Proză: Grigorie M. CROITORU: DRACUL GOL

La vârsta când alții se pregătesc să se despartă de serviciu pentru a se ocupa de-acum mai mult de ei înșiși – după pyuteri și mijloace – Grigorie M. Croitoru, dascăl o viață, a încins la brâu călimara și a trecut la asaltul literaturii cu condeiul bine ascuțit. De curând domnia sa a fost primit în rândurile membrilor stagiari ai Uniunii Scriitorilor, chit că, prin cărțile pe care le semnează, depășește sfera de relevanță a beletristicii, revendicându-se și de la cercetarea folclorică, onomastică ș.a. Sunt bucuros să primesc astăzi, pentru cititorii acestui blog, prima colaborare. Multă sănătate, succese literare și… bine ați venit, domnule Croitoru! (O.P.)

 

         Fusese o dimineaţă frumoasă şi trecuse aşa de repede, încât nici nu ne-am dat seama când a venit amiaza şi trebuia să plecăm acasă. Oile se îmbuluciseră din cauza căldurii şi şedeau la umbră, sătule. Mai trebuia să bea apă din Aninoasa şi le băgam în obor. Până spre seară, când se mai potolea vipia zilei de vară, nu le mai aveam grija. Le mai scoteam puţin pe marginea Aninoşii sau pe coastă şi era gata ziua. Scăpam de oi.

         Trecuse aşa de pe nesimţite dimineaţa, pentru că ne întâlniserăm cei patru copii ai Aninoşii cei mai pricepuţi în jocul numit „Ciocănelul”: Gelu, Nicu, Aurică şi eu. Perechile erau făcute de ceva timp şi nu le mai schimbam. Gelu făcea pereche cu Aurică, iar Nicu cu mine. Ne băteam, cum se spunea pe la noi, în parte. Nici o pereche nu putea spune că este mai bună decât cealaltă, învingea când una, când alta. Eram şi prieteni şi nu ne certam niciodată. Alţi copii nu aveau nicio şansă să câştige împotriva oricărei perechi dintre cele două. Când erau şi alţi copii, făceam alegere.

         Eram în Fundul Câmpului, terenul era amenajat, dar trebuia să scăpăm de oi, căci erau porumbi în apropiere şi nu vroiam să avem necazuri cu oamenii. Am rezolvat repede cu baba Vărzoaica şi cu Lecă. Erau şi ei cu oile şi i-am rugat să se uite şi la ale noastre, să nu intre în porumbi, că după-amiază le luăm noi pe-ale lor. După-amiază, da, dar la Paştile Cailor, în mintea noastră. Doar şi minciuna şi promisiunea sunt şi ele vorbe.

         Atunci, la joc, băieţi. Ei, am şi dat în ciocănel, dar am şi alergat după el, până când am scos limba de-un cot. La sfârşit, eram leşinaţi şi unii, şi alţii. Baba Vărzoaica şi Lecă îşi luaseră oile şi plecaseră acasă, iar ale noastre stăteau la umbră. O mâncare bună şi pe săturate, un somn la umbra dudului din curte – dacă mă lăsau gâştele şi raţele mamii să dorm -, era tot ce îmi doream la plecare spre casă.

         Am ajuns, am băgat oile în obor şi m-am îndreptat lălăind spre casă; nu ştiam cânta, dar de lălăit, în felul meu, lălăiam toată ziua, mai ales când eram bucuros. Acum, eram. Dar până în casă…

         Când am urcat în prispă, am şi strigat:

         – Mamă, mi-e foame! Mi-e aşa de foame, că aş mânca şi mămăligă cu ceapă.

         Aşa zicea un vecin de-al nostru, Titi al Catrinii lui Mititelu, iar noi ziceam în batjocură: „Dă-mi, mamă, mămăligă cu ceapă”.          

         Nu-mi răspunde mama. Mă lasă să intru în casă şi, hop! apare cu un ciomag în mână în urma mea. Îl ţinea în mână, gata să mă ardă cu el. Nu dădea ea tare, dar dădea totuşi şi durea.

         – Venişi, Gogule?

         – Venii, mamă, da ce-i? Ăla este ciumagul meu şi de când îl caut eu. Ia fă bine şi dă-mi-l.

         Se opreşte în prag, îşi pune mâna stângă în şold şi cu cea dreaptă ţine ciumagul. „Ei, îmi zic, stai deoparte, dacă nu vrei să-ţi ia pielea foc”. Mă ţintuieşte cu privirea şi zice:

         – Mă Gogule, tu eşti dracul gol! Nu ştiu dacă ţi-am mai spus, dar ascultă la mine, eşti dracul gol. Dracul gol, auzi?

         Şi ridică ciumagul în semn de ameninţare. Mă trag câţiva paşi îndărăt şi repede:

         – Dacă mi-ai spus, mamă? Oho! De câte ori îmi zici numai într-o zi, aş putea deveni Scaraoschi, tatăl dracilor. Da nu cred că sunt io ăla, zici tu aşa…

         – Ba tu eşti. Pe tine te cheamă Gogu, nu mai am alt copil  cu numele ăsta.

         – Păi, seamăn eu cu dracul, mamă? Cu ăla din cartea din care ne citeşte Titi, seara?

         – O, cât de bine. Ia dă-ţi tu cămaşa jos, lasă-te în pielea goală, ia funingine de ici, de pe coş, uite de-asta neagră-neagră, şi mânjeşte-te pe faţă şi pe piele. Pune-ţi pe cap corniţele vătuiului pe care l-a făcut tac-to pastramă şi ţopăie în vârful picioarelor, să vezi nu semeni cu dracul, ba eşti chiar dracul în picioare, muică. Şi-ţi bagi coada peste tot şi faci rele.

         – Da are şi coadă dracul? încerc eu s-o dau pe glumă, dar mi-am dat repede seama că mama nu glumea deloc.

         – Are, muică, are. A ta e colo, atârnată în podul şoprului. Acolo ai pus şi coarnele vătuiului. Şi spune tu, cine mai este ca tine? Cine mai face ce faci tu?

         – Ce fac, mamă? Ce fac?

         – Dacă ar trebui să ţi le înşir, mi-ar trebui o zi întreagă şi nu cred că le-aş termina. Cine se mai bârâcă în plopul babii Vetii, din marginea Aninoşii şi pe râpa lui Costică al Dudii? Nu vezi că nu mai ai piele pe piept, pe burtă, pe picioare, eşti belit peste tot? Cine mai intră în fântână, ca să scoată apă? Cine duce le gâştele la fântâna Cocoşoaicăi şi le ia la goană, să zboare acasă şi el ia drumul Olteţului? Nu te pot lua cu mine la bâlci la Ciuturoaia sau la Laloşu, că mă faci de râs, urlând să-ţi cumpăr tot ce vezi tu. Aşa ai făcut cu şuiericiu, cu fluieru, cu fofeaza şi câte şi mai câte drăcii. Ai uitat că nu te-am putut lua de lângă gard de la Teodorini, de la podul Dobricenilor, până ce a venit paznicul acela şi ţi-a dat pană de păun? Iei văile şi dealurile la rând, colinzi pădurile după cuiburi de păsări. Te lăudai la fraţii tăi că ştii peste o sută de cuiburi de păsări şi că te poţi duce la ele şi noaptea. Bine măcar că nu le strici cuiburile şi nu le spargi ouăle bietelor păsărici. Şi câte şi mai câte. Dar să culegi şi tu un braţ de dudău şi să arunci la porci, să mănânce şi ei, nu poţi; să toci şi tu nişte urzici ori foi de floarea-soarelui sau de dovelete la raţe, cu satârul, colea, în bătătură, că le auzi cum măcăne, nu poţi! Da să faci pe dracul şi să sparii oamenii, sara, poţi?

         – Taci, mamă, din gură… Mai opreşte-te!… I-auzi, mă strigă Gelu. Mă duc să văd ce vrea. E timpul să dăm drumul oilor şi eu nici nu mâncai.

         Am zbughit-o afară şi-am luat-o la picior, auzind ce spune mama. De la cine o fi afat? Că noi am făcut asta în mare secret? Noi, adică eu şi Gelu lui Julea, prietenul meu de peste Aninoasa.

         Gelu m-a ajutat să-l sperii pe unul, pe Mărin al lui Trocan. Ăsta era măi mare decât mine şi mă înşelase cu o lanternă, de m-a bătut Titi, frate-meu, ca să-i spun ce-am făcut cu lanterna lui, fi-i-ar lanterna a dracului, să-i fie. Fraţii ăştia ai mei mai mari parcă nu sunt întregi la minte. Vin şi-mi pun în faţă obiecte care îmi fac cu ochiul. Ei nu ştiu că la mine ce văd ochii nu lasă mâna? Mai întâi, a fost nenea Ion, zis Balamuc, cu ceasul. Ce, parcă eu mai văzusem ceas până atunci? De mână. Cu curea, cu nişte limbi şi făcea tic! tic! tic!. Îl pune pe masă, în casă. Eu îl văd şi, de, cum să mă duc eu cu gâştele până la Băurel fără drăcia aia, că nici nu ştiam cum se cheamă. L-am luat şi până seara l-am făcut praf. Niciun şurubel n-a mai rămas în el. Am scăpat lesne. Mi-a şters o palmă peste cap, mi-a dat un picior în cur şi mi-a zis:

         – Când vei fi mare şi vei avea bani, îmi cumperi un ceas,cum va fi atunci, auzi?

         Atunci, am auzit şi eu cuvântul ceas şi-am înţeles că ţinusem în mână un asemenea obiect.

         Cu Titi n-a mai mers aşa.

         Venise de la Bucureşti şi adusese o lanternă. O minunăţie, nu alta! Era nouă, avea nişte butoane şi trei culori, pe lângă cea obişnuită: roşie, verde şi albastră. Şi-a pus-o şi ăsta pe masă. Cum dracu s-o laşi?!

         Am băgat-o în sân şi-am plecat cu oile pe Vâlcea. Era iarbă bună şi umbră. Oile vor paşte şi eu mă voi juca cu lanterna. Ca să ajung în Vâlcea, treceam cu oile pe la poarta lui Trocan. Mărin era la poartă şi-mi vede lanterna în mână.

         – Ce ai, Gogule, în mână? Ia dă să văd şi eu.

         I-o dau, se uită la ea, o întoarce pe o parte şi pe alta, o aprinde şi el şi mi-o dă.

         – Pe unde te duci cu oile? Pe  Vâlcea sau pe Valea cu Stoboru? mă întreabă, în timp ce îmi înapoia lanterna.

         – Pe Vâlcea.

         – Poate vin şi eu cu văcuţa.

         Şi a venit. Lanterna îi făcuse şi lui cu ochiul şi a reuşit să mi-o ia. Mi-a dat în schimbul ei o cutie cu cretă colorată. Cum am făcut schimbul, s-a şi cărat de acolo, ca să nu mă răzgândesc, probabil.

         Seara m-am dus acasă cu creta colorată. În sinea mea îmi părea rău după lanternă, dar schimbul se produsese şi Mărin nu mai era de găsit, dispăruse, parcă intrase în pământ. Acum, ce-o fi o fi.

         Când a venit Titi acasă şi n-a găsit lanterna, s-a coborât pe pământ propădul. M-a luat direct:

         – Gogule, dă-mi lanterna, că plec deseară pe drum şi-mi trebuie.

         – Ce lanternă? Eu nu ştiu de nicio lanternă…

         – Nu ştii? Stăi că-ţi amintesc eu!

         N-am mai putut fugi, fuga fiind arma mea de apărare când eram la strâmtoare. Frate-meu m-a prins şi m-a plesnit, de-am văzut stele verzi.

         – Stăi, nu mai da! am strigat.

         – Vezi că-ţi aduci aminte? Unde e?

         – La Mărin al lui Trocan. Îmi dete o cutie de culori pe ea.

         – Te duci, acum, şi i-o ceri. Spune-i că te-am trimis eu. Dacă nu ţi-o dă, spune-i că mă duc eu după ea. Fuga. Venişi?

         Mi-a dat Mărin lanterna şi i-am adus-o lui frate-meu. Da, dar cu bătaia rămăsesem şi nu mă împăcam cu gândul că o încasasem, n-aveam nici lanternă, nici cretă colorată.

         I-am povestit lui Gelu păţania. Împreună am hotărât să-i facem o figură, ca să aibă şi el ce să nu uite. Ştiam că se teme noaptea. Pe la noi erau nişte locuri bântuite de stafii, de draci, de scroafe cu purcei care te strigau pe nume, ţi se băgau printre picioare, de arătări care te luau pe sus, te duceau şi te abandonau prin locuri necunoscute. Şi câte şi mai câte. Niciun om din sat nu întâlnise aşa ceva, dar zvonurile circulau şi, dacă erai mai slab de îngeri, te cam lua cu fiori când treceai pe lângă asemenea locuri.

         L-am pândit când s-a dus cu vaca pe la Măgură şi, seara, l-am aşteptat la gâldanele noastre. Întunecase binişor. Când a ajuns în dreptul gâldanului lui Gelu, a fost primit cu nişte plesnituri în apă. S-a apropiat de vacă şi a încercat s-o prindă de corn. Atunci, am ieşind eu ţopăind din baltă, în pielea goală, dat cu funingine pe piele, cu corniţele de ţap pe cap şi cu coada de drac, legată de mijloc cu o nuia de salcie. A încept să ţipe şi a luat-o la fugă, strigând în gura mare: Dracul! Dracul! Dracul!   

         Am fugit şi noi. În ziua următoare, am aflat că Mărin al lui Trocan s-a întâlnit cu dracul în Aninoasa şi este bolnav. De spaimă, cică.

         Îşi va reveni el. Sigur îşi va reveni. Dar mama. De unde a ştiut mama că dracul am fost eu?!

         Chiar am fost… dracul gol.