Proză: Iulian DĂMĂCUȘ: Visul generalului

Cât am stat la gherlă n-am auzit un chiriaş, de la boboc la sărătură, să spună c-a ajuns acolo pe dreptate! Nici eu n-aş fi băgat cuţitu-n amărâtu’ ăla dacă nu se lega de viaţa mea: că nu l-aş fi pontat corect pe când eram şef de echipă la CUG. Uitase că l-am iertat de vreo două ori şi că nu lucram în fabrica lu’ tata!… Să fii corect! – asta-i cel mai simplu, că de nu, n-ai pace. Să te ştie careva cu ceva, şi-ai dat-o-n bară! Mie-mi plăcea să fiu ascultat, şi eram! Puteam rămâne-n armată, şi-aş fi înaintat rapid în grad, cu şcoala pe care-o aveam şi cu disciplina pe care-o băgase tata-n noi!…

Acu’ sânt pensionar, am timp şi trebe să-mi realizez visul!

 Soţia s-a dus în lumea cealaltă, copiii prin alte ţări. Eu mai aduc pe-acasă câte-o trufanda, dar adesea mă văd depăşit de situaţie…

Dacă n-aş bea, aş fi bărbat de-o noapte, nu de-un ceas!

Dar beau.

Că nu-s mulţumit de lume.

Nici de mine.

Nu mai prea am timp… Trebe să acţionez repede, pentru a reuşi să trec de la sergent-major (gradul cu care m-am liberat) la gradele superioare, heei, până spre general!

Am găsit printr-un prieten un Regulament militar, unu’ de pe vremuri când armata era armată! Îl studiez şi înţeleg ce scrie acolo. Dacă înţeleg, mai trebuie să şi accept. Dacă accept, pot învăţa şi ţine minte!

Când mă uit la civilii ăştia mi se face scârbă. Rău a făcut Armata în ’89 că a fost  cu noi!… , adică cu ajitatorii, cu vitejii şi cu beţivii străzii. Acu’ sânt sătui de libertate: n-au servici, deci au timp liber, dar n-au ce face cu el, mai strigă din când în când lozinci până răguşesc, dar ei strigă, ei aud! ha! ha! ha!…

Ar trebui – îmi zice un prieten – să mă hotărăsc de ce armă aparţin, altfel nu poţi face carieră melitară. Are dreptate, cum de nu m-am gândit!? La husari mi-ar fi plăcut (de-aia  mi-am şi ales chipiul ăsta…), am avut un unchi acolo, dar husar fără cal… Şi de-aş avea, unde să-l ţin? Vara m-aş descurca, dar iarna…

Cum nişte curve rătăcite-ntr-o seară pe la mine mi-au şutit  actele  pe apartament – în legătură, jur!- cu bravii mei copii (cum dracu’ ţin legătura!?), în curând n-o să mai am nici unde să dorm… Cum să apelez la Lulu sau la Zâmbi, eu, cadru melitar ?! Nu se cade!

Azi am găsit pe Oser epoleţi cu trei stele mari pentru gradul de colonel plin:

– În curând ajungi general, domnu’! mi-a strigat unul. L-am băgat în pizda mă-sii, aşa din obişnuinţă, deşi m-am bucurat că uite, un străin care gândeşte logic, mă consideră capabil şi de gradul cel mai înalt!

Ăl de l-am îmbătat aseară s-a revanşat c-o insignă  SS. lucioasă, în bună stare. O s-o pun pe mâneca stângă. Ăia ofiţeri! Şi eu sânt înalt, de-aş fi fost şi blond…, oricum sânt cărunt, nu se observă.  Nemţii, oameni punctuali, disciplinaţi şi-n familie şi-n armată, şi la lucru! De-aveam norocul să trăiesc vremile alea, al lor eram!…

Trebe să mă mulţumesc cu ce am realizat; articolul dintr-un ziar cunoscut, apreciază străduinţele mele, voinţa mea, şi-mi face un mare serviciu! Într-o zi nu va mai scrie: I.B. zis Generalu’, ci Generalu’ I.B! Sunt sigur de asta!

Deşi fusese prezent la comunicarea ordinelor şi văzuse pe hartă locul unde trebuia să fie cu escadronul său în aşteptarea semnalului, colonelul nu era sigur dacă s-a postat bine; trimise soldaţi să se informeze cine se află pe cele două flancuri şi se linişti. Dacă totul va decurge cum se plănuise, şi dacă moartea-l va ocoli, atunci acesta era ultimul pas spre steaua de general!

 O rachetă roşie sfâşie ceaţa densă a ultimelor ore ale nopţii.

Pământul fremătă sub paşii soldaţilor, sub copitele cailor, sub roţile tunurilor care porniră urmând semnul. Se auziră apoi primele bubuituri de tun; gloanţele treceau în căutarea unui trup, primele vaiete răzbătură  prin întuneric şi fum.

Şarja lăsă în urmă sânge, arme, flamuri… Potopul era de nedescris, pe măsura înaintării în spaţiul controlat încă de inamic. Călăreţul par o lovitură atât de puternică de sabie, că de-abia se ţinu în şa. Calul se cabră, apoi ţâşni ca o săgeată. Galopa cu toată energia corpului său, şi călăreţul păru că aude:

– Fii atent Generale!

 Alergau – cal şi călăreţ – spre o lumină roşietică, un soare care creştea mereu, vulcan ce disloca linia orizontului.

– Cine strigase? Lui îi strigase? Era General?

Îl găsiră culcat. În mână avea sabia care strălucea în lumina dimineţii. Peste tot, bucăţi roşii de şmirghel cu care curăţase de rugină sabia găsită ieri la un depozit de fier vechi… 

NB. Iuliu Boroş din Cluj (în 2002 avea 64 de ani), zis Generalul (Clujeanul, martie,2002)

Published in: on 29 Octombrie 2011 at 4:42 pm  Comments (6)  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/10/29/proza-iulian-damacus-visul-generalului/trackback/

RSS feed for comments on this post.

6 comentariiLasă un comentariu

  1. Excelentă povestirea, Iulian!
    Dar, iată ce „vis de general” mai poți găsi, nu la „Oser”, ci.. într-un cimitir (!): http://vasilegogea.wordpress.com/2011/10/29/la-ploiesti-ca-la-sapinta/.
    (sper că Ovidiu îmi îngăduie să pun acest link)

    • Cu tot dragul, Vasile. De altfel, felicitări pentru blogul tău. Astăzi, căutând cale către propriul meu blog, am descoperit că al tău era chiar cel care deschidea pagina de la wordpress.com
      Nu e rău deloc, ba chiar dimpotrivă!

  2. multam. citii si aici si la ploiesti…, de-abia acum, minunandu-ma cate mai stie lumea…./

  3. m-a ”dus” dom’ Gogea, altfel…

  4. iar ca urmare, în loc de ”ieftin ca braga”, propun ”scump ca…”


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: