NOUĂ APARIȚIE: Marta PETREU, Ionescu în țara tatălui. La Vârșeț, în limba sârbă

Sigur, filosofia românească… nu există! Cel puțin așa socotesc domnii Gabriel Liiceanu și, argumentând mai amplu, Horia-Roman Patapievici. Cum spunea însă cineva, procedând nietzschean, ad baculum, teza respectivă poate fi combătută de oricine, fără mare efort, prin apel la evidențe: dacă măcar un om filosofează în România, se cheamă că și pe la noi filosofia e la ea acasă. Dacă, oriunde pe mapamond, cineva filosofează în limba română (oral sau în scris), teza că n-ar exista filosofie românească este invalidată. Dacă undeva în lume o carte de filosofie scrisă de cineva român – volum de istoria ideilor și conceptelor filosofice, o biografie de filosof în care un român intră în dialog cu ideile unui filosof relevant etc. – apare, tot eșafodajul scepticei demonstrații Liiceanu-Patapievici se năruie…

Astăzi, doar un exemplu, menit să liniștească și să îi bucure pe cei doi autori. A mai apărut o carte relevantă pentru câmpul de interes despre care a venit vorba, în traducere sârbă. Dacă românii nu o văd, nu înseamnă, deci, că filosofia românească n-ar exista. De la Belgrad – unde locuiește traducătorul – se vede uneori mai bine…  

 Marta Petreu, Ionescu în țara tatălui, trad. de Djura Miocinovic, Vârşeţ, ed. KOB, 2011

Reclame
Published in: on 15 septembrie 2011 at 8:02 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

AMEDEO (6): Cum să gândim, să vorbim, să scriem și să acționăm incorect. Un posibil manual de știința comunicării cu succes

Avantajul de a fi deștept într-o lume unde limitele istețimii, deșteptăciunii și inteligenței se fac simțite la tot pasul, nu este menit să aducă gloria și fericirea, ci mai curând consolarea, stoicismul, surâsul amar în colțul buzelor, în cele mai multe dintre cazurile pe care le cunosc. Nu totul este educabil, nu orice circumstanță se pretează la un tratament (răspuns) bine educat și inteligent, iar în fața consecvenței pline de forță a prostiei multe minți suple și agile cedează pasul.

Iată de ce, fără a fi amărât din pricina asta, am ajuns să socotesc că în lumea în care trăim ar putea fi mai folositor să alcătuim manuale în sprijinul neadaptaților la atmosfera de îmbâcseală, limitare și derizoriu pe care o majoritate necuantificată precis, dar pregnantă, accesibilă intuirii instantanee și repetitive, o minte bine mobilată și o sensibilitate pe măsură o pot decela împrejur. Nu spun că manualele de logică și de argumentare, modelele euristice de ascuțire a minții ar fi inutile. Dar nu mai puțin interesantă ar fi o carte destinată inteligențelor care vor să păstreze o relaționare neconflictuală cu cretinismul dominant, fie el jovial sau încruntat, trufaș ori modest în manifestări. Câți dintre cei care învață gândirea cu Aristotel o și practică înafara orelor din școală sau facultate? Iar cei care o practică, ce succes agonisesc? Pentru o comunicare izbutită, cei implicați în procesul schimbului de informații trebuie să fie nu doar compatibili, ci și să folosească un cod comun. Or, care este compatibilitatea dintre o minte strălucită și un boulean? Și ce cod ar fi accesibil ambilor, mediind o bună înțelegere fără suspiciunile inevitabile instalate între ei de conștiința ori intuiția asimetriei dintre sclipire și bornare?

Ideea nu este chiar atât de nouă cum ar părea și, fără ca ea să fie formulată pe față în maniera pe care o pun aici în pagină, a preocupat – tacit, subînțeles – și pe alții înaintea mea. Unul dintre cei ce s-au străduit în această direcție cu rezultate până astăzi omologabile a fost Arthur Schopenhauer, autorul inestimabilei contribuții Arta de a avea întotdeauna dreptate. În același secol al XIX-lea, în Franța, Gustave Flaubert repertoriza clișeele, prefabricatele gândirii contemporane cu el, în Dicționar de idei de-a gata. Mai recent, Occidentul transatlantic a inventat colecții de carte pentru nătărăi, cu un real succes de public. Nu mă gândesc doar la ciclul (Cutare subiect) pentru idioți/ dummies, ci și la excelentele prezentări de curente de gândire și de filosofi sub formă de benzi desenate.

Și totuși… În general, aceste cărți păcătuiesc prin aceea că, deși se adresează unui public cu un anume grad de instrucție și cu o măcar medie dotare intelectuală, nu izbutesc să coboare discursul până la situațiile de viață cele mai variate și mai utile unei simplificări a evoluțiilor sociale cotidiene ale „albatroșilor” neajutorați și descoperiți în fața agresivității, trivialității și tâmpeniei atotputernice. Practic, toate aceste recolte de carte trag cu ochiul complice, ținând morțiș să arate că, în ciuda coborârii în vagonul de marfă plin cu obtuzi și borfași, autorii își păstrează jobenul ,redingota și monoclul; ceea ce îi face și nesuferiți un pic, nu doar inutili pentru nivelul jos de care avem nevoie.

Mult mai aproape de atingerea scopului mărturisit aici s-au dovedit, cred, avangardiștii și literații adepți – de voie sau de nevoie – ai jdanovismului/ proletcultismului. Primii au mizat pe aleatoriu, utilizând în compunerea poeziei lor hazardul. Tot așa fac în viața de zi cu zi și inșii cărora accesul la o ideație coerentă, mai înaltă, le este interzis prin naștere sau neglijare a educației. Ceilalți, în schimb, aliații de nădejde ai totalitarismului stacojiu, au fost – precum Vladimir Maiakovski – producători zeloși ai propagandei grețoase, clișeizate în lozinci, premergând marketingului agresiv de astăzi, în care SUA și cultura ei managerială se dovedește experta universului. Lozinca sau sloganul se imprimă stabil și obsesiv pe fundalul minților dezvoltate sau ba, înlocuind cu ritmul lor înmugurirea unei gândiri autentice, propunând răspunsuri de-a gata.

Am încercat, odinioară, și eu să contribui la mărirea continentului literar al sabotării sarcastice a gândirii, propunând un volumaș în ediție limitată – doar cincizeci de exemplare – intitulat Clipuri. Vulva macroscopic reprodusă dintr-o fotografie obscenă până la limita irecognoscibilității (ori a identificării ezitante) avertiza, în viziunea mea, asupra conținutului inflamat al cărțuliei. În interior am așezat – cu modestia împăcată a geniului sigur de sine în anonimat – mai multe pseudo-aforisme, gândeme anamorfotice aducând a înjurături, promisiuni, proclamări și înțelepții nebunatice…

Atât nu ajunge însă și treaba se cuvine dusă mai departe. Mă încurajează în această direcție și mirificul manual despre vorbirea doctă pe seama cărților necitite vreodată, deși, iarăși, la mijloc este o miză cu debușeu intelectual, și nu o coborâre în arena cu porci, politicieni, escroci superficiali și noi îmbogățiți.

 

Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican

Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (6): Fularul roşu

     Finii noştri (aveau mama cu tata nişte fini de optzeci de ani!) şedeau la marginea satului, dincolo de vale. Două case erau pe câmpul de dincolo de vale. A finilor şi a lui Buşca.

   Era a treia zi de Crăciun. Pe la amiază. O zăpadă groasă de un metru.

 – Du-te, dragu mamii, la fini. Dacă nu sunt ocupaţi, le facem pe deseară o vizită. Ne primesc?

 Perfid acest „ Ne primesc?”. Înainte cu un ceas, mama îi spuse Itei (Ita, prietena, confidenta), despre intenţia de a-i vizita pe fini. O întrebă şi pe Ita:

– Oare ne primesc?

 Sunt nişte automatisme în sat. Eşti îngrijorat că nu vei fi primit într-o casă. Auzind una ca asta, interlocutorul îşi dă ochii peste cap şi strigă la tine cu indignare:

– Cum poţi gândi aşa?! Mai mare bucurie decât să le intri în casă nu le trebuie. Ca pe Dumnezeu vă aşteaptă!

 Am făcut şi eu pe prostul, în timp ce-mi trăgeam fermuarul la scurta de blană:

– Dacă vă refuză?!

– Vezi-ţi de treabă. Mi-e că nu-i găsim acasă.

   De la Crăciun până după ce se sting ecourile lui Sfântul Ion, era perioada vizitelor protocolare, ori la neamurile tale din alte sate, ori la cele ce şedeau în sat dar la o distanţă bună faţă de tine.

    Ajung la fini.

   – Mama s-a speriat că mergeţi de-acasă.

   Cei doi bătrâni, solemni, importanţi, mă liniştesc:

   – Nu mergem nicăieri. 

   Reţin. O observaţie. I-o voi spune mamei.

    – Nu s-au bucurat atât de tare cum credea Ita.

    Mănânc două prăjituri. A treia se refuză. Mai primesc de la fina un măr mare, galben. Nu rezist. Îl duc la nas şi îi sorb cu nările aroma. Fac rapid un plan.

    Numai de la podul mare mă apuc să-l mănânc.

    Finu are un câine rău. Când am venit şi-am ajuns la poartă, cât pe ce să sară gardul la mine. De spaimă, l-am văzut cu trei capete şi nenumăraţi colţi în gurile ce clănţăneau în gol. Ies din casă apărat de finu. Iar se repede câinele pe un lătrat turbat.

    – Fii liniştit, mă ascultă orbeşte.

    La cât de încet se mişcă finu, mă mir de câine. Nu realizează că finu nu-l poate prinde dacă greşeşte?

    – Taci, îi zise cu blândeţe finu şi câinele tace mofluz.

    – De ce-i câinele aşa de… supărat?

    – I-am ars câteva peste bot.

    Mă înfior. Câinele a gândit ca şi mine, şi-a încurcat-o.

    Finu mă lămureşte.

    – Azi noapte, când nu-i nimeni în sat … ( Aşa i se spune intervalului dintre unu şi patru noaptea. Când nu-i nimeni în sat. Toată lumea doarme dusă atunci, numai pricolicii şi amanţii îşi fac de lucru.)… m-au trezit lătrăturile lui şi-am auzit apoi nişte strigăte de bărbat, nişte ţipete sperioase de femeie. Le-am auzit bine. M-am crucit ale cui erau.

   – Ale cui, ale cui?! sar în sus de curiozitate.

   Finu se mulţumi ca şi Giconda, cu un surâs discret, răbdător. La noapte, după mâncare, prăjituri, lângă vin şi compot, finu va aşeza în premieră absolută pe masă, în faţa părinţilor mei, nepreţuitele strigăte şi ţipete. Peste o zi , acestea  vor ajunge multiplicate de mama în toate casele din Panticeu.

   Ies pe poartă. Râmân singur cu întinderea de zăpadă din faţa mea. Cerul este şi el alb, dar mat, cu o nuanţă de gri.

   Panticeul este înconjurat de dealuri. De aceea, câmpul alb de dincolo de vale, singurul neted ca în palmă, îl văd ca un simbol al noţiunii de împărăţie. Las casa finilor în urmă şi-mi induc un sentiment de nelinişte. Dacă începe şi ninge şi ninge încontinuu, până când satul, chiar şi turla bisericii, ajung dedesupt? Unde sap pentru a coborî la casa noastră? Sund dezamăgit. N-am cum mă rătăci. Fiecare deal din jurul satului seamănă cu spinarea unui animal diferit. Hongaşul cu cocoaşa încordată  a unui bivol, Căstăii cu a unei pisici ce se întinde după somn şi ajunge încă odată de lungă pe cât este, Vulturul împădurit cu a unui arici închis. În fiecare dimineaţă când mă trezesc, văd pe fereastră Hongaşul. Dacă satul este complet acoperit de zăpadă, stau în punctul de unde văd Hongaşul exact ca din pat. Mare scofală!

   Ajung la podeţul lung de zece paşi, de peste valea îngheţată. O vale de lighean, adâncă vara numai până la ouăle picioarelor. Când am venit la finu, am venit roată, pe la puntea lui Cocău, care este deasupra casei lui Buşca. Mă opresc în faţa podeţului. Ce-ar fi s-o iau către casă pe gheaţa văii? Săptămâna trecută am încasat câteva peste cap cum am mers cu Zorel pe gheaţa văii în jos până la intrare în Dârja. Ne-a prins întunericul când am ajuns acasă şi picioarele şi mâinile îmi erau amorţite de frig, n-am reuşit să-mi descalţ singur cizmele. Faţă de Dârja, casa noastră este la o aruncătură de băţ. Oare pe unde s-o iau?

   În astfel de momente de cumpănă, îi apucă pe panticeuani o disperare înaltă, siderală.

   – Strâng fânul, aduc lemne, tai cânepa?!… Mă duc la prune?! … şi numai ce-l auzi pe câte unul strigând din curtea casei:

   – Doamne Tatăl nostru, spune-mi ce să fac!

    De unul singur nu are farmec să o iau pe gheaţa văii. Dacă o iau în sus pe la puntea lui Cocău, am prea mult de ocolit. Şi pe acolo am venit. Pe podeţul ăsta, ajung prea repede acasă. Podeţul este făcut din trei bârne lipite între ele. Faţă de o punte simplă are pe o margine la capete bătuţi doi pari şi între pari o rudă lungă, de care să te sprijini. Zece paşi.

   Când ajung pe malul celălalt, ce văd lângă cărarea,  şi ea albă, dar din zăpadă bătătorită?… Un  fular aproape transparent, roşu aprins, cu irizări specifice mătăsii, străin, ca haina pierdută de un şarpe ţinut la mare cinste, o haină rămasă în urmă ondulată, cum îi era stăpânului mersul. Îmi scot mănuşa. O pipăi. Ca o părere lunecoasă. Mă uit roată. Nici o mişcare, doar de departe, din cutia de chibrite a finului se auzeau lătrăturile neînvinse ale câinelui, lătrături la hotarul Panticeului, să nu vină peste sat hăul tăcerii totale dinspre câmpul ce continua de la finu până în Dârja. Podeţul se continua prin cărarea de zăpadă bătătorită spre casa lui Iepure. Automat, când o cărare dă de-o casă, de-acolo se transformă în drum.

     Stau în picioare lângă fular. Nimeni, nimeni. Toate casele satului sunt mai mici decât vara, pitite sub acoperişuri ca sub cuşme albe de oaie şi îşi trimit spre cerul mat cărările de fum, drept în sus. Cum urcau, dintr-o dată se termina cu ele, dar atmosfera rămânea aceeaşi, limpede, nesufocată de fum. Iau fularul în mână, incredibil, n-are greutate. La scurtă am două buzunare adânci, pot sta în cap şi nu-mi pică nimic din ele. Cu mărul galben în unul, cu fularul în celălalt o iau pe cărare spre casa lui Iepure. Când mai am câţiva paşi pe cărare pînă la drum, cine vine din faţă? Săndel Veterinarul, fiul lui Buşca de peste vale.

  – Servus  băiete, ai fost la finu-vost?

  În Panticeu, când se-ntâlnesc doi pe drum, ştiu unul de altul unde au fost şi încotro se îndreaptă.

  – Am fost. Dumneata vii din centru?

 La cei cu armata făcută şi care nu sunt neamuri cu tine li se spune dumneata.

  – Din centru. Mi-am luat ţigări.

  – Măi băiete… n-ai găsit nimic?

  – Dar dumneata… n-ai venit de-acasă peste podeţ?

  – Nu. M-am dus prin partea de sus, pe la puntea lui Cocău.

  – Ce să găsesc?

  – Ştiu eu?! râse a pagubă Săndel, ziua de ieri, bat-o s-o bată! şi-o luă din loc.

  Părinţii lui, Buşca şi Niculina, erau plecaţi în Cristorel, de-acolo era Niculina.

   Mai era în Panticeu un fenomen interesant. Nu se iscau mai multe poveşti deodată, să se suprapună. În aceeaşi seară, am fost şi la Zorel şi la Ducuţa şi la Fluieraş. În toate cele trei case i-am găsit pe cei mari şi pe nişte vecini de-ai lor, stânşi în jurul mesei. Desfăceau răbdători beţele elastice din împletitura aceleiaşi poveşti ca cea din casa noastră. Odată povestea desfăcută complet, când o împleteau la loc, fiecare grup se lăuda cu o formă de împletitură mai veridică decât originalul ce le-a fost adus.

   Ajung acasă. Îmi dau scurta jos şi o agăţ în cuier la locul ei. Mama mă urmăreşte curioasă.

   – Ei?

   – Vă aşteaptă.

   – Altceva?…  Ţi-a îngheţat limba?

   – N-am nimic.

   – Ba ai.

   Dau din umeri nedumerit.

   Vizitele solemne se fac târziu, după ce ne culcăm noi, pe la nouă, zece. Pe la cinci pică primul întuneric, dar un întuneric diferit de cel adevărat, de noapte. Este un întuneric fără conţinut, făcut numai  să-i adune pe săteni în jurul meselor.

   Când am ajuns acasă, era doi şi jumătate, avem ceas mare de perete cu pendulă. Iar când a picat întunericul cel plicticos, căruia nimeni nu-i poate ţine piept de unul singur, au intrat în casa noastră naşul cu naşa, cum ar fi aşteptat lângă uşă să bată gongul ceasului de perete, ora cinci. Ei au venit primii, pentru că stau peste drum de noi. Pe Zorel l-au lăsat acasă, să mă duc la el.  Nu trec cinci minute şi apare zâmbitoare Ita. Ultimii vin Ion Pădurarul cu Cecilia lui. Gata, masa din camera de primire este plină. La toată lumea, iarna, camera de primire se suprapune cu bucătăria şi dormitorul. Pe masă, o sticluţă de ţuică, canceul cu vin, un castron cu compot şi farfuria de sâmburi prăjiţi. Din păcate, în jurul mesei, povestea aceluiaşi porumbel pricăjit de ieri şi de alaltăseară.

   Zamfir se lăudase că soră-sa, care rămăsese din vară în Dobrogea, luase cu ea un porumbel alb. Porumbelul se întoarse de Crăciun la Zamfir cu un bilet: Sunt bine sănătoasă, staţi liniştiţi.

   Cei de la masă protestară.

   – Iarăşi porumbelul?!

   În momentul acela, gata echipat să trec drumul la Zorel, zic:

   – Mamă, eu mă duc.

  – Du-te.

  – Sărut mâna! îi salut pe toţi de la masă.

 – Servus!… Să fii sănătos!… Doamne ajută!…

 Pe când să închid uşa după mine, îmi vâr mâna în buzunarul scurtei.

 – Mamă!

 – Ce mai este?

 – Pe când am trecut podeţul către Iepure, uite ce-am găsit.

 Scot fularul aproape transparent cu văpăiele lui jucăuşe. Îl ţin de un capăt şi-mi ridic mâna în sus.  Fularul este atât de lung încât nu-i rămâne capătul de jos în aer. Se vălureşte lângă vîrfurile cizmelor mele.

  Se uită unii la alţii cu ochii bulbucaţi, cu gurile căscate, mimând spaima.

  Adaug.

  – Cum l-am băgat în buzunar, a venit Săndel al lui Buşca din centru. El s-a dus roată în centru, pe la puntea lui Cocău. M-a întrebat dacă n-am găsit ceva. Eu i-am spus că n-am găsit nimic… La cine trebuie să-l dau?

 – Dă-l încoace.

 Mai zic odată: Sărut mâna. Nu-mi răspunde nimeni. Las în urmă şapte statui, în şapte ipostaze ala mirării. Extazul mirării.

 Ies şi trec drumul prin întunerilcul sterp la Zorel. L-am trecut având în faţa ochilor derularea în continuare a scenei din camera noastră de primire.

  Cele şapte statui se dezgheaţă rapid. Fiecare are în mână câte o lumânare şi urmează printr-un tunel întunecos un porumbel şters, tocit de-atâtea repetiţii. Deodată tunelul străluceşte mirific, luminat de fularul roşu. Cei şapte închid pentru o clipă ochii să nu orbească.

  Abia când m-am întors de la Zorel am aflat al cui este fularul. Al tinerei noastre preotese. Întregului sat îi sărise în ochi. Cel puţin jumătate din oameni sunt scârţari şi aceştia strâmbară din nas către fular, depăşea bunul simţ.

  V-am spus, Săndel rămăsese singur de sărbători. Preotul plecase şi el la părinţi, peste două dealuri, în Cubleş. Maică-sa era bolnavă şi nu mai vorbise cu fiul ei de când n-o ascultase şi se căsătorise cu frumuseţea lumii, preoteasa.

   Iarna, sătenii noştri seamănă cu nişte fierari. Fierarii dau la foale să înteţească focul în care se înroşeşte fierul. Numai că oamenii noştri suflă aer peste jar pentru potenţarea poveştilor, ducerea lor la extremă. Ţi se ridică părul măciucă în cap.

   Când m-am întors de la Zorel, în timp ce mâncam un măr de-al nostru, anemic, pe scăunelul cu trei picioare de la gura sobei, , judecătorii de la masă puneau la punct ultimele detalii ale destinelor celor trei protagonişti implicaţi în cazul „ Fularul roşu”.

   Preotul află că în lipsa lui, preoteasa şi-a făcut de cap cu Săndel. Om sensibil, nu rezistă, cade în patima beţiei. Între timp, maică-sa moare, vine tatăl lui şi-l duce la mănăstirea Nicula, unde-şi regăseşte echilibrul. Preoteasa ar fi vrut ca Săndel să o ia de nevastă, dar Săndel, totuşi au şi tehnicienii cap, îşi dă seama că nu este o femeie de calitate şi o refuză. Ea dispare. Zic unii că în Braşov. Un nume exotic pentru panticeuani. Am tot întrebat prin sat, n-a fost nimeni pe-acolo.  Săndel, fiind de-al nostru, se va căsători cu o învăţătoare bună, care încă nu a venit în Panticeu, dar sigur, trebuie să vină.

   Aşa am învăţat, din propria experienţă, că nu există inocenţi şi neştiutori. Numai roluri cu ei.

   Dar satul? Iarna…

Published in: on 9 septembrie 2011 at 6:07 pm  Comments (4)  
Tags: , , , , , , , ,

Poezie: Marin SLUJERU: Grădinile neascultate

Poezia lui Marin SLUJERU, filosof de vocație și profesor de inspirație, coboară spre cititor din Maramureș, dar aparține unei modernități asimilate. Spirit civic, dar scriitor (prea) discret, el descinde – ca poet și memorialist – intermitent printre cititorii lui care, descoperindu-l, nu îl mai părăsesc, așteptându-i cu răbdare ofrandele. Selecția prezentă de inedite este primul semn bun al recoltei acestei toamne. Bun venit, Marin SLUJERU, în acest spațiu, pe acest blog! (O.P.) 

 

AZI NU SE FILMEAZĂ

plouă, vântul bate pieziş

oameni cu gulerul ridicat se grăbesc

la locul lor natural în compoziţie

umbrelele se dau peste cap  la fix

…………………………………………………..

un  fluviu de maşini târător prin oraş

deasupra toamna distribuiefrunzecolor

semafoarele filează foarte feeric  

 LINIŞTE

noapte de toamnă  

creierul tace chitic

„psst!”…,  pe muţeşte –

să auzim, să auzim… 

ÎN CENTRU       

aceleaşi biciclete bibilite rezemate de vitrină,  

de câte ori apare o nouă cafenea –

sunt băieţii eterni de la marginea oraşului,

ascultă muzică, discută fotbal, chelneriţele nu-i interesează   

îmi imaginez grădinile neascultate şi Râul –

de-o vreme, copacii au frunzele tot mai  mici, mai picturale, mai puţine

TRECE VARA

tineri privind în nemişcare

s-a aşternut  liniştea în cafenea

fie aceasta o  reverenţă iminenţei lui Septembrie,

frunzelor ce vor cădea

DUPĂ

 

sfârşit de August mai tăntălau, mai tolomac

şi decât burlacii de la marginea oraşului

mai mătăsos decât figuristele  de pe centru,

fercheş, înalt cât figuriştii

şi nu mă pot bucura, că se trece

şi nu-i nimic după

FEREASTRĂ

cade un fluture galben – deja –

de mâine încep frunzele

AER FĂRÂMICIOS

soarele scaldă degeaba muşcatele

simt asta la intrarea în bloc

atât de rău le-a muşcat frigul azi-noapte

– jale la ferestre, prăpăd prin balcoane

schelete de flori, praf şi pulbere de petale

ÎNGER OCTOMBRIN

nu te cruci de  bătrâneţea mea

nu te minuna nu mă căina

ea mi-e  pavăză  înger cuib

cum trec, mă păzeşte de vuiet

totdeauna e cu mine

şi mă-nvaţă-a face bine

în tot locul mă-nsoţeşte

şi de  rele mă fereşte, amin!

 

 

OCTOMBRIE, DOAR

îţi spun poemul despre îmbătrânire

nu încă, mai târziu, nu acum –  îmi spui

– mai târziu sare asupra mea, îmi va fi prea aproape

şi cu preaaproapele eşti absolut singur

doar  trăieşti –  nu scrii –  rămâne neştiut totul

aşa că scriu acum – cât n-a venit  încă

Published in: on 7 septembrie 2011 at 8:17 am  Comments (3)  
Tags: , , , ,

Proză: Codrina BRAN: C Â I N E (Poveste pentru oameni mari care au fost cândva mici)

Felicitări Codrinei BRAN pentru primirea domniei sale în Uniunea Scriitorilor din România în calitate de membră stagiară (O.P.)      

Sunt aici de când mă ştiu. Am crescut împreună cu Ninel, dar aşa precum bine se ştie, noi câinii, îmbătrânim mai repede decât oamenii, respectiv un an pentru oameni înseamnă şapte pentru câine. Ninel avea şapte ani când eu, abia născut de şase săptămâni, am fost adus în casa lui. Mergeam cam greu, nu puteam urca scările şi mereu mi se întâmpla, prin diverse locuri din casa, să fac ceea ce  nu se cade şi nu-i stă bine unui câine educat. Nu se întâmpla nimic cu intenţie, doar că micuţele mele sfinctere uitau de mine şi eu de ele. Oricum problema s-a rezolvat în termenul standard scris în cartea pe care Ninel mereu o consulta şi care se numea „Căţelul meu”.

          Au trecut doi ani de când suntem împreună, astfel că Ninel împlineşte nouă ani, iar eu după calendarul câinesc împlinesc paisprezece. Când Ninel va avea paisprezece eu voi fi mai bătrân chiar decât tatăl lui, voi avea patruzecişinouă. Oh, dar asta este o altă poveste despre cum câinele, cel mai fidel prieten al omului, nu-l poate însoţi pe acesta decât pe un anumit segment al vieţii.

          Deocamdată eram amândoi copii şi joaca era ocupaţia noastră de bază. Eram fericiţi. Eu îi pândeam paşii uşor îngreunaţi de ghiozdan cum se apropie de uşă, apoi când se deschidea uşa săream bezmetic la picioarele lui încercând să-i dezleg şireturile şi în final ajungeam să ne tăvălim pe covor. Îi muşcam uşor urechile fine şi transparente, iar el mă întărâta cu fularul voind să mă facă „rău”, mârâind aţâţător către mine în timp ce smucea fularul de care dinţii mei nu voiau să se despartă. Cred că pe atunci amândoi mai aveam dinţi de lapte, ceea ce nu m-a împiedicat să-i rod un disc de cauciuc cu care îi plăcea în mod special să se joace. Mi-l arunca, eu îl prindeam între dinţi şi câteodată nu aveam chef să i-l mai dau, discul fiind un trofeu pentru care alergasem atâta. La început am lăsat amprenta dinţilor mei în cauciucul moale şi spongios, dar cu timpul apetitul meu a crescut, poate şi instinctul meu de fiară în fond m-au îndemnat să-l sfâşii. Nici n-a fost prea greu întrucât îl „capsasem” deja de nenumărate ori, făcând găurele dese şi mărunte. Opera am desăvârşit-o în absenţa lui Ninel, dintr-o nebunie câinească profitând de faptul că băiatul uitase discul pe jos şi nu-l pusese, ca de obicei, pe etajeră.

          Acum stau şezând în faţa copilului care plânge şi clipesc nedumerit. Nedumerit pentru că nu înţeleg cum un obiect rupt îl poate întrista atât de mult. Ştiu că mă ceartă, dar eu îl privesc cu ochii mei lucioşi şi plini de dragoste oferindu-i la schimb o hârjoneală pe cinste.

          Înafara incidentului cu discul şi câteva mici „întâmplări” de pe covor relaţia noastră este deosebit de strânsă. În timp ce este la şcoală eu moţăi în hol şi pândesc orice zgomot ce vine din casa scării. Ştiu că am în grijă casa. Fac o scurtă inspecţie a pantofilor. Îi trec în revistă, dar nu mi-a trecut vreodată prin minte să-i rod aşa cum am auzit că fac unii semeni de ai mei. Aici, la sectorul pantofi este o poveste mai complicată. Îi cunoşteam pe toţi din casă după paşi, paşi mai grei şi mai apăsaţi ai tatălui, paşi mai repezi şi mai uşori ai mamei. Aveam o relaţie specială cu sectorul pantofi; recunoşteam de departe apropierea posesorilor acestora. Veneau precedaţi de nişte unde invizibile care pentru mine erau cât se poate de desluşite. Ştiam de pe când se deschidea uşa, ba nu, chiar dinainte de asta, de pe când se îndreptau către casă. Da, paşii spun multe celor care înţeleg: un pas vioi, un pas obosit, un pas făcut cu gândul aiurea, un pas care de fapt şi-ar dori o altă direcţie, dar îşi urmează calea din obligaţie, un pas săltat în care se combină mersul cu săritul şi cu zborul. Acesta este al lui Ninel. Ninel are acum nouă ani şi este de departe cel mai inteligent dintre toţi, cu el mă înţeleg cel mai bine. El este mereu prezent în locul în care se află, nu este nici în trecut, nici în viitor. Câteodată e sus. Poate nu sunt destul de explicit. Levitează. Da, cu sufletul, cu gândul. Încă nu s-a îngreunat, este uşor. De aceea ne întâlnim pe aceeaşi lungime de undă. Este în stare să se bucure fără motiv. Cum adică? Îţi trebuie un motiv să te bucuri? Oh, nu! Bucuria se naşte odată cu viaţa.

          Totuşi la un moment dat parcă bucuria nu mai era la fel. Bucuria mea câinească. Aceea bezmetică şi fără motiv. Scrie şi în carte că ni se poate întâmpla şi nouă să suferim de depresie. M-am surprins că în semiîntunericul holului, unde stau în orele lungi de absenţă ale stăpânilor când somnolez sau ciulesc urechile la zgomotele de afară, îmi vin tot felul de gânduri. De o vreme pantofii cei mari au dispărut. I-am aşteptat să revină, dar săptămânile şi lunile au trecut în zadar. De acum este istorie, dar eu stau şi aştept. Stau pe locul în care erau cândva pantofii cei mari. Poate ceilalţi au renunţat, dar eu, când sunt singur acasă mă fac covrig pe acel loc şi aştept. Instinctul meu câinesc mă îndeamnă să transmit telepatic stăpânului să revină. Transmit neîntrerupt ca un telegrafist. O fac pentru Ninel, chemare pe care el nu ştie sa o facă în acest mod. Noi câinii avem nişte reţele de emisie – recepţie speciale prin care comunicăm cu tot ce este viu. Am să continui. Comunicarea este cu atât mai eficientă cu cât stăpânul şi-a luat şi el un câine, iar noi câinii între noi…

          De la o vreme, cum stau şi somnolez în semiîntunericul holului, îmi trec prin minte tot felul de întrebări:

          De ce oamenii cumpără un câine?

          Pentru copilul singur la părinţi?

          Pentru copilul care nu are tată?

          Pentru tatăl care nu mai are copilul?

          Pentru femeia care nu mai are iubire?

          Pentru bătrânii a căror inimă e vraişte pentru că a plecat toată lumea şi după ce a aşteptat ani buni să se refacă cuibul într-o speranţă fără temei, resemnaţi, îşi cumpără un câine.

          Câinelui i-ar plăcea o familie mai numeroasă, dar se trezeşte făcând echipă cu un bătrân, cu un bărbat singur, cu o femeie tristă.

          Câini pentru orbi.

          Câini pentru autişti.

          Câini pentru bolnavi.

          Câini pentru cei singuri.

          Oare am început să devin depresiv?

Published in: on 5 septembrie 2011 at 9:11 pm  Comments (3)  
Tags: , , , , , ,

Proză: Lucian POP: Bronzăria

După ce se termina în malaxor procesul de fabricaţie a prafului de bronz (praf folosit de zugravi la trasarea liniilor aurii, ori la alte figuri ornamentale), acesta trebuia să cadă din malaxor în rezervor printr-un furtun cu diametrul de douăzeci de centimetri. În furtunul vechi erau mici găuri şi, de atâta folosinţă, pe lângă  garniturile de eşantizare de la cele două uşiţe, îţi încăpea degetul. Aşa se face că, după trei minute de la începerea operaţiunii de cădere a bronzului în rezervor, eram cu toţii aurii pe salopete şi pe feţe, iar în hală credeai că lumina se condensase într-o pulbere micronică, galbenă, strălucitoare. Exact când începea transferul din malaxor în rezervor, directorul Forfotă ieşea din birou şi stătea alături de noi până când îl umplea şi pe el praful auriu, deşi în biroul lui nu pătrundea.

   Doamne, când vedeam un asemenea devotament, juram în fiecare zi pe la doisprezece să-l sprijinim până în pânzele albe.

   Într-o zi ne pomenim că îi vine lui Forfotă, de la centru, un adjunct.

   Nu avea el nevoie de adjunct. Auzindu-se în oraş despre mâna de muncitori  gata să-şi dea vieţile pentru directorul lor, pe cei de sus i-a apucat invidia şi de-aceea au apelat la un adjunct, ca la o ameninţare voalată. 

   Peste drum de bronzăria noastră stătea domnul Pintea, care avea în spatele casei un măr şi sub măr o masă cu scaune. Cine dorea, cumpăra de la el ţuică şi o servea sub măr. Din stradă nu se vedea nimic. L-am dus pe Forfotă la masa lui Pintea şi l-am rugat în genunchi să înceteze pentru o vreme cu fraternizarea, pentru că celorlalţi directori, în cămăşi albe şi cu nasul pe sus, nu le pică deloc bine exemplul lui. Forfotă râse superior şi nu ţinu cont de îngrijorarea noastră.  În momentul în care îi dădeam drumul bronzului prin furtun, continuă să iasă pentru a fi şi el aurit.

   Presimţirile noastre s-au adeverit, peste trei zile de la instalarea adjunctului îi veni lui Forfotă decizia de retrogadare. Din director plin, în cea de măturător. Iarăşi l-am dus la Pintea, pentru consolare.

     – Nu ne-ai ascultat, suporţi consecinţele. Pentru noi tot inegalabilul director Forfotă ai rămas. Ai grijă de-acuma, căzătura asta îţi poate distruge moralul!

   Dar ne-am temut degeaba. Lui Forfotă îi plăcea la nebunie măturatul halei şi a curţii. Era de zece ori mai prietenos şi mai vesel ca înainte.

   Adjunctul, venea dimineaţa, preocupat, şi trecea ca peştele de-a lungul halei spre birou. Închidea uşa după el şi n-o mai deschidea, pentru că noi ieşeam pe la trei de la serviciu şi îl lăsam acolo, lipit de geamul biroului, în cămaşă albă, sfidătoare, cea mai albă cămaşă din lume. Cravata îi era neutră, nu mi-o amintesc decât trasată la gâtul lui.

   Intrusul, nu se lăsă mult aşteptat şi întoarse bronzăria pe dos. Făcu rost de un furtun special, din import, fără un por deschis, prin care nu mai scăpa miligram de bronz, şi montă la cele două uşiţe garnituri din cauciuc natural, cu gulere metalice care se mulau perfect peste ele.

   Din ziua aceea, înţărcarea… Adio aurire! Şi fără baia de aurire generală de la ora doisprezece, în câteva zile lumina din hală deveni periculoasă. Ne mişcam de colo până colo, ca printre plăci mari de sticlă criminal de curate, încât ne era frică să nu ne spargem subit frunţile, lovindu-le, şi plăcile să se năruie peste noi.

   Forfotă îşi aruncă mătura cât colo, revoltat. L-am oprit să nu spargă uşa biroului şi l-am târât în magazia lui Pintea, cum toamna şi  iarna acolo îşi muta bătrânul masa de sub măr.

  I-am explicat unui Forfotă îmbufnat că exact asta se urmărea. Ripostă. Sabotaj. Puşcărie.

   – Pune mâna pe mătură de dragul nostru!

   Măcar satisfacţia asta am avut-o. Ne-a ascultat.

   Peste o săptămână de la aceste evenimente catastrofale, ca un miracol, explodă peste toată ţara revoluţia din decembrie.

   În primele trei zile de după revoluţie, poporul nostru a sărbătorit-o fără odihnă. Apoi, răcoriţi, oamenii s-au întors la locurile lor de muncă şi îşi aleseră alţi directori în locul celor fugiţi.

   Cu Forfotă repus în drepturi, ardeam de nerăbdare să pornim din nou producţia.

   Când veni punctul culminant, ora doisprezece, Forfotă ieşi solemn din birou în mână cu un cuţit de vânătoare, merse la furtun şi-l înjunghie de mai multe ori, fără drept de apel.

   Dar bucuria de nedescris, înălţarea de care avusem parte până acum zece zile, nu mai veni la noi. Deşi acuma, prin tăieturile furtunului, jeturile bronzului erau de o sută de ori mai spectaculoase, rotative. Stăteam resemnaţi în furtuna aurie lângă uşa raiului, închisă definitiv pentru noi. Un rai cu o uşă mică pe care încăpeau doar copii ce aleargă în cârd să se arunce în apa râului, sub priviri temătoare că n-au nici o reţinere şi îşi vor crăpa burţile. În cele zece zile de îndepărtare, crescusem, eram oameni mari.

   Încă praful nu se depuse pe podele când adjunctul, cămaşă albă, trecu printre noi cu capul vârât între umeri. Venise să-şi recupereze  lucrurile personale din birou. Un termoplonjon, ceşcuţa de cafea, punga cu năut, diploma înrămată de inginer preparator. Şedeam cu toţii auriţi inutil din cap până în picioare şi când l-am văzut, ne-a venit numai să plângem de indignare, ca bărbaţii ce dau primul lor chix cu o femeie. Însă Forfotă, cu o satisfacţie întinsă până la urechi, îl luă pe adjunct în braţe şi urcă pe scări cu el până la gura de alimentare a malaxorului. Îi dădu drumul în malaxorul golit, dar care mai reţinea pe pereţi un strat subţire de bronz. L-am privit pe Forfotă cu o invidie visătoare. Numai el rămăsese acelaşi.

   În zilele acelea, de teama teroriştilor, circulaţia automobilelor era interzisă prin oraş. Şi transportul în comun era îngheţat. Salvările doar se zbenguiau pe străzile goale şi maşinile armatei. Am ieşit şi noi în urma adjunctului aurit pe stradă, curioşi de reacţiile trecătorilor când îl văd, pentru că-l lăsasem în malaxor până am făcut un duş şi ne-am schimbat.

   Ştiţi cum îl întâmpina lumea de pe trotuare pe adjunctul aurit ce-şi ducea către casă punga cu obiectele personale?

   Cu urale. Bucuroşi că înţeleg alegoria actorului. Venise vremea libertăţii! De partea cealaltă a străzii, Pintea tocmai ieşise din curtea lui şi se pregătea să treacă strada la noi, ţinând în mâini o tavă cu opt păhărele şi o sticlă ornamentală plină de o licoare de sărbătoare, galbenă.

Published in: on 3 septembrie 2011 at 7:49 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Semneaza petitia: „ALARMĂ: Inegalitate flagrantă în criteriile de evaluare ale Ministerului Educației – UEFISCDI! Cercetătorii din domeniile umaniste și sociale protestează”

Bună ziua

Domeniile umaniste și sociale sunt constant dezavantajate în fața științelor exacte. În cadrul concursului Proiecte Complexe de Cercetare Exploratorie (finanțator UEFISCDI – Ministerul Educației), standardele minime de eligibilitate defavorizează până la anihilare cercetarea umanistă și socială. Solicităm înghețarea concursului până la soluționarea inegalităților de șanse.

Petiția încărcata online este un prim și foarte necesar semnal de alarmă. Va fi urmat și de altele, în ceea ce ne dorim să fie un val de coalizare și opinie în zona științelor umaniste și sociale. Documentul „Alarmă” este format dintr-un manifest, urmat de un studiu al standardelor de eligibilitate care demonstrează inegalitățile, neconcordanțele și lipsa dialogului în alcătuirea lor:

http://www.petitieonline.ro/petitie/alarma_inegalitate_flagranta_in_criteriile_de_evaluare_ale_ministerului_educatiei_uefiscdi_cercetatorii_din_domeniile_umaniste_si_sociale_protesteaza_-p36168052.html

Vă mulțumim pentru semnături, sprijin și difuzarea mai departe a petiției.

Numai bine,

Simona Dumitriu

 

Transcriu mai jos punctul al treilea din documentul intitulat SCURT STUDIU COMPARATIV AL CRITERIILOR MINIME DE ELIGIBILITATE, unde se evidențiază rușinoasa estimare oficială a prestației științifice din domeniul umanisticii (deci a părții de concepție și viziune a culturii unei națiuni):  

 
3. Stiintele umaniste

Ajungem la al treilea – si pentru noi cel mai important – capitol al prezentului studiu:

„Pentru stiintele umaniste (conform Anexei 4)
Pentru directorul de proiect si expertii evaluatori: Acumularea a minim 400 de puncte din lucrari publicate in perioada 2001 – 2010, din urmatoarele categorii:
1. Publicarea la edituri din afara Romaniei si a Republicii Moldova, in limbi de circulatie internationala (conform Anexei 5), a unor lucrari de referinta pentru stiintele umaniste (carti de autor; dictionare/enciclopedii; editii critice de izvoare cu dificultate deosebita de editare2): 100 puncte pentru fiecare lucrare.
2. Publicarea la edituri din Romania sau Republica Moldova a unor lucrari de referinta pentru stiintele umaniste (carti de autor; dictionare/enciclopedii; editii critice de izvoare cu dificultate deosebita de editare). Se iau in considerare cel mult 12 lucrari de acest tip: 20 puncte pe lucrare.
3. Studii publicate in reviste indexate in Arts & Humanities Citation Index sau incluse in European Reference Index for the Humanities (ERIH), categoriile A (INT1) si B (INT2) (www.esf.org/research-areas/humanities/erih-european-reference-index-for-the-humanities.html), sau capitole in volume colective editate in limbi de circulatie internationala, sau editarea de volume colective in limbi de circulatie internationala. Volumele colective trebuie sa se regaseasca in cel putin 12 biblioteci ale unor institutii de invatamant superior din celelalte state membre ale Uniunii Europene sau din statele membre ale Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica, identificabile prin catalogul mondial WorldCat: 10 puncte pentru fiecare studiu, capitol sau volum editat.
Pentru categoriile 1 si 2: Vor fi luate in considerare numai lucrarile disponibile in cel putin 12 biblioteci ale unor institutii de invatamant superior din celelalte state membre ale Uniunii Europene sau din statele membre ale Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica, indexate in catalogul Worldcat (www.worldcat.org).”
(citat din PCCE Standarde Minimale de Eligibilitate)

Interpretarea grilei: in loc de carti, sunt solicitate lucrari de referinta pentru stiintele umaniste – publicate la o editura din afara Romaniei si Republicii Moldova. Nu mai este mentionata explicit ca acceptata calitatea de co-autor. O putem intui ca fiind in mod implicit necesara in cazul dictionarelor/enciclopediilor. Ne intrebam cum se poate declina subcategoria “editii critice de izvoare cu dificultate deosebita de editare” la diferitele subdomenii ale stiintelor umaniste.

Reamintim si in cazul domeniilor umaniste inegalitatea cantitativa in conditii de punctaj maxim: contra unui singur articol in cazul stiintelor exacte, autorii si cercetatorii din aria umanioarelor sunt obigati sa „ridice la fileu” nu mai putin de 4 lucrari de referinta publicate in strainatate! Disproportie nu doar evidenta, dar si jignitoare, avand in vedere ca 4 lucrari de referinta publicate in strainatate sunt rezultatul unei intregi vieti intelectuale (si sunt de obicei insotite de alte numeroase lucrari publicate in tara)!

Atat pentru domeniile umaniste, cat si pentru stiintele sociale, o conditie a eligibilitatii fiecarui volum in parte este prezenta lui in cel putin 12 biblioteci din strainatate (prezenta care se verifica prin accesarea bazei http://www.worldcat.org).
In conditiile in care editurile romanesti nu trimit carti in bibliotecile din afara Romaniei decat in foarte rare cazuri, nenumarate volume extrem de relevante pentru cultura romaneasca pur si simplu nu pot fi luate in calcul.

O lucrare de referinta publicata la una din cele mai bune edituri din Romania valoreaza, in lumina prezentei grile de calcul, mai putin decat un capitol de carte din zona stiintelor sociale , mai putin decat un articol minim indexat ISI din aria stiintelor exacte/ale naturii etc.; o lucrare de referinta publicata la o editura ca Humanitas sau Polirom, de pilda, valoreaza cat o treime dintr-o carte din stiintele sociale si doar a cincea parte din punctajul care s-ar oferi unei carti de acelasi fel (implicand acelasi efort, proces de cercetare, raspundere stiintifica) publicate in strainatate. Fireste, nu uitam de aberatia conform careia versiunii traduse publicate in strainatate i se acorda 100 de puncte, iar aceleiasi carti publicate in Romania i se acorda 20 de puncte! Aceste disproportii ne fac sa banuim dispretul autorilor criteriilor eliminatorii pentru insasi calitatea, continutul si chiar sensul cercetarii in sine!

Continuand analiza, la punctul 3 aflam ca unui cercetator din aria stiintelor umaniste nu i se acorda niciun punctaj special pentru atat de importanta indexare ISI; chiar daca ar avea articole incluse in publicatii indexate, ele ar valora doar 10 puncte. Acelasi punctaj este acordat unui capitol de carte sau editarii unor volume colective.
Atragem atentia din nou, 10 puncte este un punctaj total defavorizant, cu care un cercetator din stiintele umaniste ar avea nevoie de o cantitate de publicatii de aproximativ 2.5 ori mai mare prin comparatie cu numarul maxim de articole indexate ISI necesare in cazul stiintelor exacte.
Munca depusa pentru a scrie un capitol dintr-un volum colectiv, ori o lucrare publicata la o editura competitiva din Romania nu este cu nimic mai prejos, este cel putin egala cu munca depusa pentru a cerceta si apoi a scrie un articol intr-o revista indexata ISI. Calitatea cercetarii este aceeasi.

In concluzie, chiar si la o sumara, dar atenta evaluare comparativa a criteriilor de eligibilitate aferente celor trei ramuri ale cercetarii, reies inegalitati si probleme de interpretare pe care le consideram cel putin discutabile si care fac inoperante standardele de eligibilitate in versiunea lor actuala.

Eveniment: NUNTA POVESTITOAREI. LA CASTEL

Miercuri 24 august 2011 povestitoarea pentru copiii de orice vârstă Elena Cesar von Sachse s-a căsătorit. Ceremonia, programată din timp, a avut însă partea ei de evadare din cotidian și de intrare în basm fiindcă mirele, păstrând secretul integral, a obținut aprobarea ca oficierea civilă să se petreacă într-un spațiu privilegiat, nu departe de casă: la unul dintre castelele din Fischbach, astăzi cartier al Nuernbergului, dar odinioară așezare de sine stătătoare. După câteva rotiri cu mașina pe câteva din străzile și aleile pline cu vile cochete, mici restaurante și edificii de interes edilitar, pe neașteptate mașina celor doi protagoniști a intrat pe poarta deja dată în lături a castelului; o autentică reședință aristocratică ce păstrează încă, nu doar coloanele de lemn și croiul renascentist al ferestrelor de la parter, ci și mari portrete ale unora dintre deținătorii de odinioară ai proprietății; bărbați cu peruci după moda secolului al XVII-lea și femei în crinolină…

Surpriza a fost integrală, iar emoția pe măsură. Cununia a fost oficiată simpatetic, cu căldură în glas și atitudine, de o frumoasă angajată a primăriei din Fischbach, în prezența reprezentanților celor două familii: a miresei de peste țări și hotare, ca și a mirelui, nuernberghez de generații (dar cu antecesori printre refugiații francezi din fața Revoluției din 1789).

Cuplul a ales să se prezinte în fața ofițerului stării civile în costume amintind de portul locului. Doamna von Sachse a optat pentru una dintre versiunile costumului bavarez, care păstrează în toate versiunile sale același aspect, dar trece fără probleme de la o gamă cromatică la alta, asortându-se după toate gusturile. Mirele, la rândul lui, a preferat o marcare parțială a prețuirii aceleiași tradiții, păstrând cămașa și haina tradiționale, dar abandonând pantalonii scurți, cu bretele, din piele naturală, pentru o pereche de pantaloni de stofă de calitate, așa-zicând normali, tipizați.

Evenimentul a avut loc după tipic, incluzând semnarea angajamentelor maritale în fața asistenței, sărutul menit să pecetluiască afectiv intrarea în ordinea familială a cuplului și primele felicitări din partea participanților.  

Nu este încă deloc clar ce efect va avea fericitul eveniment asupra producției literare și muzicale – căci doamna von Sachse compune și melodii armonioase pentru mari și mici, fiind de mai mulți ani membră a GEMA, echivalentul german al Uniunii Compozitorilor din România -, dar toate semnele par să indice o sporire a elanurilor creatoare.

Fire optimistă, idealistă și activă, doamna Elena Cesar von Sachse nu împărtășește opinia acelor firi reflexive care văd în fericire un impediment în creație și socotesc că numai nevoile și demoralizarea activează resorturile artistice ale nevoii de expresie.

Dimpotrivă, volumele de basme scrise pentru și cu copii ale căror nume sunt românești și care aparțin lumii de la Carpați și Dunăre, legendele Nuernbergului, romanul cavaleresc pentru puberi Cămașa purpurie și mai recenta suită de povești cu trimitere gastronomică – multe dintre ele publicate pe blogul de față – o recomandă ca pe o autoare de cursă lungă, cu inventivitate și putere nestăvilită de muncă.

Evenimentul din acest august marchează astfel în mod benefic un traseu de viață și o carieră artistică admirabile, devenind o răscruce care, se poate prevedea, va produce efecte benefice în ambele planuri, al biografiei și al lucrărilor personale.

Împreună cu toți cititorii blogului, încrezători în veștile bune și în efectele lor benefice asupra tuturor participanților direcți și indirecți la ele, să îmi fie îngăduit să mai urez o dată cuplului Sachse multă sănătate și fericire îndelungată împreună!

http://www.youtube.com/results?search_query=pusa+und+eberhard&aq=f   clip de Constantin FEMMIG

Published in: on 1 septembrie 2011 at 7:35 am  Comments (3)  
Tags: , , , , , , ,