Proză: Lucian POP: Fabula oraşului ideal

               Stând pe o  bancă, în parc, un cetăţean  descoperi cu uimire că de sute de ani nici un locuitor al acelui oraş nu se mutase în altă parte. Ajuns şomer, te ţinea familia, dar nu te duceai în alt loc, unde meseria ta era plătită de zece ori mai bine  decât acasă. Divorţai şi fosta consoartă punea mâna pe întrega casă. Părinţii tăi aveau o vilă  în altă localitate. Dar preferai să-ţi lingi rănile în oraşul de adopţie, într-o cămăruţă închiriată de 2 pe 3 metri.

           Acum douăzeci de ani au avut un primar strălucit. Preşedintele îl chemă să-l investească în funcţia de prim ministru. Primarul  îşi tăie peste noapte cu bomfaierul cele două tije metalice de la balcon. Stătea la etajul trei. Dimineaţa, când ieşi pe balcon  se rezemă de balustradă şi căzu pe iarba încă necosită din faţa blocului. Cum apari la televizor în postură de prim ministru cu un picior şi trei coaste fracturate? Cu gâtul strâmb?…

         Câte şi mai câte personalităţi ale oraşului acela au refuzat politicos munţi de bani şi munţi de prestigiu numai pentru a nu se despărţi de oraşul lor drag?… 

         Toţi locuitorii oraşului respectiv au rămas şocaţi de uluitoarea descoperire a omului de pe bancă.

         Oare de ce una ca asta?!

         Că o fi, că o păţi, nu găsiră pentru acest fenomen misterios nici un argument raţional destul de solid să stea pe picioarele lui. Înseamnă că legăturile indestructibile dintre ei şi oraş erau la nivel de subconştient. Zici subconştient, zici fabulaţie. Majoritatea covârşitoare a locuitorilor îmbrăţişară  teoria conform căreia  sub oraşul lor se găseşte un fel de magnet al iubirii din a cărei rază  de atracţie nu poţi ieşi. Opozanţii acestei onorabile teorii susţineau dispreţuitori că, pur şi simplu, locuitorii oraşului  sunt nişte oameni morţi din punctul de vedere al iniţiativei şi curajului.

           Pe străzi, cei aflaţi sub vraja magnetului iubirii aveau feţele deschise, luminate de un surâs discret, pe când mica partidă a laşilor era adusă de spate, cu priviri posomorâte, aproape duşmănoase. 

           Primarul şi consilierii orăşeneşti subliniară cu două linii următoarea idee :

           – Dacă  un singur locuitor  se mută în altă parte, nu importă unde, mitul  oraşului cu nisipuri mişcătoare ce te îngroapă de viu şi definitiv în el este spart! Un singur cetăţean. Unul singur! I se va da un premiu tentant.

           Se găsi cetăţeanul dispus la exil, luă cărămida de bani şi… pe-aci ţi-e drumul!

          Odată  plecat, ce-şi ziseră primarul şi consilierii?

          – Dacă nu rezistă?… Lăsăm să treacă o săptămână întreagă înainte de-a da  pe postul local ştirea bombă  că un concitadin s-a dus să-şi încerce norocul în altă parte!

          Un consilier veni cu ideea ca plecatul să trimită o ilustrată din localitatea în care ajunsese şi această ilustrată să fie expusă pe coridorul principal al primăriei.

          – Prostule!  Una-două străinii îşi vor da seama ce importanţă capitală îi acordăm plecatului, dacă îi expunem ilustrata pe coridorul principal.

          Consilierul cu propunerea făcea parte din mica partidă a laşilor. Când  auziră ceilalţi laşi cum a fost catalogat, se  înnegriră de furie. Adică ei recunosc cinstit,  sunt ultimii oameni de pe pământ şi vin nişte meschini… şi te fac prost, pe tine, care ai curajul nebun de-a sta în faţa adevărului cu pieptul dezgolit?!

           Oraşul căzu pradă unui război civil inedit, în care combatanţii celor două tabere, magnetiştii şi sinceriştii, când se recunoşteau pe străzi, trăgeau orbeşte unii în alţii, cu plumbii celor mai grele cuvinte.

           Într-o astfel de atmosferă vraişte, cel plecat se întoarse în oraş cu coada între picioare. Tocmai trecea prin piaţa plină de lume.

           Primarul presimţi că va urma faza doua, trecerea de la înjurături la pari, şi-l abordă pe cel întors în gura mare, să-l audă toată piaţa:

           – Domnule, domnule! Bine-ai revenit… Linişte!!!!… Atâta dorim de la dumneata. Pe unde ai fost aveau primărie? Clădirea primăriei?

           – Doamne fereşte, v-aţi tâmpit?  Sigur că aveau!

           – Ai fost în primărie?

           – Sigur că am fost. Pentru flotant.

           –  Ai văzut cumva pe peretele coridorului o ilustrată… 

          Cel abia întors, neştiind ce se întâmplase în lipsa lui în oraş, îl întrebă liniştit pe primar:

           – Dumneata vorbeşti de ilustratele trimise de cetăţenii care au plecat din localitatea aceea în cele patru zări ale lumii?  Sunt pline coridoarele primăriei de ele. Nu mai au loc unde să le expună!

Morala

 

Cei deştepţi sunt discreţi.

Published in: on 23 Septembrie 2011 at 6:20 pm  Comments (4)  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/09/23/proza-lucian-pop-fabula-orasului-ideal/trackback/

RSS feed for comments on this post.

4 comentariiLasă un comentariu

  1. Eu aș vrea să pot fi un locuitor din primul oraș, iar acolo morala cred că ar fi „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara ta!”.

  2. ….ori ceva în genul: Dâmboviţă apă dulce, cin-te bea nu se mai duce…Nici o problemă, de aceeaşi factură sunt şi eu.

  3. cu respect și apreciere voi face următoarea afirmație: este o satiră și nu o fabulă.

    • Fabulă, satiră sau parabolă… Dacă autorul i-a zis așa, asta nu înseamnă că încadrarea într-o altă specie literară, poate mai adecvată, ar fi interzisă. Mulțumiri, deci, pentru interes.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: