Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (28)

Dumnealui, Costandachi vel pitar, ot Dăbjeşti, Coviltirească, Catalandeşti şi Prigor pe Crasna, carele s-au aflat moștean al răposatului biv vel vornic Juraşco, fiie numeli lui laudat, întru o prisacă şi o chiştelniţă,

De la Hrihor de la Bleaza, (pan) pe apa Strehuiului, mai jos de Dăbca de vii dinspre Suhearda, dară și mai sus de Vădrușca de ai vini din giosul Raraului, ce ai legat cu mini prieteșug cându, ca doui făr de minte mânzi umblam după dosite și de taină trebșoare prin partea Codrilor Cozminului, la fetilii jupânului Zloțco Vidreanu și nu ne-am lasat până ce nu au ieșit ghini și pentru iale și pentru noi,

Dau de știre frate că pământul cu moară ce mi-ai lasat chezaș, iara pre urmă, ți-au vinit mai bine la socoteala să îl lași cu totul decât să dai zloții ce ți i-am fost chezășuit când cu una și alta pricină au făcut floare și nu mai dă roadă. Iar ca să hie și mai cu cântic, acmu s-au umplut de lăcuste și de alte frâmsăți di care n-aveam nice o nevoie.

Să poati să fie pricină de vremi tulburate, că și pe apa Strehuiului vine, de la o vreame, ba câte un pește cu pânticele în sus și ochiu sticlos, ba câte un nogai mort ori un leah unflat și vânăt, de nu mai pridideaște prostimea să îngroape de grabă, ca să nu ni vină molime. Dară fincă priiatișugul nostru e mai ceva ca peatra, să îmi spui matale, de s-ar puté, au nu cunva tucma locusta și floarea și toti celelalte ce se tâmpla aici au fost pricina de ai chezășuit cu pământul aista? Că pria nu să-ndiamnă la nemic grânele și ce mai iaste acolo pus. De-aș ști cum îi cu adevăratul, zău daca mi-ar hi cu suparare. Dară n-aș mai perde vreme, ci aș îndemna vitile și caii să pască acolo au aș lăsa ținutul în părloagă…

Hrihor, cu voia dumitale, din casăli de la Bleaza

Published in: Fără categorie on 18 iulie 2011 at 8:40 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , , , ,

Proză: Elena Cesar von SACHSE: Oglinda

          După ce-i murise soţul, Marta îşi făcu obiceiul ca înainte de culcare să se pieptăne ore-n şir în oglindă, lăsându-se furată de acel sentiment ciudat care te cuprinse încetul cu încetul, ca într-o vrajă.

În toropeala ce o cuprindea, simţea cum pluteşte, uşoară ca un fulg, într-o altă perspectivă, mult mai frumoasă şi mai bună.

Dar în ziua în care privirea ei se opri direct în ochii ei oglindiţi în adâncul argintiu, a simţit ca s-a produs un fel de scurt circuit, care a legat-o pentru totdeauna de chipul celălalt.

Din acea clipă oglinda devenise pentru ea o obsesie… de fapt, o capcană în care căzuse din neatenţie…

…………………………………………………………………………………………………………………

Eva a fost impresionată de frumuseţea oglinzii ovale cu ramă aurie din vitrina anticarului, aşa că o cumpărase cu gândul de-a o atârna deasupra dulapului din sufragerie.

Deşi era o femeie care nu-şi pierdea prea mult timpul în oglindă, s-a bucurat de achiziţia făcută.

Rama avea o sculptură ce se încolăcea ca un şarpe auriu într-un oval perfect, împrăştiind în jur, un fior aristocratic.

Azi însă, obiectul investiţiei ei a făcut-o să se privescă mai insistent. Mulţumită de ea, zâmbi amuzată. Apoi, aranjându-şi o şuviţă de păr ce-i ieşise din agrafă, dădu să plece.

Dar chiar în acel moment, la fel cum la radio intri uneori pe aceeaşi frecvenţă într-o altă emisiune, din interiorul adânc al oglinzii apăru chipul unei femei necunoscute, care-i spuse supărată:

– Aici nu-i loc pentru două! – şi oglinda se sparse în mii de bucăţi.

Published in: on 15 iulie 2011 at 8:12 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Proză: Lucian POP: D-ale politicii

    

Domnul Hedeş avea o căruţă şi pe calul Fănuş. Fiind deci un mic transportator, nici nu se pune problema, domnul Hedeş era membru activ al Partidului micilor patroni. Calul Fănuş era membru al partidului de opoziţie, care se numea Partidul egalităţii universale.

   În fiecare seară, după cină, cei doi combatanţi ieşeau în faţa porţii şi în văzul tuturor vecinilor de pe strada lor, se certau ca la uşa cortului pe probleme de idei şi principii politice, acuzându-se reciproc de fanatism şi opacitate.

   Bob, dulăul bătrân, care văzuse multe la viaţa lui şi care numai mămăligă mai putea mânca, îl trase pe cal într-un colţ ferit de priviri străine şi-l dojeni:

 – Dragă Fănuş, sari gardul, ţi-o cauţi cu lumânarea.

 – Dar tu nu-l auzi pe Hedeş ce prostii debitează?!

Bob se mulţumi să-l avertizeze:

 – Poate vrei să ajungi la Abator!

   Vizavi de casa domnului Hedeş stătea domnul Mitică, un cetăţean pe care îl durea în cot de politică. Ieşea uneori

în stradă şi striga, aşa, să-şi expună independenţa:

 – Mă doare în cot de politică!

   După discuţia cu Bob dulăul, calul nu avu la cine merge pentru a se plânge decât la independentul domn Mitică.

 – Domnule Mitică, uită-te şi dumneata în ce vremuri barbare trăim! Eu am nişte principii politice clare, bătute în cuie. Văzând că nu vreau să abdic de la ele, pe domnul Hedeş îl bate gândul să mă ducă la Abator!

Faţa domnului Mitică se înnegri de supărare, dar în sinea lui râse:

 – Îl umplu pe Hedeş de ridicol dacă-l duce la Abator! Demonstrez cartierului întreg ce înseamnă orbirea politică. Mergi până acolo încât îţi tai mâna dreaptă, că fără cal în meseria lui, Hedeş este ca o undiţă fără cârlig!

Cu acest plan ticălos în cap, domnul Mitică îl linişti pe animalul de tracţiune:

 – Dragă Fănuş, de ani întregi îţi admir curajul cu care îl înfrunţi pe mărginitul de Hedeş. Sunt trup şi suflet alături de tine şi de ideile Partidului egalităţii universale.

   Cu pieptul bombat de aceste încurajări nesăbuite, Fănuş se opri în faţa lui Hedeş ca şi statuile cu gâturile arcuite ale cailor ce poartă pe spatele lor oameni istorici. Tuşi plin de importanţă şi îi mărturisi superior:

 – Domnule Hedeş, eşti un prost incorigibil, asemenea tuturor membrilor partidului din care faci parte. Cine se aseamănă se adună!

   Rămas fără replică, domnul Hedeş făcu nişte zig-zaguri ca un începător într-ale mersului pe bicicletă. Reveni omul sigur pe el abia numai când se văzu cu căpăstrul lui Fănuş în mână. I-l trase energic peste capul cabalin.

 – Unde mergem fără căruţă?! se minnună calul.

 – Nu-i treaba ta.

   De dincolo de gard, domnul Mitică îl văzu pe domnul Hedeş cum îl duce pe cal cu paşi mari şi grăbiţi către Abator.

Fănuş îşi întoarse capul către domnul Mitică şi un frison rece îi trecu prin ochii adumbriţi de speranţe deşarte, când îi văzu acestuia un zâmbet de satisfacţie întins de la o ureche la alta.

   Numai poctoavele lui se auzeau pe strada pustie.

 – Asta-i viaţa oftă Fănuş, şi cum mergea, aşa, stins, în urma stăpânului, pe pomenii vorbind:

 – Dacă mă gândesc bine, o chestiune serioasă cum este administrarea unei ţări, nu poate fi lăsată pe mâna unor aerieni, care, în afară de nişte aripi mari, nu-ţi aduc altă zestre. Cârma ţării trebuie ţinută de gospodarii care ştiu să chivernisească fiecare bănuţ!

 – Acuma vezi cal-găgăuţă de ce partidul meu are atât de puţini alegători? Cine-i are la inimă pe micii patroni, iaca, zice lumea, nişte zgârciţi ce îşi mănâncă de sub unghii! Mai bine îi alegem pe panglicarii ăştia de egalitari care ne promit marea cu sarea!

 – Ai dreptate domnule Hedeş, cu observaţiile tale pertinente mi-ai deschis ochii! şi cei doi vechi adversari politici se opriră la primul bar, unde vorba aceea, acum dau eu un rând, vine rândul tău, ai dat tu, trebuie să dau şi eu!…

   Domnul Mitică, care îl aştepta pe domnul Hedeş să se întoarcă singur de la Abator, când îi văzu pe amândoi cum ies din bar, şi mai ales cum vin către casă, calul rezemat de gard, omul rezemat de cal, dădu să intre posomorât în curtea lui.

 – Dom Mitică! Dom Mitică! îl opri Fănuş bucuros nevoie mare, ştii ce înseamnă să ai o revelaţie?… Ştii că pentru o singură clipă de iluminare merită să bâjbâi toată viaţa prin întuneric?… Dar  din păcate dumneata n-ai ce te apropia, îţi trebuie cel puţin un miligram de conştiinţă!…

Morala

   Ideile politice se războiesc între ele pe viaţă şi desconsiderare. În rarele lor momente de pace, la o cafea, cu ce se laudă aceste idei? Cu câte victime au căzut în numele fiecăreia dintre ele!

Published in: on 14 iulie 2011 at 10:30 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

LOCURI: Strada principală din Pădureni (sat înglobat azi în orașul Chișineu-Criș, jud. Arad)

 Astăzi, drumul național care vine dinspre Oradea se lățește peste intersecția din fotografia de față. Nu mai există nici fântâna publică în al cărei jgheab făceam pe la 7-8 ani baie cu vărul meu Sandu, obligând caii veniți la adăpat să se oprească nedumeriți până ieșeam șiroind…

 Așa cum și-a plasat camera, fotograful surprinde strada în direcția Aradului. În edificiul din prim-plan, pe fațada dinspre stradă, îmi amintesc că se afla un magazin universal, de unde puteai cumpăra de la sape până la recipiente de transportat apa de la fântână (li se spunea „cante” la plural, cu forma lor îngustată la vârf, având un capac ce putea fi folosit, la rigoare, și pentru a bea din el). Doi pași mai încolo – dar nu se vede, din cauza pomilor tineri care, între timp, au avut vreme să crească și să și dispară – era un birt mic, proletar, lipsit de pretenții. Mătușa ne mai trimitea, din când în când, acolo, după Mumu, bunicul nostru dinspre tată. Peste încă două case urma colțul, intersecția cu o stradă ce se mai numea pe atunci Ana Ipătescu (azi tot așa s-o fi numind?). Acolo pe colț era casa familiei noastre, unde mergeam nerăbdător, în unele week-end-uri și vacanțe, la vărul cel mai apropiat de vârsta mea. Intrarea pe sub poarta umbroasă era dinspre Ana Ipătescu, pe fațada principală aflându-se poarta de acces la o altă rudă, mai îndepărtată, enorma Florița Buștii, mereu holbându-și ochii deschiși la culoare a mirare, pleoscăindu-și mâinile și țuguind buzele străjuite de o mustăcioară diafană.

Imaginea din amintirea mea e color. Are și miresme. Cea de față este însă mult mai veche, probabil de la începutul secolului al XX-lea, când încă Pădureniul (Erdeiș, Hărdăiș sau Erdeo-Hegy) făcea parte din Imperiu și avea propriul primar.

Published in: on 13 iulie 2011 at 2:34 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , , ,

LE CHEF (16): Elena Cesar von SACHSE: Sângerete de Bihor

Împreună cu Marcel şi Ovidiu am hotărât ca în vacanţa mare să hoinărim prin munţii Bihorului pentru a descoperi şi imortaliza cele mai frumose imagini din natură cu ajutorul aparatului fotografic.

Padeşul e cea mai importantă zonă turistică din Munţii Apuseni datorită reliefului carstic ce a favorizat apariţia numeroaselor peşteri, izvoare, cascade, chei.

Timpul mult visat a sosit, aşa că am început să ne pregătim de drum.  

– Am lăsat surpriza la urmă -, ne atenţionă Marcel, prietenul şi colegul nostru de facultate. M-am gândit că pentru a uni plăcutul cu utilul, putem petrece o săptămâna la bunica mea ce locuieşte în comuna Pietroasa. De aici până la Cabana Padeş sunt în jur de 15 km. Vom urca pe drumul forestier sau pe poteci marcate, cum vreţi voi. În fiecare zi putem să alegem alt traseu. Simt că vom trăi momente de neuitat. Timpul e superb, iar peisajele sunt nespus de frumoase. Ce părere aveţi? 

– Păi dacă aşa stau lucrurile, avem o părere foarte bună. Nu-i aşa, Ştefane?

– Aşa-i, Ovidiule, mai încape vorbă? Păcat că nu putem să vedem Peştera Piatra Altarului, pe care au descoperit-o în 1984 speologii Clubului Politehnic din Cluj.

– Într-adevăr, e momentan închisă, dar nu vă faceţi griji, vom avea destule de văzut.

– Că bine zici! Vom hoinări pe dealuri, cum ne va duce capul şi cât ne vor ţine picioarele -, completă încântat Marcel.

– Din prudenţă va trebui să luăm şi corturile cu noi, ca nu cumva să ne rătăcim şi să nu avem unde să ne punem capul. Sunt orăşean get-beget şi, dacă mă fascinează în mod deosebit natura, nu mă încântă deloc ideea ca o mormăitoare, să-mi spună „Bună seara!” -, îşi spuse „oful” Ovidiu, stâmbându-se.

Am pufnit cu toţi în râs şi i-am încuviinţat propunerea.

În sfârşit, ziua programată a sosit, cu un cer senin şi un soare scânteietor, iar noi am pornit la drumeţie, într-un peisaj de vis.

Tot fotografiind în dreapta şi în stânga, în sus şi în jos, am constatat la un moment dat că ne-am rătacit.

– Băieţi!, interveni Marcel -, nu intraţi în panică. Eu zic că de-abia acum începe aventura. Să facem însă prima dată o pauză.

– Asta da, o veste bună. Mă dor picioarele de-mi ies ochii, dar mai ales mor de foame -, se revoltă Ovidiu mai în glumă, mai în serios.

După ce ne-am umplut burţile, ne-a prins moleşală şi, ca o făcătură, am adormit buştean. Înzdrăveniţi, ne-am continuat drumul, căscând ochii la peisajele ce ni se deschideau în faţă sau, din contră, găsind acele instantanee unice de care se bucură orice fotograf.

Ca o surpriză a zilei, după ce am ajuns pe culmea dealului, am dat cu ochii de motelul-restaurant „Vampirul”, o construcţie nouă şi arătoasă.

– Să vezi şi să nu crezi. Până şi bihorenii au vampiri -, glumi Ovidiu.

– Şi ce-i rău în asta?! Bine că avem unde să bem o bere rece şi să mâncăm ceva la scobitoare. Desigur, vom înopta aici -, mi-am îndemnat eu prietenii.

Intraţi în restaurant am observat toţi trei că mesele erau ocupate.

– Ștefane, veniţi aici ,- mă aud eu strigat şi descopăr surprins un prieten din copilărie.

Ne-am aşezat la masa lui şi am început să vorbim de una, de alta, până când chelnerul ne-a întrebat ce dorim să servim.

– Câte-o bere, iar mai târziu ceva de-ale gurii. Ce aveţi proaspăt?

– Azi e lună plină. Aşa că la un platou rece, avem caltaboş şi sângerete, proaspăt sau afumat.

Noi îl privim nedumeriţi, iar Ovidiu întreabă:

– Dar ce legătură are luna plină cu mâncarea?

– Are! Nu aţi citit cum se numeşte motelul? Azi s-ar putea să apară „dumnealui”, cel sub a cărui efigie lucrăm -, ne răspunse chelnerul, dar nu ne prea lămuri.

A făcut calea-ntoarsă la bar, de unde am presupus că urma să ne aducă berile.

Amicul meu ne sări însă în ajutor, explicându-ne:

– Pe lună plină apare vampirul, că de, vrea şi el să se respecte, ca tot vampirul, cu o mâncărică şi un şpriţ de vin roşu.

– Mai există vampiri în zilele noastre? Taci, că nu te cred -, i-o întoarse Marcel ca după câteva clipe să adauge:

– Doar nu vrei să spui că se amestecă printre oameni?

– Ba da! Numai că nimeni nu-şi dă seama de acest lucru, deoarece îşi schimbă mereu înfăţişarea şi asta pentru că nu-i place ca oamenii să fugă de el. De altfel, e foarte comunicativ şi bine dispus.

– Şi cum îşi procură sânge proaspăt? Mi se pare mie sau vrei să înţeleg că e un vampir cumsecade?

– Chiar aşa şi este. Poate n-ai să crezi, dar nu suportă pentru nimic în lume să vadă sânge. Totuşi din punct de vedere ereditar, i-a rămas o mică preferinţă nevinovată. Obişnuieşte să mănânce sângerete, chiar dacă evită, pe cât posibil, mirosul de usturoiul.

– Dar de unde ştii tu atâtea despre el? ,- l-am întrebat eu mirat.

– Am auzit şi eu ba de la unu, ba de la altul. Locuiesc foarte aproape şi vin uneori să mănânc aici. Sângeretele făcut de bucătarul localului are un gust nemaipomenit. Chiar vă sfătuiesc să încercaţi şi voi. Șeful mi-e prieten bun şi mi-a dezvăluit reţeta. Vreţi să ştiţi cum se prepară?

– De ce nu -, îşi arătă Marcel interesul.

– Ai nevoie de 300 g. carne de porc, 300 g de şoric. Se fierb bine şi, după ce s-au răcit, se taie mărunt, împreună cu 300 g de slănină. Cele 200 g. de ceapă o mărunţeşti şi o prăjeşti puţin. Adaugi sare şi piper, după gust. Strecori 600 g. de sânge proaspăt de porc şi, după ce le amesteci foarte bine, le bagi în intestinul gros. Îl fierbi pe foc încet, cam 40 de minute. Poţi să-l consumi afumat sau proaspăt. După preferinţă. Comandaţi şi veţi vedea că am dreptate.

În acel moment chelnerul ne aduse berile. Şi pentru că ni s-a făcut foame, am comandat toţi trei mult lăudatul mezel.

Atunci mi-a venit ideea să-l rog pe chelner să-mi aducă şi câţiva căţei de usturoi. Îmi plăcea la nebunie, iar acum, fiind în vacanţă, mi-am zis să profit de situaţie. Ne-a luat comanda, în timp ce amicul meu ridicându-se de la masă, uşor încurcat, spuse:

– Mă scuzaţi o clipă…

Și dus a fost.

