Proză: Lucian POP: Bronzăria

După ce se termina în malaxor procesul de fabricaţie a prafului de bronz (praf folosit de zugravi la trasarea liniilor aurii, ori la alte figuri ornamentale), acesta trebuia să cadă din malaxor în rezervor printr-un furtun cu diametrul de douăzeci de centimetri. În furtunul vechi erau mici găuri şi, de atâta folosinţă, pe lângă  garniturile de eşantizare de la cele două uşiţe, îţi încăpea degetul. Aşa se face că, după trei minute de la începerea operaţiunii de cădere a bronzului în rezervor, eram cu toţii aurii pe salopete şi pe feţe, iar în hală credeai că lumina se condensase într-o pulbere micronică, galbenă, strălucitoare. Exact când începea transferul din malaxor în rezervor, directorul Forfotă ieşea din birou şi stătea alături de noi până când îl umplea şi pe el praful auriu, deşi în biroul lui nu pătrundea.

   Doamne, când vedeam un asemenea devotament, juram în fiecare zi pe la doisprezece să-l sprijinim până în pânzele albe.

   Într-o zi ne pomenim că îi vine lui Forfotă, de la centru, un adjunct.

   Nu avea el nevoie de adjunct. Auzindu-se în oraş despre mâna de muncitori  gata să-şi dea vieţile pentru directorul lor, pe cei de sus i-a apucat invidia şi de-aceea au apelat la un adjunct, ca la o ameninţare voalată. 

   Peste drum de bronzăria noastră stătea domnul Pintea, care avea în spatele casei un măr şi sub măr o masă cu scaune. Cine dorea, cumpăra de la el ţuică şi o servea sub măr. Din stradă nu se vedea nimic. L-am dus pe Forfotă la masa lui Pintea şi l-am rugat în genunchi să înceteze pentru o vreme cu fraternizarea, pentru că celorlalţi directori, în cămăşi albe şi cu nasul pe sus, nu le pică deloc bine exemplul lui. Forfotă râse superior şi nu ţinu cont de îngrijorarea noastră.  În momentul în care îi dădeam drumul bronzului prin furtun, continuă să iasă pentru a fi şi el aurit.

   Presimţirile noastre s-au adeverit, peste trei zile de la instalarea adjunctului îi veni lui Forfotă decizia de retrogadare. Din director plin, în cea de măturător. Iarăşi l-am dus la Pintea, pentru consolare.

     – Nu ne-ai ascultat, suporţi consecinţele. Pentru noi tot inegalabilul director Forfotă ai rămas. Ai grijă de-acuma, căzătura asta îţi poate distruge moralul!

   Dar ne-am temut degeaba. Lui Forfotă îi plăcea la nebunie măturatul halei şi a curţii. Era de zece ori mai prietenos şi mai vesel ca înainte.

   Adjunctul, venea dimineaţa, preocupat, şi trecea ca peştele de-a lungul halei spre birou. Închidea uşa după el şi n-o mai deschidea, pentru că noi ieşeam pe la trei de la serviciu şi îl lăsam acolo, lipit de geamul biroului, în cămaşă albă, sfidătoare, cea mai albă cămaşă din lume. Cravata îi era neutră, nu mi-o amintesc decât trasată la gâtul lui.

   Intrusul, nu se lăsă mult aşteptat şi întoarse bronzăria pe dos. Făcu rost de un furtun special, din import, fără un por deschis, prin care nu mai scăpa miligram de bronz, şi montă la cele două uşiţe garnituri din cauciuc natural, cu gulere metalice care se mulau perfect peste ele.

   Din ziua aceea, înţărcarea… Adio aurire! Şi fără baia de aurire generală de la ora doisprezece, în câteva zile lumina din hală deveni periculoasă. Ne mişcam de colo până colo, ca printre plăci mari de sticlă criminal de curate, încât ne era frică să nu ne spargem subit frunţile, lovindu-le, şi plăcile să se năruie peste noi.

   Forfotă îşi aruncă mătura cât colo, revoltat. L-am oprit să nu spargă uşa biroului şi l-am târât în magazia lui Pintea, cum toamna şi  iarna acolo îşi muta bătrânul masa de sub măr.

  I-am explicat unui Forfotă îmbufnat că exact asta se urmărea. Ripostă. Sabotaj. Puşcărie.

   – Pune mâna pe mătură de dragul nostru!

   Măcar satisfacţia asta am avut-o. Ne-a ascultat.

   Peste o săptămână de la aceste evenimente catastrofale, ca un miracol, explodă peste toată ţara revoluţia din decembrie.

   În primele trei zile de după revoluţie, poporul nostru a sărbătorit-o fără odihnă. Apoi, răcoriţi, oamenii s-au întors la locurile lor de muncă şi îşi aleseră alţi directori în locul celor fugiţi.

   Cu Forfotă repus în drepturi, ardeam de nerăbdare să pornim din nou producţia.

   Când veni punctul culminant, ora doisprezece, Forfotă ieşi solemn din birou în mână cu un cuţit de vânătoare, merse la furtun şi-l înjunghie de mai multe ori, fără drept de apel.

   Dar bucuria de nedescris, înălţarea de care avusem parte până acum zece zile, nu mai veni la noi. Deşi acuma, prin tăieturile furtunului, jeturile bronzului erau de o sută de ori mai spectaculoase, rotative. Stăteam resemnaţi în furtuna aurie lângă uşa raiului, închisă definitiv pentru noi. Un rai cu o uşă mică pe care încăpeau doar copii ce aleargă în cârd să se arunce în apa râului, sub priviri temătoare că n-au nici o reţinere şi îşi vor crăpa burţile. În cele zece zile de îndepărtare, crescusem, eram oameni mari.

   Încă praful nu se depuse pe podele când adjunctul, cămaşă albă, trecu printre noi cu capul vârât între umeri. Venise să-şi recupereze  lucrurile personale din birou. Un termoplonjon, ceşcuţa de cafea, punga cu năut, diploma înrămată de inginer preparator. Şedeam cu toţii auriţi inutil din cap până în picioare şi când l-am văzut, ne-a venit numai să plângem de indignare, ca bărbaţii ce dau primul lor chix cu o femeie. Însă Forfotă, cu o satisfacţie întinsă până la urechi, îl luă pe adjunct în braţe şi urcă pe scări cu el până la gura de alimentare a malaxorului. Îi dădu drumul în malaxorul golit, dar care mai reţinea pe pereţi un strat subţire de bronz. L-am privit pe Forfotă cu o invidie visătoare. Numai el rămăsese acelaşi.

   În zilele acelea, de teama teroriştilor, circulaţia automobilelor era interzisă prin oraş. Şi transportul în comun era îngheţat. Salvările doar se zbenguiau pe străzile goale şi maşinile armatei. Am ieşit şi noi în urma adjunctului aurit pe stradă, curioşi de reacţiile trecătorilor când îl văd, pentru că-l lăsasem în malaxor până am făcut un duş şi ne-am schimbat.

   Ştiţi cum îl întâmpina lumea de pe trotuare pe adjunctul aurit ce-şi ducea către casă punga cu obiectele personale?

   Cu urale. Bucuroşi că înţeleg alegoria actorului. Venise vremea libertăţii! De partea cealaltă a străzii, Pintea tocmai ieşise din curtea lui şi se pregătea să treacă strada la noi, ţinând în mâini o tavă cu opt păhărele şi o sticlă ornamentală plină de o licoare de sărbătoare, galbenă.