AMEDEO (6): Cum să gândim, să vorbim, să scriem și să acționăm incorect. Un posibil manual de știința comunicării cu succes

Avantajul de a fi deștept într-o lume unde limitele istețimii, deșteptăciunii și inteligenței se fac simțite la tot pasul, nu este menit să aducă gloria și fericirea, ci mai curând consolarea, stoicismul, surâsul amar în colțul buzelor, în cele mai multe dintre cazurile pe care le cunosc. Nu totul este educabil, nu orice circumstanță se pretează la un tratament (răspuns) bine educat și inteligent, iar în fața consecvenței pline de forță a prostiei multe minți suple și agile cedează pasul.

Iată de ce, fără a fi amărât din pricina asta, am ajuns să socotesc că în lumea în care trăim ar putea fi mai folositor să alcătuim manuale în sprijinul neadaptaților la atmosfera de îmbâcseală, limitare și derizoriu pe care o majoritate necuantificată precis, dar pregnantă, accesibilă intuirii instantanee și repetitive, o minte bine mobilată și o sensibilitate pe măsură o pot decela împrejur. Nu spun că manualele de logică și de argumentare, modelele euristice de ascuțire a minții ar fi inutile. Dar nu mai puțin interesantă ar fi o carte destinată inteligențelor care vor să păstreze o relaționare neconflictuală cu cretinismul dominant, fie el jovial sau încruntat, trufaș ori modest în manifestări. Câți dintre cei care învață gândirea cu Aristotel o și practică înafara orelor din școală sau facultate? Iar cei care o practică, ce succes agonisesc? Pentru o comunicare izbutită, cei implicați în procesul schimbului de informații trebuie să fie nu doar compatibili, ci și să folosească un cod comun. Or, care este compatibilitatea dintre o minte strălucită și un boulean? Și ce cod ar fi accesibil ambilor, mediind o bună înțelegere fără suspiciunile inevitabile instalate între ei de conștiința ori intuiția asimetriei dintre sclipire și bornare?

Ideea nu este chiar atât de nouă cum ar părea și, fără ca ea să fie formulată pe față în maniera pe care o pun aici în pagină, a preocupat – tacit, subînțeles – și pe alții înaintea mea. Unul dintre cei ce s-au străduit în această direcție cu rezultate până astăzi omologabile a fost Arthur Schopenhauer, autorul inestimabilei contribuții Arta de a avea întotdeauna dreptate. În același secol al XIX-lea, în Franța, Gustave Flaubert repertoriza clișeele, prefabricatele gândirii contemporane cu el, în Dicționar de idei de-a gata. Mai recent, Occidentul transatlantic a inventat colecții de carte pentru nătărăi, cu un real succes de public. Nu mă gândesc doar la ciclul (Cutare subiect) pentru idioți/ dummies, ci și la excelentele prezentări de curente de gândire și de filosofi sub formă de benzi desenate.

Și totuși… În general, aceste cărți păcătuiesc prin aceea că, deși se adresează unui public cu un anume grad de instrucție și cu o măcar medie dotare intelectuală, nu izbutesc să coboare discursul până la situațiile de viață cele mai variate și mai utile unei simplificări a evoluțiilor sociale cotidiene ale „albatroșilor” neajutorați și descoperiți în fața agresivității, trivialității și tâmpeniei atotputernice. Practic, toate aceste recolte de carte trag cu ochiul complice, ținând morțiș să arate că, în ciuda coborârii în vagonul de marfă plin cu obtuzi și borfași, autorii își păstrează jobenul ,redingota și monoclul; ceea ce îi face și nesuferiți un pic, nu doar inutili pentru nivelul jos de care avem nevoie.

Mult mai aproape de atingerea scopului mărturisit aici s-au dovedit, cred, avangardiștii și literații adepți – de voie sau de nevoie – ai jdanovismului/ proletcultismului. Primii au mizat pe aleatoriu, utilizând în compunerea poeziei lor hazardul. Tot așa fac în viața de zi cu zi și inșii cărora accesul la o ideație coerentă, mai înaltă, le este interzis prin naștere sau neglijare a educației. Ceilalți, în schimb, aliații de nădejde ai totalitarismului stacojiu, au fost – precum Vladimir Maiakovski – producători zeloși ai propagandei grețoase, clișeizate în lozinci, premergând marketingului agresiv de astăzi, în care SUA și cultura ei managerială se dovedește experta universului. Lozinca sau sloganul se imprimă stabil și obsesiv pe fundalul minților dezvoltate sau ba, înlocuind cu ritmul lor înmugurirea unei gândiri autentice, propunând răspunsuri de-a gata.

Am încercat, odinioară, și eu să contribui la mărirea continentului literar al sabotării sarcastice a gândirii, propunând un volumaș în ediție limitată – doar cincizeci de exemplare – intitulat Clipuri. Vulva macroscopic reprodusă dintr-o fotografie obscenă până la limita irecognoscibilității (ori a identificării ezitante) avertiza, în viziunea mea, asupra conținutului inflamat al cărțuliei. În interior am așezat – cu modestia împăcată a geniului sigur de sine în anonimat – mai multe pseudo-aforisme, gândeme anamorfotice aducând a înjurături, promisiuni, proclamări și înțelepții nebunatice…

Atât nu ajunge însă și treaba se cuvine dusă mai departe. Mă încurajează în această direcție și mirificul manual despre vorbirea doctă pe seama cărților necitite vreodată, deși, iarăși, la mijloc este o miză cu debușeu intelectual, și nu o coborâre în arena cu porci, politicieni, escroci superficiali și noi îmbogățiți.

 

Sigla Amedeo este creația lui Alexandru Pecican

Reclame