Proză: Lucian POP: Amintiri devreme (6): Fularul roşu

     Finii noştri (aveau mama cu tata nişte fini de optzeci de ani!) şedeau la marginea satului, dincolo de vale. Două case erau pe câmpul de dincolo de vale. A finilor şi a lui Buşca.

   Era a treia zi de Crăciun. Pe la amiază. O zăpadă groasă de un metru.

 – Du-te, dragu mamii, la fini. Dacă nu sunt ocupaţi, le facem pe deseară o vizită. Ne primesc?

 Perfid acest „ Ne primesc?”. Înainte cu un ceas, mama îi spuse Itei (Ita, prietena, confidenta), despre intenţia de a-i vizita pe fini. O întrebă şi pe Ita:

– Oare ne primesc?

 Sunt nişte automatisme în sat. Eşti îngrijorat că nu vei fi primit într-o casă. Auzind una ca asta, interlocutorul îşi dă ochii peste cap şi strigă la tine cu indignare:

– Cum poţi gândi aşa?! Mai mare bucurie decât să le intri în casă nu le trebuie. Ca pe Dumnezeu vă aşteaptă!

 Am făcut şi eu pe prostul, în timp ce-mi trăgeam fermuarul la scurta de blană:

– Dacă vă refuză?!

– Vezi-ţi de treabă. Mi-e că nu-i găsim acasă.

   De la Crăciun până după ce se sting ecourile lui Sfântul Ion, era perioada vizitelor protocolare, ori la neamurile tale din alte sate, ori la cele ce şedeau în sat dar la o distanţă bună faţă de tine.

    Ajung la fini.

   – Mama s-a speriat că mergeţi de-acasă.

   Cei doi bătrâni, solemni, importanţi, mă liniştesc:

   – Nu mergem nicăieri. 

   Reţin. O observaţie. I-o voi spune mamei.

    – Nu s-au bucurat atât de tare cum credea Ita.

    Mănânc două prăjituri. A treia se refuză. Mai primesc de la fina un măr mare, galben. Nu rezist. Îl duc la nas şi îi sorb cu nările aroma. Fac rapid un plan.

    Numai de la podul mare mă apuc să-l mănânc.

    Finu are un câine rău. Când am venit şi-am ajuns la poartă, cât pe ce să sară gardul la mine. De spaimă, l-am văzut cu trei capete şi nenumăraţi colţi în gurile ce clănţăneau în gol. Ies din casă apărat de finu. Iar se repede câinele pe un lătrat turbat.

    – Fii liniştit, mă ascultă orbeşte.

    La cât de încet se mişcă finu, mă mir de câine. Nu realizează că finu nu-l poate prinde dacă greşeşte?

    – Taci, îi zise cu blândeţe finu şi câinele tace mofluz.

    – De ce-i câinele aşa de… supărat?

    – I-am ars câteva peste bot.

    Mă înfior. Câinele a gândit ca şi mine, şi-a încurcat-o.

    Finu mă lămureşte.

    – Azi noapte, când nu-i nimeni în sat … ( Aşa i se spune intervalului dintre unu şi patru noaptea. Când nu-i nimeni în sat. Toată lumea doarme dusă atunci, numai pricolicii şi amanţii îşi fac de lucru.)… m-au trezit lătrăturile lui şi-am auzit apoi nişte strigăte de bărbat, nişte ţipete sperioase de femeie. Le-am auzit bine. M-am crucit ale cui erau.

   – Ale cui, ale cui?! sar în sus de curiozitate.

   Finu se mulţumi ca şi Giconda, cu un surâs discret, răbdător. La noapte, după mâncare, prăjituri, lângă vin şi compot, finu va aşeza în premieră absolută pe masă, în faţa părinţilor mei, nepreţuitele strigăte şi ţipete. Peste o zi , acestea  vor ajunge multiplicate de mama în toate casele din Panticeu.

   Ies pe poartă. Râmân singur cu întinderea de zăpadă din faţa mea. Cerul este şi el alb, dar mat, cu o nuanţă de gri.

   Panticeul este înconjurat de dealuri. De aceea, câmpul alb de dincolo de vale, singurul neted ca în palmă, îl văd ca un simbol al noţiunii de împărăţie. Las casa finilor în urmă şi-mi induc un sentiment de nelinişte. Dacă începe şi ninge şi ninge încontinuu, până când satul, chiar şi turla bisericii, ajung dedesupt? Unde sap pentru a coborî la casa noastră? Sund dezamăgit. N-am cum mă rătăci. Fiecare deal din jurul satului seamănă cu spinarea unui animal diferit. Hongaşul cu cocoaşa încordată  a unui bivol, Căstăii cu a unei pisici ce se întinde după somn şi ajunge încă odată de lungă pe cât este, Vulturul împădurit cu a unui arici închis. În fiecare dimineaţă când mă trezesc, văd pe fereastră Hongaşul. Dacă satul este complet acoperit de zăpadă, stau în punctul de unde văd Hongaşul exact ca din pat. Mare scofală!

   Ajung la podeţul lung de zece paşi, de peste valea îngheţată. O vale de lighean, adâncă vara numai până la ouăle picioarelor. Când am venit la finu, am venit roată, pe la puntea lui Cocău, care este deasupra casei lui Buşca. Mă opresc în faţa podeţului. Ce-ar fi s-o iau către casă pe gheaţa văii? Săptămâna trecută am încasat câteva peste cap cum am mers cu Zorel pe gheaţa văii în jos până la intrare în Dârja. Ne-a prins întunericul când am ajuns acasă şi picioarele şi mâinile îmi erau amorţite de frig, n-am reuşit să-mi descalţ singur cizmele. Faţă de Dârja, casa noastră este la o aruncătură de băţ. Oare pe unde s-o iau?

   În astfel de momente de cumpănă, îi apucă pe panticeuani o disperare înaltă, siderală.

   – Strâng fânul, aduc lemne, tai cânepa?!… Mă duc la prune?! … şi numai ce-l auzi pe câte unul strigând din curtea casei:

   – Doamne Tatăl nostru, spune-mi ce să fac!

    De unul singur nu are farmec să o iau pe gheaţa văii. Dacă o iau în sus pe la puntea lui Cocău, am prea mult de ocolit. Şi pe acolo am venit. Pe podeţul ăsta, ajung prea repede acasă. Podeţul este făcut din trei bârne lipite între ele. Faţă de o punte simplă are pe o margine la capete bătuţi doi pari şi între pari o rudă lungă, de care să te sprijini. Zece paşi.

   Când ajung pe malul celălalt, ce văd lângă cărarea,  şi ea albă, dar din zăpadă bătătorită?… Un  fular aproape transparent, roşu aprins, cu irizări specifice mătăsii, străin, ca haina pierdută de un şarpe ţinut la mare cinste, o haină rămasă în urmă ondulată, cum îi era stăpânului mersul. Îmi scot mănuşa. O pipăi. Ca o părere lunecoasă. Mă uit roată. Nici o mişcare, doar de departe, din cutia de chibrite a finului se auzeau lătrăturile neînvinse ale câinelui, lătrături la hotarul Panticeului, să nu vină peste sat hăul tăcerii totale dinspre câmpul ce continua de la finu până în Dârja. Podeţul se continua prin cărarea de zăpadă bătătorită spre casa lui Iepure. Automat, când o cărare dă de-o casă, de-acolo se transformă în drum.

     Stau în picioare lângă fular. Nimeni, nimeni. Toate casele satului sunt mai mici decât vara, pitite sub acoperişuri ca sub cuşme albe de oaie şi îşi trimit spre cerul mat cărările de fum, drept în sus. Cum urcau, dintr-o dată se termina cu ele, dar atmosfera rămânea aceeaşi, limpede, nesufocată de fum. Iau fularul în mână, incredibil, n-are greutate. La scurtă am două buzunare adânci, pot sta în cap şi nu-mi pică nimic din ele. Cu mărul galben în unul, cu fularul în celălalt o iau pe cărare spre casa lui Iepure. Când mai am câţiva paşi pe cărare pînă la drum, cine vine din faţă? Săndel Veterinarul, fiul lui Buşca de peste vale.

  – Servus  băiete, ai fost la finu-vost?

  În Panticeu, când se-ntâlnesc doi pe drum, ştiu unul de altul unde au fost şi încotro se îndreaptă.

  – Am fost. Dumneata vii din centru?

 La cei cu armata făcută şi care nu sunt neamuri cu tine li se spune dumneata.

  – Din centru. Mi-am luat ţigări.

  – Măi băiete… n-ai găsit nimic?

  – Dar dumneata… n-ai venit de-acasă peste podeţ?

  – Nu. M-am dus prin partea de sus, pe la puntea lui Cocău.

  – Ce să găsesc?

  – Ştiu eu?! râse a pagubă Săndel, ziua de ieri, bat-o s-o bată! şi-o luă din loc.

  Părinţii lui, Buşca şi Niculina, erau plecaţi în Cristorel, de-acolo era Niculina.

   Mai era în Panticeu un fenomen interesant. Nu se iscau mai multe poveşti deodată, să se suprapună. În aceeaşi seară, am fost şi la Zorel şi la Ducuţa şi la Fluieraş. În toate cele trei case i-am găsit pe cei mari şi pe nişte vecini de-ai lor, stânşi în jurul mesei. Desfăceau răbdători beţele elastice din împletitura aceleiaşi poveşti ca cea din casa noastră. Odată povestea desfăcută complet, când o împleteau la loc, fiecare grup se lăuda cu o formă de împletitură mai veridică decât originalul ce le-a fost adus.

   Ajung acasă. Îmi dau scurta jos şi o agăţ în cuier la locul ei. Mama mă urmăreşte curioasă.

   – Ei?

   – Vă aşteaptă.

   – Altceva?…  Ţi-a îngheţat limba?

   – N-am nimic.

   – Ba ai.

   Dau din umeri nedumerit.

   Vizitele solemne se fac târziu, după ce ne culcăm noi, pe la nouă, zece. Pe la cinci pică primul întuneric, dar un întuneric diferit de cel adevărat, de noapte. Este un întuneric fără conţinut, făcut numai  să-i adune pe săteni în jurul meselor.

   Când am ajuns acasă, era doi şi jumătate, avem ceas mare de perete cu pendulă. Iar când a picat întunericul cel plicticos, căruia nimeni nu-i poate ţine piept de unul singur, au intrat în casa noastră naşul cu naşa, cum ar fi aşteptat lângă uşă să bată gongul ceasului de perete, ora cinci. Ei au venit primii, pentru că stau peste drum de noi. Pe Zorel l-au lăsat acasă, să mă duc la el.  Nu trec cinci minute şi apare zâmbitoare Ita. Ultimii vin Ion Pădurarul cu Cecilia lui. Gata, masa din camera de primire este plină. La toată lumea, iarna, camera de primire se suprapune cu bucătăria şi dormitorul. Pe masă, o sticluţă de ţuică, canceul cu vin, un castron cu compot şi farfuria de sâmburi prăjiţi. Din păcate, în jurul mesei, povestea aceluiaşi porumbel pricăjit de ieri şi de alaltăseară.

   Zamfir se lăudase că soră-sa, care rămăsese din vară în Dobrogea, luase cu ea un porumbel alb. Porumbelul se întoarse de Crăciun la Zamfir cu un bilet: Sunt bine sănătoasă, staţi liniştiţi.

   Cei de la masă protestară.

   – Iarăşi porumbelul?!

   În momentul acela, gata echipat să trec drumul la Zorel, zic:

   – Mamă, eu mă duc.

  – Du-te.

  – Sărut mâna! îi salut pe toţi de la masă.

 – Servus!… Să fii sănătos!… Doamne ajută!…

 Pe când să închid uşa după mine, îmi vâr mâna în buzunarul scurtei.

 – Mamă!

 – Ce mai este?

 – Pe când am trecut podeţul către Iepure, uite ce-am găsit.

 Scot fularul aproape transparent cu văpăiele lui jucăuşe. Îl ţin de un capăt şi-mi ridic mâna în sus.  Fularul este atât de lung încât nu-i rămâne capătul de jos în aer. Se vălureşte lângă vîrfurile cizmelor mele.

  Se uită unii la alţii cu ochii bulbucaţi, cu gurile căscate, mimând spaima.

  Adaug.

  – Cum l-am băgat în buzunar, a venit Săndel al lui Buşca din centru. El s-a dus roată în centru, pe la puntea lui Cocău. M-a întrebat dacă n-am găsit ceva. Eu i-am spus că n-am găsit nimic… La cine trebuie să-l dau?

 – Dă-l încoace.

 Mai zic odată: Sărut mâna. Nu-mi răspunde nimeni. Las în urmă şapte statui, în şapte ipostaze ala mirării. Extazul mirării.

 Ies şi trec drumul prin întunerilcul sterp la Zorel. L-am trecut având în faţa ochilor derularea în continuare a scenei din camera noastră de primire.

  Cele şapte statui se dezgheaţă rapid. Fiecare are în mână câte o lumânare şi urmează printr-un tunel întunecos un porumbel şters, tocit de-atâtea repetiţii. Deodată tunelul străluceşte mirific, luminat de fularul roşu. Cei şapte închid pentru o clipă ochii să nu orbească.

  Abia când m-am întors de la Zorel am aflat al cui este fularul. Al tinerei noastre preotese. Întregului sat îi sărise în ochi. Cel puţin jumătate din oameni sunt scârţari şi aceştia strâmbară din nas către fular, depăşea bunul simţ.

  V-am spus, Săndel rămăsese singur de sărbători. Preotul plecase şi el la părinţi, peste două dealuri, în Cubleş. Maică-sa era bolnavă şi nu mai vorbise cu fiul ei de când n-o ascultase şi se căsătorise cu frumuseţea lumii, preoteasa.

   Iarna, sătenii noştri seamănă cu nişte fierari. Fierarii dau la foale să înteţească focul în care se înroşeşte fierul. Numai că oamenii noştri suflă aer peste jar pentru potenţarea poveştilor, ducerea lor la extremă. Ţi se ridică părul măciucă în cap.

   Când m-am întors de la Zorel, în timp ce mâncam un măr de-al nostru, anemic, pe scăunelul cu trei picioare de la gura sobei, , judecătorii de la masă puneau la punct ultimele detalii ale destinelor celor trei protagonişti implicaţi în cazul „ Fularul roşu”.

   Preotul află că în lipsa lui, preoteasa şi-a făcut de cap cu Săndel. Om sensibil, nu rezistă, cade în patima beţiei. Între timp, maică-sa moare, vine tatăl lui şi-l duce la mănăstirea Nicula, unde-şi regăseşte echilibrul. Preoteasa ar fi vrut ca Săndel să o ia de nevastă, dar Săndel, totuşi au şi tehnicienii cap, îşi dă seama că nu este o femeie de calitate şi o refuză. Ea dispare. Zic unii că în Braşov. Un nume exotic pentru panticeuani. Am tot întrebat prin sat, n-a fost nimeni pe-acolo.  Săndel, fiind de-al nostru, se va căsători cu o învăţătoare bună, care încă nu a venit în Panticeu, dar sigur, trebuie să vină.

   Aşa am învăţat, din propria experienţă, că nu există inocenţi şi neştiutori. Numai roluri cu ei.

   Dar satul? Iarna…