Proză: Elena Cesar von SACHSE: De ce?

Şi acum, după atîţia ani, întîmplarea acelei zile îmi apare în faţa ochilor în imagini alb-negru, ca o peliculă cinematografică uşor distrusă de trecerea timpului. Şi de fiecare dată îmi pun aceeaşi întrebare. De ce?

……………………………………………………

Am pornit din Silezia alături de soţia mea, cu o lună în urmă. Şirul emigranţilor se mişca tăcut şi îndoliat, ca o coloană mortuară. Drumul era pustiit, peisajul macabru. Amprenta necruţătoare a războiului a distrus oraşele falnice ale Germaniei. Casele dărâmate, la care se adăuga şi timpul umed şi rece din primăvara anului 1945, m-au făcut să cred că trec printr-o ţară fantomă, care a luat înfăţişarea unui cimitir răvăşit. Tot ce aveam era în căruciorul de lemn pe care-l trăgeam după noi.

– Eberhard… dragul meu -, aud vocea soţiei mele că sparge tăcerea dintre noi. Războiul a omorât nu numai vieţile omeneşti, ci şi sufletele noastre. Totul e sumbru şi trist. Drumul prin această ţară pustie e un maraton crud şi fără speranţă. Deşi e pace, eu continuu să trăiesc într-o frică permanentă. Mi-e teamă de întuneric, de arme, de explozii, de oameni… Chiar şi acest marş fără sfârşit, îl consider inutil. Parcă trec printr-o lume care nu mai există…

– Helene, nu fii copil. Calvarul a luat sfârşit, intervin eu, în dorinţa de-a o încuraja. Eşti obosită, de aceea le vezi pe toate în negru. Hai să ne aşezăm puţin. Vrei?

Ea nu mi-a răspuns, dar s-a lăsat condusă de mine ca un copil neajutorat. Am luat-o cu o mână de după talie, iar cu cealaltă i-am prins mâna suplă şi delicată, aşezându-ne pe nişte dărâmături, în speranţa că soarele va răzbate până la noi, prin norii care se subţiau tot mai mult. Îmbrăţişaţi, ne-am lăsat furaţi de-o toropeală plăcută, fiecare cu gândurile şi amintirile lui.

Brusc o revăd cu ochii minţii, în concertele ei de succes, ca pianistă. A fost şi-a rămas mereu aceeaşi, plăpândă şi gingaşă ca o floare de primăvară. Surâsul naiv şi curat pornea dintr-o singură realitate cu care trăia în simbioză, Muzica.

I-am fost profesor şi s-a ridicat sub ochii mei, devenind o pianistă de renume. Imediat după căsătorie am devenit impresarul ei şi de atunci am încercat să-i alung toate visele urâte din jur, ocrotind-o cu dragoste şi duioşie.

Ca să o pot privi, m-am întors uşor spre dreapta. Dormea cu capul pe umărul meu. Era slabă şi trasă la faţă. Mi s-a părut că văd în ea o pasăre plăpîndă, c-o aripioară frântă, care suferă, nu de durerea fizică, ci de durerea neputinţei de-a se ridica la cer.

Mişcarea mea a trezit-o, aşa că ne-am continuat mersul istovitor, intrând în rândul pribegilor.

Nu am făcut mai mult de cincizeci de metri şi am văzut, surprins, inscripţia oraşului Nürnberg. O săgeată de bucurie a trecut prin inima mea, aşa că am strigat:

– Priveşte! Am ajuns în Nürnberg. Ce-ai zice dacă am rămâne pentru totdeauna aici?

În acel moment, razele îndrăzneţe au reuşit să risipească norii alburii, ca fumul de ţigare, de pe cer.

– Vezi? Astăzi soarele a răsărit doar pentru tine -, am continuat eu plin de speranţă.

Ea m-a privit cu o tristeţe resemnată, răspunzând cu un glas stins:

– Nu cred că acest soare a răsărit pentru mine!

– Dar… iubito! E un cadou al primăverii. Azi e 12 mai şi avem 10 de ani de căsnicie. Ai uitat? Vei vedea că e o zi norocoasă, am încercat să o înveselesc. Ea privea pierdut în faţă, înaintând mai mult dintr-o inerţie interioară, decât din proprie voinţă.

– Vom găsi o cantină, ne vom legitima şi vom primim o locuinţă în vreo gospodărie bavareză. Curaj!, îi mai spun, îmbrăţişând-o cu drag.

I-am simţit din nou acel tremur nervos ce-i zguduia uneori întreg corpul.

– Helene, ţi-e frig, nu te simţi bine?, am întrebat-o, evitând să recunosc slăbiciunea ei interioară care creștea pe zi ce trecea. Am sărit să scot din cărucior un şal călduros ca să i-l pun pe spate, dar ea m-a oprit.

– Nu, mi-e frig, mi-e frică. Tot timpul mi-e teamă de ceva care pluteşte ca o ameninţare peste mine, dar în acelaşi timp mă atrage ca o linişte eternă -, îmi răspunse, încetinindu-şi paşii.

Am vrut să o sprijin, dar a pornit mai departe. Un grup de oameni, de-o parte şi de alta a drumului, îndepărtau resturi de cărămizi şi moloz. Helene se opri brusc şi, cu o privire înspăimântată, spuse:

– Priveşte!

Am urmărit direcţia degetului ei arătător şi am văzut un pumnal, a cărui lamă metalică strălucea în bătaia soarelui.

– L-o fi pierdut careva -, îi spun eu făcând pe indiferentul şi o trag uşor să ne continuăm drumul.

– Dar e îngrozitor de ascuţit.

– Lasă-l în plata Domnului, oricum ar fi. Cât timp sunt lângă tine, fii fără grijă. Oricum azi vom inaugura un nou început şi ne vom clădi în sfârşit vise frumoase.

Ea mă privi cu ochii ei albaştri care-şi pierduseră strălucirea. Aşa slăbuţă cum era, părea un copil, deşi la tâmple părul începuse să-i albească.  

– Vorbeşti de vise? Ce poate să spere un bărbat de 40 de ani şi o femeie la 30, care toată viaţa lor nu au făcut altceva decât muzică? Ce putem noi începe? Concerte de pian? Sălile sunt dărâmate, pianele distruse, iar spectatorii morţi.

Ridicându-şi privirea spre mine, îmi spuse:

– Războiul omoară visele!

M-a uimit luciditatea cu care mi-a vorbit. Iar realitatea vorbelor ei m-a durut, şi nu am avut tăria să o contrazic. Mi-am dat seama că în ultimul timp a devenit cu totul alt om, pentru care viaţa căpătase un alt sens şi o altă dimensiune.  

Ne-am continuat drumul pe o stradă principală, între ruinele străvechiului oraş din care se alese praful şi pulberea.

Simţeam că alunec într-o tristeţe adâncă, pe care nu am reuşit s-o îndepărtez, ca în alte dăţi. Dar chiar atunci în faţa mea a apărut zidul vechi al cetăţii Nürnberg-ului, plin de demnitate, sfidând timpul şi războaiele care trecuseră peste el.

Asta m-a făcut, nu ştiu de ce, să ridic din nou capul şi să înţeleg că nu am voie să mă las zdrobit. 

………………………………………………………..

Mulţimea de oameni a devenit dintr-o dată gălăgioasă. Mi-am dat seama că în scurt timp vom da de cantină.

Dar Helene se pare că dorea să mă uimească mai departe. Un zâmbet abia schiţat începu să-i înflorească pe faţă. Mă prinse de mână şi-mi mărturisi:

– M-am îndrăgostit de tine din prima clipă şi, deşi nu ţi-am spus niciodată, am fost geloasă pe toate femeile care erau în jurul tău.

Şi a început să râdă cu glasul ei de clopoţel.

– M-au cucerit umorul tău, eleganţa ta înnăscută, inteligenţa, firea ta optimistă -, continuă ea. – Nu am să ştiu niciodată cum de te-ai oprit exact la mine. Suntem atât de deosebiţi.

I-am strâns mâna cu drag şi i-am spus în şoaptă: 

– Nu ai avut motive să fii geloasă. Nicio altă femeie nu m-a interesat vreodată. Sau tu ai simţit altfel?

Ea mă privi cu un zâmbet vinovat, după care îmi răspuse:

– Nu! Dar uneori acest sentiment s-a jucat cu sufletul meu.

– Atunci aş vrea şi eu să ştiu ceva. Ce efect a avut asupra ta muzica lui Bach? La concertul lui ne-am văzut pentru prima oară…

– M-a apropiat de tine -, răspunse ea.

– Azi am să încerc să întorc timpul înapoi. Am să-ţi cânt ceva la vioară. Vrei?

Ea dădu din cap afirmativ.

Eram flămânzi şi obosiţi. Cineva a strigat că după colţ e cantina. Mulţimea a ieşit brusc din apatie, mişcându-se mai repede. Printre venele tuturor pulsa din nou viaţa.

Din șirul de inși care lucrau de-a lungul străzii alunecă o arătare care se opri la picioarele lui Helene.

Luată prin surprindere, s-a speriat atât de tare, încât a scos un strigăt şi a alunecat în braţele mele.

De jos s-a ridicat o fetiţă, care ne privea cu doi ochi mari albaştri. Ne-a fixat ciudat şi prelung, după care a dispărut înapoi printre ceilalți.

Helene şi-a revenit. Faţa îi era albă ca varul.

– O fetiţă a alunecat de pe dărâmături! Vrei să te aşezi?

Ea nu se mişcă din loc, ci mă privi mai departe cu ochi înspăimântaţi, spunând:

– Avea un pumnal, prins de centură.

– Şi ce dacă?

– Precis era acelaşi pe care l-am văzut pe drum, – îmi răspunse cu un scâncet de copil, mişcându-se nesigură din loc.

În cantina improvizată, oboseala ne-a făcut să rămânem în faţa mâncării aburinde şi să o privim câteva secunde. Cînd am apucat lingura, fata în roşu s-a aşezat la masa noastră, privindu-ne cu ochii unui câine hăituit. Am privit spre Helene cu teamă, însă ea nu a făcut nici un gest alarmant, înghiţind lacomă supa din farfurie.

– Cum te cheamă? am întrebat-o eu, încercând să fiu prietenos.

– Elsa, a răspuns ea scurt.

– Ai familie?, o întreb, doar ca să spun ceva.

– Nu!, îmi răspunde copila, privindu-mă la fel de fix ca înainte.

“De ce mă priveşte aşa ciudat?”, îmi spun, puţin intrigat, ca tot eu să-mi răspund: “Probabil semăn cu cineva din familia ei“.

După ce a mâncat la repezeală, fata a plecat la fel de brusc cum venise.

Când am ieşit, stătea lângă căruciorul nostru:

– Mi-era teamă să nu-l fure cineva -, ne-a spus, fără ca noi să-i punem vreo întrebare.

Gestul ei m-a surprins, la fel ca şi întrebarea soţiei mele:

– Vrei să vii cu noi? 

– Da!, răspunse Elsa, cu faţa ei fără zâmbet.

După vreo oră am fost anunţaţi că vom fi cazaţi la o gospodărie, la 25 de km de oraş. După ce ni s-a explicat unde să aşteptăm camionul care ne va duce la destinaţie, frântă de oboseală, Helene s-a aşezat pe nişte scânduri şi a închis ochii.

Am scos vioara şi am început să-i cânt o melodie de Bach. La primele acorduri a deschis ochii, ca să-i închidă din nou într-un zâmbet mulţumit. Adormise. Mi-am pus vioara din nou în husă.

Elsa apăru în faţa mea cu o floricică albă în mână.

– Asta e pentru ea -, şi se aplecă încet să-i pună  Helenei floricica pe braţ.

Era darul ei pentru că soţia mea acceptase ca ea să rămână cu noi?… Cine ştie cât de mare era dorinţa acestui copil de-a aparţine cuiva…

– De unde o ai? -, o întreb, mişcat de gestul ei.

– Vino să-ţi arăt!

Fac câţiva paşi să o urmez, dar mă întorc nedecis şi privesc spre Helene.

“Precis va dormi până mă întorc“ îmi spun şi urmăresc fetiţa printre dărâmături, numai din dorinţa de a-i face acesteia o bucurie.

– Ar fi putut să fie copilul nostru, mă gândesc eu alergând în urma ei.

În sfârşit, într-un loc ce putea să fi fost cândva o grădină, Elsa mi-a arătat direcţia de unde luase mica floare. Mai erau încă două. Una ofilită, care abia se ţinea agăţată de tijă, ca o dorinţă disperată. Cealaltă, deşi firavă, era semeaţă, întinzându-se spre lumină şi viaţă.

– De aici am luat-o!, mă privi ştrengăreşte.

– E o adevărată minune că ai găsit-o printre atâtea dărâmături. Şi pentru că ea făcu un gest să rupă floarea, am oprit-o.

– Nu o rupe. Las-o aşa.

Elsa îmi zâmbi pentru prima dată, spunând simplu:

– Bine! Cum vrei tu.

– Eu trebuie să mă reîntorc. Soţiei mele îi e frică de întuneric. 

În acel moment se auzi o explozie din direcţia din care plecasem. Am căzut amândoi la pământ. Ne-am privit în ochi. După câteva momente, Elsa a sărit de lângă mine ca un arc, dispărând în semi-întunericul care se lăsase deja. Inima a început să-mi bată cu putere. Dar pentru că la venire nu memorasem drumul, mi-a trebuit destul până am ieşit la vreo 200 de metri de cantina unde mâncasem în urmă cu vreo trei ceasuri.

… Peste tot refugiaţi, oameni de ordine, soldaţi americani.

– Ce copilărie! De ce am plecat? De ce am lăsat-o singură, chiar acum, când toată ziua a fost atât de ciudată.

Cuprins de un fior nervos am început să o strig peste capetele oamenilor:

– Helene! Helene, unde eşti?

Luptam să înaintez, dar oamenii de ordine mi s-au pus de-a curmezișul. Nu am înţeles ce strigau la mine, deoarece priveam îngrozit spre un foc uriaş ce se ridica spre cer, chiar la capătul străzii unde îmi lăsasem soţia. O sudoare rece mi-a acoperit fruntea, în timp ce o tristeţe adâncă mă învăluia încet.

– Helene!, am strigat încă odată, peste capetele oamenilor din faţa mea, în timp ce o durere surdă îmi strângea inima ca într-un cleşte. 

– Ce s-a întâmplat?, întreb înnebunit de spaimă.

– A explodat o bombă de sub moloz în timp ce excavatorul încerca să elibereze strada, aud că-mi răspunde cineva.

– De ce?, şoptesc doar pentru mine, lovit ca de un trăsnet. De ce? De ce?…

Şi frica de-a rămâne singur într-o lume fără vise m-a înspăimântat atât de mult, încât m-am aşezat pe marginea drumului şi am început să plâng ca un copil speriat.

Dar o mână mică m-a tras de braţ, spunându-mi:

– Trebuie să plecăm. Camionul ne aşteaptă…

Published in: on 17 Octombrie 2011 at 9:08 pm  Comments (3)  
Tags: , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/10/17/proza-elena-cesar-von-sachse-de-ce/trackback/

RSS feed for comments on this post.

3 comentariiLasă un comentariu

  1. Scurt şi la obiect. Îmi place stilul. Partea de început, vizuală, a decorului. Eu, misterele scrisului! îi puneam titlul de ” Ştafeta”, nu prea ştiu bine de ce, dara aşa-i ziceam. Felicitări.

  2. felicitări!

  3. Vă mulțumesc din suflet pentru aprecieri.
    Cu tot dragul, Elena Cesar von Sachse


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: