Proză: Lucian POP: DEALUL ZAHARU

     Nu bag mâna în foc, dar se pare că Henry Coandă fost la mijloc. 

     – Îţi zic un mare  secret, dacă îi pui numele meu noului aeroport internaţional.

    Odată cea aflat secretul, lui Ceauşescu îi plăcea la nebunie să se întoarcă în trecut şi să stea la taclale cu foştii noştri domnitori.        Comitetul Central restrâns se nelinişti întro bună dimineaţă  când dispărură subit de pe rafturile magazinelor toate alimentele.    Comitetul restrâns merse la Ceuşescu acasă şi dădu numai peste vocea lui.

 Dragi preteni, am exagerat cu călătoria în timp şi mam transformat în duh. Mă duc să locuiesc în dealul Zaharu. Acolo sunt, la nevoie.

  – Ce explicaţii dăm poporului că a dispărut mâncarea de pe rafturi?

  – Nici una. Pentru că nu a dispărut dintr-o cauză materialisttiinţifică.

  – Spunene măcar nouă.

  – Mam împrietenit cu Vodă Caragea.  Îi mureau oamenii din cauza secetei. Nam rezistat. Iam adus cu mine la rafturi.

  – Mănâncă?!

  – Păi voi, aici, în prezent, nu mâncaţi!? Eu, numai eu, mam transformat în duh, am stat prea mult acolo.

  – Nicio problemă, mâine umplem rafturile la loc.

 – 10 ani ţine seceta. Au venit pe urmele mele, cărarea este dechisă până trăieşte duhul meu.

 – Şi duhul dumitale… nu se întoarce… la prietenul Caragea?

 – Cu regrete, prezentul trebuie să-mi hotărască destinul.

      … Odată, într-o dimineaţă de vară, ne trezim, şi… ce găsim  în toate magazinele luate la rând, de la un capăt la altul al oraşului? Rafturi  goale.

 Am aşteptat  un comunicat oficial, grav. Patetic. Ţi-ai găsit.

Ceauşescu  n-a observat extincţia alimentelor, mergea mai departe. Mergea Darie, mergea către strada lui, să o inagureze.

Trec zile, săptămâni. Cum suflă alene vântul verii, de-o indiferenţă albastră.

 Conducător nu se mai vedea. Mergea. Liniştit, de unul singur, către statuia lui de la capătul străzii.

Asaltate de cetăţeni, radiourile, televizoarele, ziarele, îşi muşcară buzele, între frică şi îndrăzneală. Tentaţia  este prea mare. De dragul nostru, pun mâna pe monopolul mâncării.

 Din difuzoare, ecrane, din hârtia subţire de ziar, vine, vine, vine, calcă totul în picioare, maluri de mămăligă, râuri de lapte, dealuri de caş şi slănină, plus actualele rude de salam de vară.

   Ecoul dilatat al tăcerii.

   Veni un cer neclintit, ca o singură placă ce se prelungea peste zile.

 Signor Toto ne chemă cu trompeta în turnul topografilor. Pentru că eram departe, pe cea mai lungă stradă a capitalei, abia dată în folosinţă. Lungă în ani. Strada  venea din neguri, se limpezea, centralizată de Burebista,  continua cu oile lui Deceneu, se îngusta să treacă prin pasul lui Negru Vodă, o ştiţi şi voi pe de rost, Mircea, Ştefan, Ioan Cuza, Sergiu Nicolaescu, Ceauşescu. 

 Signor  Toto ne trimite dincolo de câmpie, să măsurăm un deal, la care-i zice Zaharu.

    Ajungem aproape de deal, într-un oraş, îl dau anonim.

    În oraş ne aşteaptă un secretar cu pălărie neagră tivită cu o dungă roşie, alături de o ploaie fără grabă, extinsă peste peisajele largi ale Olandei secolului al XVII-lea.

    Hanul. Fereastra ca  o clepsidră ce îşi cerne stropii microscopici de ploaie.

    Se face discret, furişat, sâmbătă. Nici măcar nu ne-am dus să vedem dealul. Trecem câmpia.

 – A plouat, signor Toto. Un minut nu ne-a lăsat în pace.

  Peste o săptămână, secretarul cu dungă roşie  ne aşteaptă dincolo de câmpie, lângă un cer senin ce pune în evidenţă rafturile curate ale oraşului.

    Puşi pe fapte mari, mergem cu secretarul să ne arate dealul. Ni se zbârleşte părul pe mîini. Un deal împădurit, des. Un ceaun  impunător întors cu fundul rotund în sus. Secretarul, suspect de grăbit,  ne lasă singuri. Ca o centură de apărare, dealul are în jur un brâu de spini, măcieşi şi porumbele, un cokteil de netrecut. Mergem roată, în inspecţie, în jurul dealului. Mai mergem odată. Nicio spărtură, nicio cărare. Un deal sfidător.

 Ne retragem gânditori la vechiul han. Din ceas în ceas, locuitorii acelui oraş, se opreau pe trotuare, îşi scoteau carneţelele şi îşi notau ceva în ele.

    – Ce sărăcie se întâmplă cu oraşul ăsta?! am exclamat a doua zi, dimineaţa, când l-am auzit pe hangiu că este sâmbătă. Unde a fost lunea, marţea, miercurea, joia, vinerea?!

   – Signor Toto, ne este teamă că în dealul Zaharu sălăşluieşte un duh periculos. Mănîncă zilele din oraşul acela. Ce facem?

   – Du-te la oştire, pentru ţară mori,

    Şi-şi va fi mormîntul, împodobit cu flori!…

    Signor Toto ne recită aceste versuri din Bolintineanu, cu ochii ficşi, aproape albi.

    Doamne, aici, în capitală, apăru un duh şi mai rău decât al dealului, mânca privirea oamenilor! 

    Cu o falcă în cer şi una în pământ, trecem câmpia, ajungem lângă dealul de nepătruns. Vâzându-ne probabil sculele topografice ca pe nişte cuţite cu care vrem să-l înjunghiem, duhul dealului bolborosi ameninţător către noi că merităm cea mai aspră pedeapsă, nu suntem patrioţi. Ne-am cutremurat. Duhul avea vocea fermă a lui Ceauşescu.  Fugim cu sculele topografice ţinute la piept, să nu ni le smulgă duhul. Ajungem în capitală. Urcăm scările în spirală ale turnului topografilor.

    – Cine vine? ne întrebă signor Toto, cu ochii albi.

    – Noi, signor Toto. Hai să te ducem acasă.

    Toată lumea din capitală avea ochii albi. Mergeau pe pipăite.

     – Signor Toto, de ce-a orbit toată lumea!?

     – De foame. Am cedat şi-am început să mâncăm bunătăţile din televizor, radio şi ziare… Cu fiecare îmbucătură, vedeam mai ceţos.

     Ne luăm inima-n dinţi, traversăm câmpia, ajungem lângă dealul etanş.

     – Tovarăşe Ceauşescu, ce se întâmplă cu dumneata? strigăm rugători către deal.

     – Ceva grav. Situaţia mi-a scăpat de sub control. De ce n-aţi măsurat dealul?!

     – Noi am înţeles invers. Să fugim din calea dumneavoastră!

     –  Solomon şi-a  pierdut puterea prin tunsoare. Şi eu am procedat aşa cu pletoşii noştri din 70. Un duh ce locuieşte într-un deal, se ucide prin ritualul de măsurare a dealului respectiv. L-ai măsurat cu aparatură topografică, dealul se răsuflă, stă micuţ, ca un pumn de pământ neajutorat,  pus pe o hartă cât un prosop. Înţelegeţi?

     … Când am terminat de măsurat dealul Zaharu, din creştetul lui a ieşit Ceauşescu sub formă de momâie de fum. Momâia ne-a făcut semne prietenoase de recunoştintă şi s-a destrămat în cerul scorţos de atâta uscăciune. Când nu s-a mai văzut nici fumul, a venit peste noi, cum ai deschide geamul, o umezeală plăcută, caracteristică  timpului ce curge ca un râu liniştit, cum este Sena.

     Ne-am întors în capitală. Pretutindeni, sub steaguri şi petarde, oameni cu priviri zglobii  ca ciripitul păsărilor la care le merge bine.

     Dintr-o ferestruică a turnului topografilor, signor Toto trăgea încântat cu puşca în becurile de pe stâlpii publici. Mulţi cetăţeni coborâră în stradă cu radourile,  cu televizoarele lor, cu teancurile de ziare, ca şi cum şi-ar fi scos câinii la plimbare:  Le ziceau:

  – Sărăcuţelor, aţi sărit să ne-ajutaţi cu ce-aţi putut! Intenţia contează. N-aveţi nici o vină.

Published in: on 24 Octombrie 2011 at 7:42 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/10/24/proza-lucian-pop-dealul-zaharu/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: