarăşi arătătorul în nas, dacă privirea mustrătoare a domnului V. nu l-ar fi oprit. Dar asemănarea este izbitoare. Mai ales tâmpla. Domnule, aveţi o tâmplă mare! Identică cu cea a domnului Vincent.

            Domnul V. se arătă grozav de amuzat şi, ridicând degetul arătător în aer, deget pe care şi-l retrase cu repeziciune gândindu-se că şi acela ar fi putut fi utilizat în folosul nasului domnului fără vârstă, replică superior:

            – Dragă domnule, pe cât sunteţi de neglijent atunci când vă îmbrăcaţi, pe atât sunteţi şi în gândire. Cum poate fi o tâmplă mare sau mică? O tâmplă este, pur şi simplu, o tâmplă. Poate fruntea ar putea fi mare sau mică, cu toate că, şi aici, ar fi mai potrivit lată sau îngustă. Dar, tâmpla? Mare sau mică?

            -Ah! urlă domnul fără vârstă, sărind ca ars de pe bancă şi, de necrezut, împungându-l pe domnul V. cu degetul folosit pentru scobit nasul, fapt cel făcu pe acesta din urmă să se cutremure de groază. Dar zvâcnitura? Zvâcnitura aţi uitat-o?  Zvâcnitura din tâmplă! Aţi uitat-o?

            Domnul V. se simţi copleşit. Un tremur uşor îi cuprinse trupul şi deşteptă în el un viciu abandonat de câtva timp: fumatul.

            – Aveţi cumva o ţigară? întrebă şoptit, ruşinat de tulburarea pe care nu putea să şi-o ascundă.

(va urma)

Published in: Fără categorie on 5 Noiembrie 2011 at 8:18 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/11/05/proza-cristian-robu-corcan-sinucigasul-sau-glonte-mic-in-tampla-mare/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: