Proză: Horia PORUMB: Un om din câmpie

Horia PORUMB descinde din când în când din Paris, unde s-a stabilit cu câteva decenii în urmă, pentru a-și urma vocația de cercetător științific mai aproape de idealul separării dintre explorarea în interesul cunoașterii și constrângerea politică, la Cluj, orașul lui natal. Când nu poate veni, trimite proze revistelor și editurilor de aici. Cum în aceste zile s-a întors, din nou, acasă, a oferit cititorilor acestui blog un text nou. (O.P.)

Domnul Pelliser trăia singur într-o casă de la marginea satului[1]. Lanuri de secară şi de floarea soarelui, păşuni şi coline împădurite se întindeau cât vedeai cu ochii, iar în fundal ghiceai începutul munţilor. Era în ţinutul Bourgogne.

„Sunt socotit nebunul locului”, ne spuse el în chip de introducere. „Să vă arăt cu ce mă ocup cât e ziulica de lungă.” Pe ecranul computerului îşi făcu loc o construcţie impresionantă, ca nişte zgârie-nori din segmente metalice contorsionate. Apoi  râcâi pe fundul unei ceşti de porţelan şi scoase o mică piesă de metal, cât o gămălie de ac: „Fiul meu e inginer, iar băiatul lui, viitor inginer şi el, încă student la Ecole des mines, mi-a cerut să-i desenez piesa asta, luată dintr-un bec, pe care trebuie s-o imite şi s-o amelioreze. Nu ştiu cum se face că-l ajut, deşi n-am decât şapte clase, dar uite că mă descurc!” Apoi se apucă de povestit.

„Ne aflăm aici la un capăt de lume, dar să ştiţi că m-am născut în familia unor parizieni înstăriţi – avocaţi, magistraţi, medici – un unchi de-al meu l-a operat de prostată pe preşedintele Georges Pompidou. În familia noastră se perindau oameni politici, jurnalişti, directori de mari cotidiene, prezentatori de televiziune – chiar şi faimosul Zitrone a stat la masa noastră. Dar eu n-am vrut să învăţ. La 14 ani am fugit de-acasă. Părinţii m-au adus înapoi cu jandarmii – aveau toată poliţia la mâna lor. M-au întrebat: vrei să rămâi? Am răspuns că nu, şi nu s-au mai opus. Am fost mai întâi copil de trupă. Până la 21 de ani am trăit viaţa de cazarmă. Dimineţile mergeam la înviorare. Era imediat după Război, soldaţii ieşeau desculţi şi în izmene, dintr-acelea cu tăietură în faţă, parcurgeam vreo cinci kilometri alergând, apoi ne întorceam în curte, unde ne antrenam la tot felul de ‘aparate’ improvizate – ziceam că ne ‘decapăm’.

„La 21 de ani mi-am luat, în fine, examenul de … şapte clase şi am primit Certificatul de studii, nivel la care am rămas până în ziua de azi. Apoi mi-am efectuat stagiul militar propriu-zis. În anii aceia, majoritatea tovarăşilor de leat proveneau din familii afectate de război, erau orfani sau copii crescuţi de capul lor. Mulţi nu fuseseră niciodată la şcoală şi nu vorbeau decât dialectul local. În armată, am avut şansa unei calificări. Eram ‘trecuţi’ prin meserii. Am învăţat să fiu strungar, apoi m-am calificat în meseria de turnător, iar la urmă am descoperit că ştiu să desenez. La un moment dat, nu-mi amintesc cum, m-am aflat în faţa unei planşete de desen tehnic, eu care nu văzusem în viaţa mea aşa ceva. Mi-am făcut ‘vid’ în cap, am privit coala de calc şi dintr-o dată am ‘văzut-o’ plină, aşa cum un sculptor ‘vede’ de la bun început statuia în interiorul blocului de piatră pe care îl ciopleşte. Am umplut coala cu liniile pe care le vedeam, fără să le înţeleg rostul…

„Când am ieşit din armată, îmi găsisem drumul: îmi ofeream serviciile ca desenator, dar nu oriunde, ci la marile firme, Thomson, Buygues,… Soseam cu rechizitele şi planşeta sub braţ, iar ei mă aşezau în fundul sălii, în spatele desenatorilor profesionişti.

– Te crezi Rembrandt, de vreme ce vii cu asemenea tabieturi şi pretenţii, mă tachinau şefii.

– Nu am nici o pretenţie şi, dacă n-aveţi nevoie de mine, îmi iau lucrurile şi plec – şi aş fi plecat fără nici o ezitare, căci niciodată nu m-am sinchisit de bani. Am plătit întotdeauna  cu bani gheaţă, fără să mă târguiesc la preţ, dar m-am ferit să am datorii. Nimeni nu mi-a zis vreodată să plec!

„M-am căsătorit şi, împreună cu soţia mea, am deschis un hotel de trei stele în Bretagne. Zidurile nu erau ale noastre, noi cumpăraserăm doar vadul, cu împrumut bancar, bineînţeles. La început aveam maestru bucătar, intendent-şef, toată gama de subalterni şi de angajaţi. Odată, revenind de la oraş, unde făcusem aprovizionarea, i-am găsit pe toţi la taifas, bând şi mâncând în sala de mese. Era în luna august. Hotelul era plin de lume. Pe atunci, familiile – cele care îşi puteau îngădui concedii – stăteau în vacanţă toată vara, două luni în acelaşi loc, nu ca acum. Am telefonat la sindicatul hotelier să întreb dacă pot să-i concediez, şi mi-au spus că da. I-am dat afară pe toţi.

„Era în plin sezon. Am găsit în sat o bucătăreasă care slujise pe la case mai răsărite şi am angajat-o. Femeia se pricepea la gătit, dar la 12 fix, aşa cum fusese obişnuită, punea totul de-o parte şi se aşeza să mănânce, fără să se sinchisească de clienţii hotelului. Eram nevoit să intervin eu, la servit, la gătit. Drept care, în toamna aceluiaşi an, am urmat o şcoală de bucătari, după care m-am ocupat singur de restaurant. În rest, angajam doar studenţi, trei luni pe an. Am dus-o greu, am lucrat cot la cot cu soţia mea şi n-am făcut nici un ban – ce-i drept eram şi sever cu clienţii: dacă vreunul nu-mi plăcea, îl dădeam afară fără menajamente.

„În lunile când hotelul era închis, îmi ofeream serviciile de desenator  la marile firme. Am proiectat hale industriale, cantine şcolare, blocuri de intendenţă la spitale, turnuri de apă, te miri ce… Aveam experienţa bucătăriilor, a cuptoarelor, a uzinei, în general – nu eram ca ceilalţi desenatori. La un moment dat, când participasem la proiectarea unui mare combinat agroalimentar, m-au întrebat dacă n-aş vrea să conduc eu şantierul, şi am acceptat. Aveam deja 17 ani de hotelerie, nevasta îmi era bolnavă de una din acele boli pe care medicii n-o puteau detecta şi nici vindeca, aşa că am  părăsit provincia Bretagne şi m-am reprofilat ca şef de şantier. Curând, soţia mea a murit într-un stupid accident de maşină: pe spătarul scaunului avusese un fel de rogojină din bile. În timpul impactului, două bile i-au forfecat coloana vertebrală şi s-a prăpădit.”

… Ieri, din camera de alături, s-a auzit toată dimineaţa muzică britanică: marşuri scoţiene, operetele lui Gilbert şi Sullivan, cântece de voie bună, colinde. Azi, în schimb, am ascultat muzică de operă italiană. L-am întrebat:

„Vorbiţi englezeşte?”

„Da’ de unde! Nu cunosc nici o limbă străină. Chiar şi la computer m-am descurcat singur, deşi totul era în engleză”.

Ieşi să pregătească cafele. L-am urmat în aripa casei. Unul din pereţii odăii, care servea de living şi de bucătărie americană, era ocupat de bibliotecă. Pe câteva rafturi, tomuri din colecţia Pleïade.

„Am chemat un arhitect care să-mi cerceteze fundaţia, apoi am proiectat eu modificările, ca să pot găzdui turişti în trei camere dotate cu tot confortul – atâtea câte pot întreţine singur. De atunci, toţi vecinii mă cheamă să le fac şi lor planuri. Îi ajut de bunăvoie, fără să le pretind vreun ban. Sunt de părere că dacă am fost înzestrat cu anumite abilităţi, am datoria să le pun la dispoziţia comunităţii.

„Nu mă feresc de nici o dificultate, orice problemă trebuie să aibă o soluţie. Fiii şi nepoţii mei sunt uimiţi. Îmi aduc câte o chestie complicată, pe care ei, cu studiile lor, nu pot s-o descurce. În clipa aceea, îmi impun un vid total în minte, cum fac probabil şi orientalii atunci când meditează. Îmi spun că printre predecesorii mei, de vreme ce fusesem o familie de vază,  ba chiar şi printre urmaşii mei, s-o fi aflând careva vreunul să-mi transmită experienţa necesară.

„Simt că sunt constituit dintr-un corp, o entitate fizică efemeră, şi din suflet, o existenţă pentru care nu există noţiunea de timp şi spaţiu. Nu călătorim noi în vis, într-o clipă, dintr-un loc în altul? Ei bine, eu ştiu să mă detaşez de contingent şi, atunci când îmi videz mintea, călătoresc prin timp până dau de cei care au fost (sau care vor fi) şi care mă pot ajuta cu un sfat!”

Cuvântul ‘vid’ se repeta mereu în discursul domnului Pelliser.

„Grav bolnav nu am fost niciodată şi, dacă am vreun necaz de sănătate, acţionez la fel, îmi golesc mintea, pentru a da corpului posibilitatea să se reorganizeze şi să se apere – el are soluţie la orice, trebuie doar lăsat s-o adopte.”

Am revenit în sala de mese. Aducea o tavă cu un serviciu somptuos de cafea.

Soarele strălucea oblic peste povârnişuri, presărând o lumină de aur pe lanurile ce-şi aşteptau secerătorii. Oile se regrupau pe coline; cirezile înaintau domol. Mugete, sunete de talangă, freamătul păsărilor de curte – o viaţă vegetală şi animală intensă se manifesta din toate părţile. Mă uimea doar faptul că nicăieri nu se vedea nici un om.


[1] Ţară de baştinã a pictorului Renoir şi a generalului de Gaulle.

Anunțuri
Published in: on 27 Octombrie 2011 at 10:22 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/10/27/proza-horia-porumb-un-om-din-campie/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: