Proză: Codrina BRAN: C Â I N E (Poveste pentru oameni mari care au fost cândva mici)

Felicitări Codrinei BRAN pentru primirea domniei sale în Uniunea Scriitorilor din România în calitate de membră stagiară (O.P.)      

Sunt aici de când mă ştiu. Am crescut împreună cu Ninel, dar aşa precum bine se ştie, noi câinii, îmbătrânim mai repede decât oamenii, respectiv un an pentru oameni înseamnă şapte pentru câine. Ninel avea şapte ani când eu, abia născut de şase săptămâni, am fost adus în casa lui. Mergeam cam greu, nu puteam urca scările şi mereu mi se întâmpla, prin diverse locuri din casa, să fac ceea ce  nu se cade şi nu-i stă bine unui câine educat. Nu se întâmpla nimic cu intenţie, doar că micuţele mele sfinctere uitau de mine şi eu de ele. Oricum problema s-a rezolvat în termenul standard scris în cartea pe care Ninel mereu o consulta şi care se numea „Căţelul meu”.

          Au trecut doi ani de când suntem împreună, astfel că Ninel împlineşte nouă ani, iar eu după calendarul câinesc împlinesc paisprezece. Când Ninel va avea paisprezece eu voi fi mai bătrân chiar decât tatăl lui, voi avea patruzecişinouă. Oh, dar asta este o altă poveste despre cum câinele, cel mai fidel prieten al omului, nu-l poate însoţi pe acesta decât pe un anumit segment al vieţii.

          Deocamdată eram amândoi copii şi joaca era ocupaţia noastră de bază. Eram fericiţi. Eu îi pândeam paşii uşor îngreunaţi de ghiozdan cum se apropie de uşă, apoi când se deschidea uşa săream bezmetic la picioarele lui încercând să-i dezleg şireturile şi în final ajungeam să ne tăvălim pe covor. Îi muşcam uşor urechile fine şi transparente, iar el mă întărâta cu fularul voind să mă facă „rău”, mârâind aţâţător către mine în timp ce smucea fularul de care dinţii mei nu voiau să se despartă. Cred că pe atunci amândoi mai aveam dinţi de lapte, ceea ce nu m-a împiedicat să-i rod un disc de cauciuc cu care îi plăcea în mod special să se joace. Mi-l arunca, eu îl prindeam între dinţi şi câteodată nu aveam chef să i-l mai dau, discul fiind un trofeu pentru care alergasem atâta. La început am lăsat amprenta dinţilor mei în cauciucul moale şi spongios, dar cu timpul apetitul meu a crescut, poate şi instinctul meu de fiară în fond m-au îndemnat să-l sfâşii. Nici n-a fost prea greu întrucât îl „capsasem” deja de nenumărate ori, făcând găurele dese şi mărunte. Opera am desăvârşit-o în absenţa lui Ninel, dintr-o nebunie câinească profitând de faptul că băiatul uitase discul pe jos şi nu-l pusese, ca de obicei, pe etajeră.

          Acum stau şezând în faţa copilului care plânge şi clipesc nedumerit. Nedumerit pentru că nu înţeleg cum un obiect rupt îl poate întrista atât de mult. Ştiu că mă ceartă, dar eu îl privesc cu ochii mei lucioşi şi plini de dragoste oferindu-i la schimb o hârjoneală pe cinste.

          Înafara incidentului cu discul şi câteva mici „întâmplări” de pe covor relaţia noastră este deosebit de strânsă. În timp ce este la şcoală eu moţăi în hol şi pândesc orice zgomot ce vine din casa scării. Ştiu că am în grijă casa. Fac o scurtă inspecţie a pantofilor. Îi trec în revistă, dar nu mi-a trecut vreodată prin minte să-i rod aşa cum am auzit că fac unii semeni de ai mei. Aici, la sectorul pantofi este o poveste mai complicată. Îi cunoşteam pe toţi din casă după paşi, paşi mai grei şi mai apăsaţi ai tatălui, paşi mai repezi şi mai uşori ai mamei. Aveam o relaţie specială cu sectorul pantofi; recunoşteam de departe apropierea posesorilor acestora. Veneau precedaţi de nişte unde invizibile care pentru mine erau cât se poate de desluşite. Ştiam de pe când se deschidea uşa, ba nu, chiar dinainte de asta, de pe când se îndreptau către casă. Da, paşii spun multe celor care înţeleg: un pas vioi, un pas obosit, un pas făcut cu gândul aiurea, un pas care de fapt şi-ar dori o altă direcţie, dar îşi urmează calea din obligaţie, un pas săltat în care se combină mersul cu săritul şi cu zborul. Acesta este al lui Ninel. Ninel are acum nouă ani şi este de departe cel mai inteligent dintre toţi, cu el mă înţeleg cel mai bine. El este mereu prezent în locul în care se află, nu este nici în trecut, nici în viitor. Câteodată e sus. Poate nu sunt destul de explicit. Levitează. Da, cu sufletul, cu gândul. Încă nu s-a îngreunat, este uşor. De aceea ne întâlnim pe aceeaşi lungime de undă. Este în stare să se bucure fără motiv. Cum adică? Îţi trebuie un motiv să te bucuri? Oh, nu! Bucuria se naşte odată cu viaţa.

          Totuşi la un moment dat parcă bucuria nu mai era la fel. Bucuria mea câinească. Aceea bezmetică şi fără motiv. Scrie şi în carte că ni se poate întâmpla şi nouă să suferim de depresie. M-am surprins că în semiîntunericul holului, unde stau în orele lungi de absenţă ale stăpânilor când somnolez sau ciulesc urechile la zgomotele de afară, îmi vin tot felul de gânduri. De o vreme pantofii cei mari au dispărut. I-am aşteptat să revină, dar săptămânile şi lunile au trecut în zadar. De acum este istorie, dar eu stau şi aştept. Stau pe locul în care erau cândva pantofii cei mari. Poate ceilalţi au renunţat, dar eu, când sunt singur acasă mă fac covrig pe acel loc şi aştept. Instinctul meu câinesc mă îndeamnă să transmit telepatic stăpânului să revină. Transmit neîntrerupt ca un telegrafist. O fac pentru Ninel, chemare pe care el nu ştie sa o facă în acest mod. Noi câinii avem nişte reţele de emisie – recepţie speciale prin care comunicăm cu tot ce este viu. Am să continui. Comunicarea este cu atât mai eficientă cu cât stăpânul şi-a luat şi el un câine, iar noi câinii între noi…

          De la o vreme, cum stau şi somnolez în semiîntunericul holului, îmi trec prin minte tot felul de întrebări:

          De ce oamenii cumpără un câine?

          Pentru copilul singur la părinţi?

          Pentru copilul care nu are tată?

          Pentru tatăl care nu mai are copilul?

          Pentru femeia care nu mai are iubire?

          Pentru bătrânii a căror inimă e vraişte pentru că a plecat toată lumea şi după ce a aşteptat ani buni să se refacă cuibul într-o speranţă fără temei, resemnaţi, îşi cumpără un câine.

          Câinelui i-ar plăcea o familie mai numeroasă, dar se trezeşte făcând echipă cu un bătrân, cu un bărbat singur, cu o femeie tristă.

          Câini pentru orbi.

          Câini pentru autişti.

          Câini pentru bolnavi.

          Câini pentru cei singuri.

          Oare am început să devin depresiv?

Published in: on 5 Septembrie 2011 at 9:11 pm  Comments (3)  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/09/05/proza-codrina-bran-c-a-i-n-e-poveste-pentru-oameni-mari-care-au-fost-candva-mici/trackback/

RSS feed for comments on this post.

3 comentariiLasă un comentariu

  1. Sincere felicitări pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor..
    Sunt alături de dumneavoastră, cu bucurie.
    Vă apreciez ca scriitoare și vă simpatizez ca persoană.

    Cu drag, E.F.Sachse

    • Vă mulțumesc pentru frumoasele gânduri și sentimente.

      Cu drag,
      Codrina

  2. Unii dintre noi au capacitatea de a vedea animalele ca pe un soi de frați ai noștri. Personal, consider asta ca fiind o mare calitate sufletească..
    O poveste plină de duioșie, pt. cei mici, dar mai ales pt. cei mari…
    Felicitări pentru intrarea în US!

    Maria


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: