Proză: Iulian DĂMĂCUȘ: Sfântul

Dacă mi-aş fi ales eu numele ăsta, oamenii m-ar fi crezut nebun! Eu dau pomană pentru sufletele morţilor mei din ceea ce oamenii îmi dau… (de ce-mi dau?… eu n-am nevoie de nimic, nu le cer nimic!), deci fac – la fel ca  ei – un lucru normal, doar că spre deosebire de cei ce mă judecă, eu dăruiesc atunci când pot, adică atunci când am, iar ei atunci când trebuie, adică de sărbători, de ziua morţilor sau când fac vreun târg cu Dumnezeu. Mulţi dau, ca El să-i vadă că-s milostivi. El să-i vadă, şi oamenii, cât mai mulţi!… Eu zic sau nu zic să fie de sufletul mamei, al tatălui al bunicii…, pentru că şi-aşa cel care primeşte are necazurile lui, şi uită ce-am zis eu, dar de momentul acela de bucurie al săracului se bucură şi Iisus care zicea când umbla pe pământ că dacă daţi unui sărac, mie îmi daţi, şi în bucuria Lui poate mai uşurează drumul spre Rai pentru ai mei cei plecaţi, că drumul acela cu siguranţă e cel puţin tot atât de greu ca drumurile noastre de munte pe care bunicii şi părinţii le-au tot suit o viaţă…

Unii nu suportă ţigara, alţii laptele, alţii nu-şi iubesc vecinii, eu nu suport, nu mai suport încălţămintea! Cine-i poate obliga pe ceilalţi să le placă ce nu le place, să iubească ce nu pot iubi? Cine mă poate obliga să port haine groase, dacă nu-mi e frig, şi mai ales cine mă poate forţa să mă încalţ?

Azi când toţi aleargă – ei ştiu după ce! – , când nimeni nu are timp de stat în poveşti, toţi au timp să se gândească la mine, de parcă ar şti care-mi sunt problemele şi gândurile! Li se pare anormal să umblu desculţ în toate zilele anului, iarna ca şi vara! Dacă ar încerca şi ei, poate ar reuşi; atunci anormalul ar fi normal! Pentru că aşa ar considera ei… Cine are dreptul să judece, să dea calificative ? Fiecare om  are o istorie. Asta-i istoria mea, şi nu-i mai brează c-a altora! Eu mă ştiu la  istorie…he, he, he!

Viiturile aduse de pâraiele formate o dată cu topirea zăpezii, începeau să se usuce. Urme ciudate de copită de cal şi degete de om amestecate în nisipul gălbui duceau înspre munte, dar din loc în loc ele păreau că se întorc, apoi îşi reluau drumul.

Sfântul se retrăsese şi în primăvara aceasta în locul numai de el cunoscut. Cei care-l cunoşteau îl întrebau, se întrebau, dar nimeni nu găsea vreo explicaţie acestor plecări.  Poate nici el, pribeagul: Simt, de-abia am aşteptat să simt pământul sub tălpi, sub copite…De-atâţia ani de când aruncase încălţările, tălpile i se deformară, acoperite de o crustă groasă care se subţia puţin doar la soarele primăverii şi la contactul cu pământul care începea să învie cu flori şi iarbă. Apoi căldura şi praful verii…

            Aerul curat al muntelui aşa cum trebuie să fi fost la începutul lumii, neamestecat cu fum, cu gunoi, cu blesteme şi patimi, îi împrospăta trupul şi sufletul.

Nu stătea într-un loc anume, ci umbla tot timpul, neobosit, dornic parcă să se bucure de tot ce muntele-i putea oferi, iar seara găsea un adăpost… Fructele toamnei nu dispăruseră toate, rădăcinile începeau să se trezească din somnul iernii, iar apa, apa aceea pe care n-o mai găsea nicăieri altundeva!…

            Trupul său bine clădit, obişnuit cu lucrul şi cu traiul modest se simţea minunat în sălbăticia asta, chiar de ce i-or fi zicând oamenii sălbăticie?! se mira el, pentru că nimic din ce au născocit ei nu întrece în frumuseţe întocmirile naturii!

 Acolo sus, cu brazii şi vieţuitoarele pădurii se simţea curat, ca pe vremea când încă nu ştia ce-i lumea, lumea aceea de jos, de la poalele muntelui, pentru înfruntarea căreia avea nevoie de primăvară şi de un răgaz de singurătate. Acolo sus, se simţea sfânt! Era curat, şi doar acolo înţelegea de ce pustnicii… Nu se putea însă hotărî… io-s un biet păcătos, dar şi pentru că era un om curios, şi-ar fi vrut să mai afle câte ceva, călătorind…

            Pustnicul – de care auzise ca de-o poveste, încă din copilărie – îi spuse că-l aşteaptă de multă vreme, dar că timpul nu-i mai dă răgaz: – Voi pleca o dată cu noaptea!

Călătorul desculţ aţipise tocmai când prima rază de soare scânteié pe omătul de pe pisc. Acolo sus îl zări pe bătrân rugându-se. Dintr-o dată, un nor de argint se-nvârteji în jurul pustnicului, apoi nu se mai văzu nimic…

Cei care-l cunoşteau pe Sfântul se mai întrebară o vreme ce s-a-ntâmplat cu el de nu-l mai văd prin sat, apoi se gândiră că rătăceşte prin locuri unde nu mai umblase… Şi aşa trecu o primăvară, o vară, trecu şi iarna… Doar cei care mai urcau pe drumul  către munte credeau că se mai văd ba urme de om, ba urme de cal…

Ilie Todea n.1947, în Băişoara

Published in: on 26 Octombrie 2011 at 11:07 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/10/26/proza-iulian-damacus-sfantul/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: