Proză: Lucian POP: DEALUL ZAHARU

     Nu bag mâna în foc, dar se pare că Henry Coandă fost la mijloc. 

     – Îţi zic un mare  secret, dacă îi pui numele meu noului aeroport internaţional.

    Odată cea aflat secretul, lui Ceauşescu îi plăcea la nebunie să se întoarcă în trecut şi să stea la taclale cu foştii noştri domnitori.        Comitetul Central restrâns se nelinişti întro bună dimineaţă  când dispărură subit de pe rafturile magazinelor toate alimentele.    Comitetul restrâns merse la Ceuşescu acasă şi dădu numai peste vocea lui.

 Dragi preteni, am exagerat cu călătoria în timp şi mam transformat în duh. Mă duc să locuiesc în dealul Zaharu. Acolo sunt, la nevoie.

  – Ce explicaţii dăm poporului că a dispărut mâncarea de pe rafturi?

  – Nici una. Pentru că nu a dispărut dintr-o cauză materialisttiinţifică.

  – Spunene măcar nouă.

  – Mam împrietenit cu Vodă Caragea.  Îi mureau oamenii din cauza secetei. Nam rezistat. Iam adus cu mine la rafturi.

  – Mănâncă?!

  – Păi voi, aici, în prezent, nu mâncaţi!? Eu, numai eu, mam transformat în duh, am stat prea mult acolo.

  – Nicio problemă, mâine umplem rafturile la loc.

 – 10 ani ţine seceta. Au venit pe urmele mele, cărarea este dechisă până trăieşte duhul meu.

 – Şi duhul dumitale… nu se întoarce… la prietenul Caragea?

 – Cu regrete, prezentul trebuie să-mi hotărască destinul.

      … Odată, într-o dimineaţă de vară, ne trezim, şi… ce găsim  în toate magazinele luate la rând, de la un capăt la altul al oraşului? Rafturi  goale.

 Am aşteptat  un comunicat oficial, grav. Patetic. Ţi-ai găsit.

Ceauşescu  n-a observat extincţia alimentelor, mergea mai departe. Mergea Darie, mergea către strada lui, să o inagureze.

Trec zile, săptămâni. Cum suflă alene vântul verii, de-o indiferenţă albastră.

 Conducător nu se mai vedea. Mergea. Liniştit, de unul singur, către statuia lui de la capătul străzii.

Asaltate de cetăţeni, radiourile, televizoarele, ziarele, îşi muşcară buzele, între frică şi îndrăzneală. Tentaţia  este prea mare. De dragul nostru, pun mâna pe monopolul mâncării.

 Din difuzoare, ecrane, din hârtia subţire de ziar, vine, vine, vine, calcă totul în picioare, maluri de mămăligă, râuri de lapte, dealuri de caş şi slănină, plus actualele rude de salam de vară.

   Ecoul dilatat al tăcerii.

   Veni un cer neclintit, ca o singură placă ce se prelungea peste zile.

 Signor Toto ne chemă cu trompeta în turnul topografilor. Pentru că eram departe, pe cea mai lungă stradă a capitalei, abia dată în folosinţă. Lungă în ani. Strada  venea din neguri, se limpezea, centralizată de Burebista,  continua cu oile lui Deceneu, se îngusta să treacă prin pasul lui Negru Vodă, o ştiţi şi voi pe de rost, Mircea, Ştefan, Ioan Cuza, Sergiu Nicolaescu, Ceauşescu. 

 Signor  Toto ne trimite dincolo de câmpie, să măsurăm un deal, la care-i zice Zaharu.

    Ajungem aproape de deal, într-un oraş, îl dau anonim.

    În oraş ne aşteaptă un secretar cu pălărie neagră tivită cu o dungă roşie, alături de o ploaie fără grabă, extinsă peste peisajele largi ale Olandei secolului al XVII-lea.

    Hanul. Fereastra ca  o clepsidră ce îşi cerne stropii microscopici de ploaie.

    Se face discret, furişat, sâmbătă. Nici măcar nu ne-am dus să vedem dealul. Trecem câmpia.

 – A plouat, signor Toto. Un minut nu ne-a lăsat în pace.

  Peste o săptămână, secretarul cu dungă roşie  ne aşteaptă dincolo de câmpie, lângă un cer senin ce pune în evidenţă rafturile curate ale oraşului.

    Puşi pe fapte mari, mergem cu secretarul să ne arate dealul. Ni se zbârleşte părul pe mîini. Un deal împădurit, des. Un ceaun  impunător întors cu fundul rotund în sus. Secretarul, suspect de grăbit,  ne lasă singuri. Ca o centură de apărare, dealul are în jur un brâu de spini, măcieşi şi porumbele, un cokteil de netrecut. Mergem roată, în inspecţie, în jurul dealului. Mai mergem odată. Nicio spărtură, nicio cărare. Un deal sfidător.

 Ne retragem gânditori la vechiul han. Din ceas în ceas, locuitorii acelui oraş, se opreau pe trotuare, îşi scoteau carneţelele şi îşi notau ceva în ele.

    – Ce sărăcie se întâmplă cu oraşul ăsta?! am exclamat a doua zi, dimineaţa, când l-am auzit pe hangiu că este sâmbătă. Unde a fost lunea, marţea, miercurea, joia, vinerea?!

   – Signor Toto, ne este teamă că în dealul Zaharu sălăşluieşte un duh periculos. Mănîncă zilele din oraşul acela. Ce facem?

   – Du-te la oştire, pentru ţară mori,

    Şi-şi va fi mormîntul, împodobit cu flori!…

    Signor Toto ne recită aceste versuri din Bolintineanu, cu ochii ficşi, aproape albi.

    Doamne, aici, în capitală, apăru un duh şi mai rău decât al dealului, mânca privirea oamenilor! 

    Cu o falcă în cer şi una în pământ, trecem câmpia, ajungem lângă dealul de nepătruns. Vâzându-ne probabil sculele topografice ca pe nişte cuţite cu care vrem să-l înjunghiem, duhul dealului bolborosi ameninţător către noi că merităm cea mai aspră pedeapsă, nu suntem patrioţi. Ne-am cutremurat. Duhul avea vocea fermă a lui Ceauşescu.  Fugim cu sculele topografice ţinute la piept, să nu ni le smulgă duhul. Ajungem în capitală. Urcăm scările în spirală ale turnului topografilor.

    – Cine vine? ne întrebă signor Toto, cu ochii albi.

    – Noi, signor Toto. Hai să te ducem acasă.

    Toată lumea din capitală avea ochii albi. Mergeau pe pipăite.

     – Signor Toto, de ce-a orbit toată lumea!?

     – De foame. Am cedat şi-am început să mâncăm bunătăţile din televizor, radio şi ziare… Cu fiecare îmbucătură, vedeam mai ceţos.

     Ne luăm inima-n dinţi, traversăm câmpia, ajungem lângă dealul etanş.

     – Tovarăşe Ceauşescu, ce se întâmplă cu dumneata? strigăm rugători către deal.

     – Ceva grav. Situaţia mi-a scăpat de sub control. De ce n-aţi măsurat dealul?!

     – Noi am înţeles invers. Să fugim din calea dumneavoastră!

     –  Solomon şi-a  pierdut puterea prin tunsoare. Şi eu am procedat aşa cu pletoşii noştri din 70. Un duh ce locuieşte într-un deal, se ucide prin ritualul de măsurare a dealului respectiv. L-ai măsurat cu aparatură topografică, dealul se răsuflă, stă micuţ, ca un pumn de pământ neajutorat,  pus pe o hartă cât un prosop. Înţelegeţi?

     … Când am terminat de măsurat dealul Zaharu, din creştetul lui a ieşit Ceauşescu sub formă de momâie de fum. Momâia ne-a făcut semne prietenoase de recunoştintă şi s-a destrămat în cerul scorţos de atâta uscăciune. Când nu s-a mai văzut nici fumul, a venit peste noi, cum ai deschide geamul, o umezeală plăcută, caracteristică  timpului ce curge ca un râu liniştit, cum este Sena.

     Ne-am întors în capitală. Pretutindeni, sub steaguri şi petarde, oameni cu priviri zglobii  ca ciripitul păsărilor la care le merge bine.

     Dintr-o ferestruică a turnului topografilor, signor Toto trăgea încântat cu puşca în becurile de pe stâlpii publici. Mulţi cetăţeni coborâră în stradă cu radourile,  cu televizoarele lor, cu teancurile de ziare, ca şi cum şi-ar fi scos câinii la plimbare:  Le ziceau:

  – Sărăcuţelor, aţi sărit să ne-ajutaţi cu ce-aţi putut! Intenţia contează. N-aveţi nici o vină.

Published in: on 24 octombrie 2011 at 7:42 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

 Uniunea Scriitorilor din România

 filiala Cluj

 vă invită

joi 27 octombrie 2011, orele 12

 la lansarea volumului

 Ramon de BASTERRA

 OPERA LUI TRAIAN

 

 

 Vor prezenta Oana PRESECAN, traducătoarea

Mariano Martin RODRIGUEZ, prefațatorul și inițiatorul proiectului

Ovidiu PECICAN, scriitor

Lansarea va avea loc la sediul filialei clujene a Uniunii SCriitorilor, pe str. Universității nr. 1, et. I

NEWS: PLOILE AMARE- un nou roman de Alexandru VLAD

 Dintre prozatorii Câmpiei Transilvane, Alexandru VLAD este unul dintre cei mai cunoscuți și mai apreciați autori de vârstă matură. Afirmat odată cu anii 80 ai secolului trecut și, prin extensie – nu și prin trăsăturile specifice prozei lui – asociat „optzecismului”, Vlad s-a dovedit pe parcursul timpului un povestitor, în primul rând, și abia apoi, mai târziu, un romancier. Admirator al lui Joseph Conrad – din care a tradus cu pricepere și pasiune, ca și din alți autori (Graham Green ș.a.) -, el scrie o proză de atmosferă, unde evenimentul rămâne, prin excelență neevenimențial. Pariul se face, în bună măsură, pe stil; o frază rafinată, decupaje de o simplitate subîntinsă de un gust literar format la școala prozei anglo-saxone, mai mult insulare decât trans-continentale, o reflexivitate transpusă în dialoguri verosimile…

Ultimii ani au adus în atenția publicului mai multe volume de proză scurtă, eseu, publicistică și roman semnate de Alexandru VLAD. Prozatorul clujean s-a retras, de mai mult timp, în satul natal de unde revine ritmic, însă parcimonios cu ieșirile în public, în orașul de pe Someș. Subevaluat încă de critica literară, dar aflat în plină afirmare a potențialului lui creator, autorul anunță apariția iminentă a celui mai recent roman al său, PLOILE AMARE, pus în circulație de editura bistrițeană Charmides (editor Gavril ȚĂRMURE), cea care a publicat de curând și noul volum de poezie al lui Ion MUREȘAN, CARTEA ALCOOL (2010; multiplu premiat).

Călăreț valah: o imagine prelucrată după Abraham de Bruyn (originalul din 1581)

 Tot mai mult crește valoarea documentară a siturilor internet, pe măsură ce acestea se înmulțesc și se îmbogățesc, lună după lună și an după an. O cercetare – chiar sumară – a spațiului virtual cu ajutorul motoarelor de căutare prilejuiește, nu o dată, interesante descoperiri.

 Iată un exemplu recent, alături de cele ce pot fi regăsite în forma altor postări pe prezentul blog. Imaginea unui călăreț valah – deci muntean, dar din Țara Românească -, desenată după planșa 111 din monumentala lucrare  ‘Zolnierz Polski,’ vol 1 (Polish Soldier/ Ostași poloni) de colonelul Bronislaw Gembarzewski. Autorul polonez a desenat doi războinici munteni după lucrarea din 1581 a lui Abraham de Bruyn.

La rândul lui, desenatorul contemporan cu noi, Dario T.W., a reprodus calul și unele elemente de harnașament după planșa A, numită Eques Walachus, dar a preluat îmbrăcămintea din desenul al doilea, B, al aceluiași de Bruyn, intitulat Militis ex Walachia vestitus (cavaler/ ostaș îmbrăcat după moda valahă).

 

http://dariocaballeros.blogspot.com/2010/07/eques-walachus-wallachian-knight-second.html

Proză: Lucian POP: Entitatea Memo

  

  Iată ce fabulă de buzunar am trimis pe e-mailul revistei Tribuna.

     Băsescu, hăituit de opoziţie, ajunge lângă o stâncă ce are o gaură rotundă în ea. Intră prin gaură într-o peşteră. În mijlocul peşterii stă satisfăcut Omar Hayssam cu o lanternă în mână. În jurul lui se înghesuie sute de saci cu gurile desfăcute, dând la iveală o risipă de lănţişoare, inele, verighete, cercei, brăţări, cutiuţe cilindrice, pătrate, tabachere, cu toate şi toate din aur şi argint, încrustate cu pietre preţioase şi semipreţioase. Din depărtare se aude până în peşteră tropotul opoziţiei. Hayssam iese repede, strigă „- Sesam închide-te!” şi dispare din peisaj. O uşă ce imită perfect suprafaţa  stâncii astupă gaura. Apare opoziţia. Descalecă. După 8 ani de urmărire neabătută, uzată, opoziţia se culcă în iarba grasă pe care caii încep să o pască tacticos. Pe când s-adoarmă cu toţii în pacea naturii, se aude din interiorul stâncii, vocea lui Băsescu: „- Sesam deschide-te!” Nici o mişcare. Aceeaşi voce, panicată: „- Sesam deschide-te!” – Domnule preşedinte, se ridică Năstase din iarbă, se pare că numai de-afară funcţionează formula. Când te hotărăşti să-ţi semnezi demisia, te eliberăm. – Dar bine, oameni buni, am aici destule valori să mă descurc pe cinci ani cu pensiile şi salariile bugetarilor! – Cu atât mai mult! îi strigă neîndurătoare opoziţia.

Morala:  Săriţi cetăţeni la gâtul celor care, numai interesul lor îl văd, nu binele general.

 

     Trece o săptămână de când am trimis fabula pe adresa de e-mail a revistei Tribuna şi mă caută doi reprezentanţi ai S.R.I. –ului. Cu o politeţe desăvârşită m-au implorat să le accept invitaţia la o cafea şi un coniac de cinci stele.

  Ce mi-au dezvăluit cei doi, la una din  măsuţele cafenelei mele preferate? … Că există un cerc ocult de oameni binevoitori (mai multe despre ei, sereiştii nu-mi puteau dezvălui). Şi aceşti oameni binevoitori descoperiră entitatea Memo.

    Să zicem că un popor are, la un moment dat, un conducător inspirat. Ori, în subsolul ţării lui, se descoperă zăcăminte fabuloase. Poporul acela începe să viseze cum îşi aruncă lenjeria intimă, maşinile, casele şi îşi ia altele noi. Ba şi anii vechi şi-i schimbă!  Când această visare se încinge, ajunge la roşu, te frige, entitatea Memo îşi face apariţia deasupra poporului respectiv. 

    Viitorul nu este impenetrabil. Are nişte pori prin care respiră. Atunci însă, când, un întreg popor îşi îndreaptă gălăgios  pâlniile visării către el,  de emoţie şi zăpăceală, viitorul transpiră abundent prin aceşti aceşti pori.  Transpiraţia aceasta seamănă bine cu stropii de răşină  ce apar în nodurile din care s-au tăiat primăvara crengile rebele ale prunilor. Atâta aşteaptă entitatea Memo. Este înnebunită după răşina aceasta. Oripilat de gura băloasă  a lui Memo, ce-i suge cu plescăituri dizgraţioase  răşina cleioasă, viitorul îşi întoarce faţa de la poporul acela.

   Aşa au păţit congolezii, cu zăcămintele lor preţioase de coltan, aşa au păţit bolivienii, care pe lângă petrol au mai avut şi un conducător vizionar. Dar, luaţi exemplul lor, unde au ajuns cele două popoare cărora viitorul le-a întors spatele? Într-o sărăcie de compătimit. Pentru că nu mai pun mâna pe nimic. Sunt afectate  de cea mai gravă formă de anemie. Ceva le lipseşte din sânge şi din aerul ce le înconjoară, ceva ce se transmite numai şi numai prin ochii discreţi ai viitorului, un fel de liant, de speranţă.

   Şi la noi în ţară sunt  îndeplinite toate condiţiile să ne trezim cu entitatea Memo pe cap. Avem  zăcămintele de aur proaspăt descoperite, avem şi conducătorul capabil să ne alinieze pentru marele salt.

  – Uită-te, domnule Pop, ce se poate întâmpla dacă devenim agresivi şi stresăm viitorul…  Și, înainte de-a se ridica de la masă , cei doi sereişti îmi dădură  o listă completă de ţări din care acest animal sperios fugise cu Memo pe urmele lui. Toate erau ţări din Africa, Asia ori America de Sud.

   Nu că sunt rasist. Eu sunt continental. Ţin la superioritatea Europei. Am acceptat să-mi retrag fabula, fără să pretind despăgubiri pentru dezamăgirea trăită, după ce domnul Danciu, redactorul şef al Tribunei, mi-a promis solemn că-mi va fi publicată.

Published in: on 20 octombrie 2011 at 12:33 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

Proză: Elena Cesar von SACHSE: De ce?

Şi acum, după atîţia ani, întîmplarea acelei zile îmi apare în faţa ochilor în imagini alb-negru, ca o peliculă cinematografică uşor distrusă de trecerea timpului. Şi de fiecare dată îmi pun aceeaşi întrebare. De ce?

……………………………………………………

Am pornit din Silezia alături de soţia mea, cu o lună în urmă. Şirul emigranţilor se mişca tăcut şi îndoliat, ca o coloană mortuară. Drumul era pustiit, peisajul macabru. Amprenta necruţătoare a războiului a distrus oraşele falnice ale Germaniei. Casele dărâmate, la care se adăuga şi timpul umed şi rece din primăvara anului 1945, m-au făcut să cred că trec printr-o ţară fantomă, care a luat înfăţişarea unui cimitir răvăşit. Tot ce aveam era în căruciorul de lemn pe care-l trăgeam după noi.

– Eberhard… dragul meu -, aud vocea soţiei mele că sparge tăcerea dintre noi. Războiul a omorât nu numai vieţile omeneşti, ci şi sufletele noastre. Totul e sumbru şi trist. Drumul prin această ţară pustie e un maraton crud şi fără speranţă. Deşi e pace, eu continuu să trăiesc într-o frică permanentă. Mi-e teamă de întuneric, de arme, de explozii, de oameni… Chiar şi acest marş fără sfârşit, îl consider inutil. Parcă trec printr-o lume care nu mai există…

– Helene, nu fii copil. Calvarul a luat sfârşit, intervin eu, în dorinţa de-a o încuraja. Eşti obosită, de aceea le vezi pe toate în negru. Hai să ne aşezăm puţin. Vrei?

Ea nu mi-a răspuns, dar s-a lăsat condusă de mine ca un copil neajutorat. Am luat-o cu o mână de după talie, iar cu cealaltă i-am prins mâna suplă şi delicată, aşezându-ne pe nişte dărâmături, în speranţa că soarele va răzbate până la noi, prin norii care se subţiau tot mai mult. Îmbrăţişaţi, ne-am lăsat furaţi de-o toropeală plăcută, fiecare cu gândurile şi amintirile lui.

Brusc o revăd cu ochii minţii, în concertele ei de succes, ca pianistă. A fost şi-a rămas mereu aceeaşi, plăpândă şi gingaşă ca o floare de primăvară. Surâsul naiv şi curat pornea dintr-o singură realitate cu care trăia în simbioză, Muzica.

I-am fost profesor şi s-a ridicat sub ochii mei, devenind o pianistă de renume. Imediat după căsătorie am devenit impresarul ei şi de atunci am încercat să-i alung toate visele urâte din jur, ocrotind-o cu dragoste şi duioşie.

Ca să o pot privi, m-am întors uşor spre dreapta. Dormea cu capul pe umărul meu. Era slabă şi trasă la faţă. Mi s-a părut că văd în ea o pasăre plăpîndă, c-o aripioară frântă, care suferă, nu de durerea fizică, ci de durerea neputinţei de-a se ridica la cer.

Mişcarea mea a trezit-o, aşa că ne-am continuat mersul istovitor, intrând în rândul pribegilor.

Nu am făcut mai mult de cincizeci de metri şi am văzut, surprins, inscripţia oraşului Nürnberg. O săgeată de bucurie a trecut prin inima mea, aşa că am strigat:

– Priveşte! Am ajuns în Nürnberg. Ce-ai zice dacă am rămâne pentru totdeauna aici?

În acel moment, razele îndrăzneţe au reuşit să risipească norii alburii, ca fumul de ţigare, de pe cer.

– Vezi? Astăzi soarele a răsărit doar pentru tine -, am continuat eu plin de speranţă.

Ea m-a privit cu o tristeţe resemnată, răspunzând cu un glas stins:

– Nu cred că acest soare a răsărit pentru mine!

– Dar… iubito! E un cadou al primăverii. Azi e 12 mai şi avem 10 de ani de căsnicie. Ai uitat? Vei vedea că e o zi norocoasă, am încercat să o înveselesc. Ea privea pierdut în faţă, înaintând mai mult dintr-o inerţie interioară, decât din proprie voinţă.

– Vom găsi o cantină, ne vom legitima şi vom primim o locuinţă în vreo gospodărie bavareză. Curaj!, îi mai spun, îmbrăţişând-o cu drag.

I-am simţit din nou acel tremur nervos ce-i zguduia uneori întreg corpul.

– Helene, ţi-e frig, nu te simţi bine?, am întrebat-o, evitând să recunosc slăbiciunea ei interioară care creștea pe zi ce trecea. Am sărit să scot din cărucior un şal călduros ca să i-l pun pe spate, dar ea m-a oprit.

– Nu, mi-e frig, mi-e frică. Tot timpul mi-e teamă de ceva care pluteşte ca o ameninţare peste mine, dar în acelaşi timp mă atrage ca o linişte eternă -, îmi răspunse, încetinindu-şi paşii.

Am vrut să o sprijin, dar a pornit mai departe. Un grup de oameni, de-o parte şi de alta a drumului, îndepărtau resturi de cărămizi şi moloz. Helene se opri brusc şi, cu o privire înspăimântată, spuse:

– Priveşte!

Am urmărit direcţia degetului ei arătător şi am văzut un pumnal, a cărui lamă metalică strălucea în bătaia soarelui.

– L-o fi pierdut careva -, îi spun eu făcând pe indiferentul şi o trag uşor să ne continuăm drumul.

– Dar e îngrozitor de ascuţit.

– Lasă-l în plata Domnului, oricum ar fi. Cât timp sunt lângă tine, fii fără grijă. Oricum azi vom inaugura un nou început şi ne vom clădi în sfârşit vise frumoase.

Ea mă privi cu ochii ei albaştri care-şi pierduseră strălucirea. Aşa slăbuţă cum era, părea un copil, deşi la tâmple părul începuse să-i albească.  

– Vorbeşti de vise? Ce poate să spere un bărbat de 40 de ani şi o femeie la 30, care toată viaţa lor nu au făcut altceva decât muzică? Ce putem noi începe? Concerte de pian? Sălile sunt dărâmate, pianele distruse, iar spectatorii morţi.

Ridicându-şi privirea spre mine, îmi spuse:

– Războiul omoară visele!

M-a uimit luciditatea cu care mi-a vorbit. Iar realitatea vorbelor ei m-a durut, şi nu am avut tăria să o contrazic. Mi-am dat seama că în ultimul timp a devenit cu totul alt om, pentru care viaţa căpătase un alt sens şi o altă dimensiune.  

Ne-am continuat drumul pe o stradă principală, între ruinele străvechiului oraş din care se alese praful şi pulberea.

Simţeam că alunec într-o tristeţe adâncă, pe care nu am reuşit s-o îndepărtez, ca în alte dăţi. Dar chiar atunci în faţa mea a apărut zidul vechi al cetăţii Nürnberg-ului, plin de demnitate, sfidând timpul şi războaiele care trecuseră peste el.

Asta m-a făcut, nu ştiu de ce, să ridic din nou capul şi să înţeleg că nu am voie să mă las zdrobit. 

………………………………………………………..

Mulţimea de oameni a devenit dintr-o dată gălăgioasă. Mi-am dat seama că în scurt timp vom da de cantină.

Dar Helene se pare că dorea să mă uimească mai departe. Un zâmbet abia schiţat începu să-i înflorească pe faţă. Mă prinse de mână şi-mi mărturisi:

– M-am îndrăgostit de tine din prima clipă şi, deşi nu ţi-am spus niciodată, am fost geloasă pe toate femeile care erau în jurul tău.

Şi a început să râdă cu glasul ei de clopoţel.

– M-au cucerit umorul tău, eleganţa ta înnăscută, inteligenţa, firea ta optimistă -, continuă ea. – Nu am să ştiu niciodată cum de te-ai oprit exact la mine. Suntem atât de deosebiţi.

I-am strâns mâna cu drag şi i-am spus în şoaptă: 

– Nu ai avut motive să fii geloasă. Nicio altă femeie nu m-a interesat vreodată. Sau tu ai simţit altfel?

Ea mă privi cu un zâmbet vinovat, după care îmi răspuse:

– Nu! Dar uneori acest sentiment s-a jucat cu sufletul meu.

– Atunci aş vrea şi eu să ştiu ceva. Ce efect a avut asupra ta muzica lui Bach? La concertul lui ne-am văzut pentru prima oară…

– M-a apropiat de tine -, răspunse ea.

– Azi am să încerc să întorc timpul înapoi. Am să-ţi cânt ceva la vioară. Vrei?

Ea dădu din cap afirmativ.

Eram flămânzi şi obosiţi. Cineva a strigat că după colţ e cantina. Mulţimea a ieşit brusc din apatie, mişcându-se mai repede. Printre venele tuturor pulsa din nou viaţa.

Din șirul de inși care lucrau de-a lungul străzii alunecă o arătare care se opri la picioarele lui Helene.

Luată prin surprindere, s-a speriat atât de tare, încât a scos un strigăt şi a alunecat în braţele mele.

De jos s-a ridicat o fetiţă, care ne privea cu doi ochi mari albaştri. Ne-a fixat ciudat şi prelung, după care a dispărut înapoi printre ceilalți.

Helene şi-a revenit. Faţa îi era albă ca varul.

– O fetiţă a alunecat de pe dărâmături! Vrei să te aşezi?

Ea nu se mişcă din loc, ci mă privi mai departe cu ochi înspăimântaţi, spunând:

– Avea un pumnal, prins de centură.

– Şi ce dacă?

– Precis era acelaşi pe care l-am văzut pe drum, – îmi răspunse cu un scâncet de copil, mişcându-se nesigură din loc.

În cantina improvizată, oboseala ne-a făcut să rămânem în faţa mâncării aburinde şi să o privim câteva secunde. Cînd am apucat lingura, fata în roşu s-a aşezat la masa noastră, privindu-ne cu ochii unui câine hăituit. Am privit spre Helene cu teamă, însă ea nu a făcut nici un gest alarmant, înghiţind lacomă supa din farfurie.

– Cum te cheamă? am întrebat-o eu, încercând să fiu prietenos.

– Elsa, a răspuns ea scurt.

– Ai familie?, o întreb, doar ca să spun ceva.

– Nu!, îmi răspunde copila, privindu-mă la fel de fix ca înainte.

“De ce mă priveşte aşa ciudat?”, îmi spun, puţin intrigat, ca tot eu să-mi răspund: “Probabil semăn cu cineva din familia ei“.

După ce a mâncat la repezeală, fata a plecat la fel de brusc cum venise.

Când am ieşit, stătea lângă căruciorul nostru:

– Mi-era teamă să nu-l fure cineva -, ne-a spus, fără ca noi să-i punem vreo întrebare.

Gestul ei m-a surprins, la fel ca şi întrebarea soţiei mele:

– Vrei să vii cu noi? 

– Da!, răspunse Elsa, cu faţa ei fără zâmbet.

După vreo oră am fost anunţaţi că vom fi cazaţi la o gospodărie, la 25 de km de oraş. După ce ni s-a explicat unde să aşteptăm camionul care ne va duce la destinaţie, frântă de oboseală, Helene s-a aşezat pe nişte scânduri şi a închis ochii.

Am scos vioara şi am început să-i cânt o melodie de Bach. La primele acorduri a deschis ochii, ca să-i închidă din nou într-un zâmbet mulţumit. Adormise. Mi-am pus vioara din nou în husă.

Elsa apăru în faţa mea cu o floricică albă în mână.

– Asta e pentru ea -, şi se aplecă încet să-i pună  Helenei floricica pe braţ.

Era darul ei pentru că soţia mea acceptase ca ea să rămână cu noi?… Cine ştie cât de mare era dorinţa acestui copil de-a aparţine cuiva…

– De unde o ai? -, o întreb, mişcat de gestul ei.

– Vino să-ţi arăt!

Fac câţiva paşi să o urmez, dar mă întorc nedecis şi privesc spre Helene.

“Precis va dormi până mă întorc“ îmi spun şi urmăresc fetiţa printre dărâmături, numai din dorinţa de a-i face acesteia o bucurie.

– Ar fi putut să fie copilul nostru, mă gândesc eu alergând în urma ei.

În sfârşit, într-un loc ce putea să fi fost cândva o grădină, Elsa mi-a arătat direcţia de unde luase mica floare. Mai erau încă două. Una ofilită, care abia se ţinea agăţată de tijă, ca o dorinţă disperată. Cealaltă, deşi firavă, era semeaţă, întinzându-se spre lumină şi viaţă.

– De aici am luat-o!, mă privi ştrengăreşte.

– E o adevărată minune că ai găsit-o printre atâtea dărâmături. Şi pentru că ea făcu un gest să rupă floarea, am oprit-o.

– Nu o rupe. Las-o aşa.

Elsa îmi zâmbi pentru prima dată, spunând simplu:

– Bine! Cum vrei tu.

– Eu trebuie să mă reîntorc. Soţiei mele îi e frică de întuneric. 

În acel moment se auzi o explozie din direcţia din care plecasem. Am căzut amândoi la pământ. Ne-am privit în ochi. După câteva momente, Elsa a sărit de lângă mine ca un arc, dispărând în semi-întunericul care se lăsase deja. Inima a început să-mi bată cu putere. Dar pentru că la venire nu memorasem drumul, mi-a trebuit destul până am ieşit la vreo 200 de metri de cantina unde mâncasem în urmă cu vreo trei ceasuri.

… Peste tot refugiaţi, oameni de ordine, soldaţi americani.

– Ce copilărie! De ce am plecat? De ce am lăsat-o singură, chiar acum, când toată ziua a fost atât de ciudată.

Cuprins de un fior nervos am început să o strig peste capetele oamenilor:

– Helene! Helene, unde eşti?

Luptam să înaintez, dar oamenii de ordine mi s-au pus de-a curmezișul. Nu am înţeles ce strigau la mine, deoarece priveam îngrozit spre un foc uriaş ce se ridica spre cer, chiar la capătul străzii unde îmi lăsasem soţia. O sudoare rece mi-a acoperit fruntea, în timp ce o tristeţe adâncă mă învăluia încet.

– Helene!, am strigat încă odată, peste capetele oamenilor din faţa mea, în timp ce o durere surdă îmi strângea inima ca într-un cleşte. 

– Ce s-a întâmplat?, întreb înnebunit de spaimă.

– A explodat o bombă de sub moloz în timp ce excavatorul încerca să elibereze strada, aud că-mi răspunde cineva.

– De ce?, şoptesc doar pentru mine, lovit ca de un trăsnet. De ce? De ce?…

Şi frica de-a rămâne singur într-o lume fără vise m-a înspăimântat atât de mult, încât m-am aşezat pe marginea drumului şi am început să plâng ca un copil speriat.

Dar o mână mică m-a tras de braţ, spunându-mi:

– Trebuie să plecăm. Camionul ne aşteaptă…

Published in: on 17 octombrie 2011 at 9:08 pm  Comments (3)  
Tags: , , , ,

Lansare de carte: Gh. SĂSĂRMAN: Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan și ale dosarului său

 Editura Nemira

 vă invită

 la lansarea publică a romanului

NEMAIPOMENITELE AVENTURI ALE LUI ANTON RETEGAN ȘI ALE DOSARULUI SĂU

de Gheorghe SĂSĂRMAN

miercuri, 19 octombrie 2011. orele 12.00

la sediul Filialei Uniunii Scriitorilor din România

str. Universității nr. 1, etaj I

Invitați: Gheorghe SĂSĂRMAN, Ovidiu PECICAN, Ion POP, Virgil STANCIU și Radu CONSTANTINESCU

Cinema: KARAMAZOVII lui Ivan PIRIEV

 Casa de Cultură a Municipiului Cluj-Napoca &

 Ambasada Federației Ruse din România &

 Primaria & Consiliul Local Cluj-Napoca

 vă invită la vizionarea gratuită și confortabilă a filmului clasic

 FRAȚII KARAMAZOV

 adaptare cinematografică după

 Feodor Mihailovici Dostoievski

 în regia lui Ivan PIRIEV

 marți 11 octombrie 2011

în Piața Unirii nr. 24 (etaj)

Gazdă: Ucu BODICEANU

Prezintă: Ovidiu PECICAN

 

În peisajul ecranizărilor de până astăzi ale romanului dostoievskian, cea aparținându-i lui Piriev, turnată în 1970, este, poate, cea mai bună de până astăzi.  

BREAKING NEWS: Premiul Nelly SACHS oferit de orașul Dortmund scriitorului Norman MANEA (NELLY-SACHS PREIS: Norman Manea Preisträger 2011)

 Prozatorul Norman MANEA va primi, în data de 15 decembrie 2011, o distincție importantă pentru activitatea scriitoricească a domniei sale, din partea orașului Dortmund. Reproduc mai jos în original anunțul de presă așa cum poate fi el găsit pe portalul orașului german menționat.

Felicitări, domnule Manea și multă sănătate în continuare! (O.P.)

 

Nelly-Sachs Preis: Norman Manea Preisträger 2011 – Nachrichtenportal – Leben in Dortmund – Stadtportal dortmund.de

Der rumänische, in New York lebende Schriftsteller Norman Manea erhält den mit 15.000 Euro dotierten Literaturpreis der Stadt Dortmund, den Nelly-Sachs-Preis 2011.

In der Begründung der Jury heißt es: „Der 1936 als Kind jüdischer Eltern in der Bukowina geborene Norman Manea ist ein bedeutender Vertreter der aufgeklärten literarischen Moderne. Sein beeindruckendes, moralisch so unerschrockenes wie sprachlich virtuoses Roman-Selbstporträt „Die Rückkehr des Hooligan“ legt, vor dem Hintergrund der eigenen Biographie, die unheimlichen Tiefenschichten der rumänischen Geschichte offen. Gleich zwei Diktaturen prägten das Leben des seit 1986 im (zunächst Westberliner) Exil lebenden Schriftstellers. Als Kind überlebte er ein Konzentrationslager in Transnistrien, als junger idealistischer Kommunist stieß er an die Grenzen einer gnadenlosen politischen Realität, in der er sich nicht einzurichten mochte. Seit 1988 am Bard College bei New York lehrend, widmet sich Norman Manea mit nicht nachlassender Energie einer mehrfach vergifteten Vergangenheit, die im heutigen Rumänien immer noch – oder wieder – verdrängt wird. Norman Manea, der von seinem berühmten amerikanischen Schriftstellerfreund Philip Roth mehrfach für den Literaturnobelpreis ins Gespräch gebracht wurde, schreibt gegen dieses Verdrängen an: mit messerscharfem Verstand, sarkastischem Gelächter und mit bewundernswerter Klarheit.“

Norman Maneas Werk liegt in deutscher Übersetzung im Carl Hanser Verlag vor. Manea ist Mitglied der Berliner Akademie der Künste und wurde mit bedeutenden Literaturpreisen ausgezeichnet, darunter dem Premio Nonino (2002) und dem Prix Medicis (2006). Der Nelly-Sachs-Preis ist seine erste Auszeichnung in Deutschland.

Die Juryentscheidung trafen unter dem Vorsitz von Stadtdirektor und Kulturdezernent Jörg Stüdemann die Fachpreisrichter Dr. Ina Hartwig (u.a. freie Literaturkritikerin Die Zeit und Süddeutsche Zeitung), Dr. Martin Lüdtke (Der Spiegel und Frankfurter Rundschau) und Peter Hamm (Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung).

Als Sachpreisrichter fungierten die Ratsmitglieder Bürgermeisterin Birgit Jörder, Bürgermeister Manfred Sauer, Brigitte Thiel und Ulrike Märkel.

Norman Manea wird den Literaturpreis in Dortmund entgegen nehmen.

Die Preisverleihung findet am Sonntag, 4. Dezember 2011, um 11 Uhr in der Bürgerhalle des Dortmunder Rathauses statt. Die Laudatio hält Dr. Ina Hartwig, Frankfurt/Main.

Bisherige Träger des Nelly-Sachs-Preises sind unter anderem Elias Canetti, Erich Fromm, Nadine Gordimer, Christa Wolf, Per Olov Enquist und zuletzt Margret Atwood.

Der Literaturpreis der Stadt Dortmund wird im biennalen Rhythmus verliehen.

 

*

Sehr geehrte Damen und Herren,
Der rumänische, in New York lebende Schriftsteller Norman
                Manea erhält den mit 15.000 Euro dotierten Literaturpreis
                der Stadt Dortmund, den Nelly-Sachs-Preis 2011.

                Norman Manea wird den Literaturpreis in Dortmund entgegen
                nehmen.

                Die Preisverleihung findet am Sonntag, 4. Dezember 2011, um
                11 Uhr in der Bürgerhalle des Dortmunder Rathauses statt.
                Die Laudatio hält Dr. Ina Hartwig, Frankfurt/Main.

                Bisherige Träger des Nelly-Sachs-Preises sind unter anderem
                Elias Canetti, Erich Fromm, Nadine Gordimer, Christa Wolf ,
                Per Olov Enquist und zuletzt Margret Atwood.

                Auf Bitte von Norman Manea sende ich Ihnen beigefügt die
                formelle Einladung zur Kenntnis

                Mit freundlichen Grüssen

                Michael Hoppe

fotografia reprezentându-l pe Norman MANEA la Cluj, în timpul unui prânz cu câțiva prieteni scriitori, a fost făcută de Amalia LUMEI

Published in: on 10 octombrie 2011 at 5:37 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Istorie: EROARE sau MĂRTURIE validă?

 Conform descrierii oficiale, imaginea de alături reprezintă cele ce urmează:  

Planşa nr. 79 din Recueil de cent estampes representant differentes nations de Levant gravees sur Ies tableaux peintspar l’ordre de M. de Ferriol, Ambassadeur du Roi ă la Porte, et mis au jour en 1712 et 1713 par Ies soins de M. le Hay, Paris, 1714. Culegere celebră de gravuri după picturile flamandului Jean-Baptiste van Mour (1671-1737), realizate pentru contele Charles de Ferriol, marchiz d’Argental (1637-1722), în perioada când acesta a fost ambasadorul Franţei la Constantinopol (1669-1710). Suita cuprinde portrete şi costume ce reflectă structura socială şi diversitatea etnică a Imperiului Otoman, precum şi scene de gen. Conform adnotării de pe planşă, imaginea o reprezintă pe a doua dintre cele trei soţii ale lui Nicolae Mavrocordat, Pulcheria Tzoukis (?- 1716), descendenta unei familii aristocratice din Constantinopol. Strângând cu un gest discret la piept marginile anteriului din brocart cu motive vegetale, tivit la gât şi mâneci cu blană, prinţesa poartă pe dedesubt o cămaşă cu guler înalt din dantelă şi un pieptar închis cu nasturi. Părul pieptănat simplu, cu cărare, încadrând o figură frumoasă cu trăsături regulate, este acoperit cu o pălărie rotundă din blană de samur. Cerceii lungi, de tradiţie bizantină, trimit la descendenţa ilustră a personajului. Costumul prezintă influenţe europene, atât în alegerea materialului (cu vrejuri înlănţuite delicat şi decupaje largi pe un fundal deschis, decor caracteristic secolului al XVIII-lea), cât şi în croiul ajustat pe talie. Semnat şi inscripţie, gravat, dr. jos: P Rochefort sculp / 79 /Avec Privil du Roi; însemnare pe marginea de jos, în creion: Princesse Pulcherie, Epouse de Nicolas Mavrocordat.
 
După cum se știe însă, gravurile din culegerea respectivă reprezintă copii după tablouri semnate de pictorul Van Mour, adus la Istanbul în 1699 de ambasadorul Franței, marchizul de Ferriol. Rezultă de aici că numai gravura îi aparține lui P. Rochefort, în timp ce originalul l-a pictat în culori artistul flamand-francez din anturajul ambasadorului la Poartă.
 
Notez aici și că atmosfera gravurii, coafura și straiele domniței Pulcheria par foarte apropiate de ceea ce etalează domnița Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești, devenită întâia soție a lui Dimitrie Cantemir.