După un timp, văzând că nu reapare, l-am întrebat pe chelner dacă nu l-a văzut.

– O fi fost vampirul, cine ştie -, se înveseli el brusc, hohotind bine dispus.

– Dar nu-l cunoaşteţi? -, am insistat eu. Zicea că locuieşte pe aproape şi că e omul casei. De fapt e o veche cunoştință de-a mea -, m-am grăbit să adaug.

– Azi l-am văzut prima oară, şi eu lucrez aici de la deschidere. Dar parcă tot dumneata m-ai rugat să-ţi aduc usturoi? Atunci de ce te miri că a dispărut. Vampirii fug de usturoi, ca dracu de tămâie. Bineînţeles că la noi nu se consumă aşa ceva.

Am rămas stupefiaţi şi nu am scos nici un cuvânt, iar chelnerul cântărindu-ne din ochi, a dat din mână a neputinţă, spunând:

– Nici atât nu ştiţi?

În scurt timp s-a întors cu comanda noastră şi, foarte zâmbăreţ, ne anunţă:

– Dacă doriţi să serviţi un pahar de vin din partea casei, barul de la subsol se deschide într-o jumătate de oră. 

– Ce facem, băieţi? -, am întreb, încântat că în programul nostru a apărut ceva neaşteptat.

– Mergem! – răspunse Ovidiu. Cine ştie cine ne serveşte…

La timpul potrivit am coborât spre locul cu pricina.

Era destul de întuneric, dar am fost impresionaţi de atmosfera ireală şi misterioasă creată datorită muzicii, a luminilor bine postate în spatele unor perdele negre ce acopereau toţii pereţii şi care se vălureau uşor, datorită aerului condiţionat. 

În partea dreaptă era un bar bine amenajat, iar două măsuţe erau ocupate de niște tineri.

Când să ne aşezăm şi noi, s-a stins brusc lumina. Fetele au început să ţipe speriate, deoarece din partea stângă, chiar lângă Marcel, a aparut într-o lumină roşiatică figura clasică a vampirului, care-şi arăta caninii însângeraţi. A urmat o pocnitură, un croşeu neaşteptat, iar în final un urlet:

– Ce dai, domnule? Nu ştii de glumă? -, am auzit cu toţii vocea chelnerului, care şi-a scos masca de pe faţă.

– Îmi pare rău, credeam că-i vampirul de care ne-ai vorbit atât de convingător, aşa că, fără supărare, am reacţionat din instinct -, răspunse Marcel abţinându-se să nu râdă.

Tinerii au părasit grăbiţi barul, în timp ce falsul vampir s-a strecurat după perdeaua care mascase o uşă secretă, iar noi, bineînţeles, rămaşi singuri, am râs pe săturate.

– Vă rog să vă serviţi! Vinul, este exact ce aveţi nevoie ca să vă simţiţi bine -, auzim vocea cunoscută a prietenului meu din copilărie, ce stătea în spatele barului, şi ne arăta paharele pline.

– Aici erai? Sper că nu faci şi tu pe vampirul cu noi.

– Ei asta-i bună! Cum să fac…

Dar în timp ce dădeam vinul pe gât, s-a retras în spatele perdelei, cu sticla goală în mână, şi… nu s-a mai întors.

– Băiatul ăsta iar a dispărut! Pun pariu că există încă o ieşire. Hai să-l căutăm -, mi-am îndemnat colegii, pus pe fapte mari. 

Spre uimirea noastră, nu am descoperit, însă, dincolo de draperie, decât un zid de beton…

Published in: on 12 iulie 2011 at 9:32 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Lucian POP: Ţigara electronică

     Dan se lăsă de fumat şi, ca să aibă spatele asigura,t îşi cumpără de pe internet o ţigară electronică. Când trăgea din ea i se aprindea la vârf un beculeţ roşu şi din muştiuc îi ieşea un fum, este drept, mai alb decât fumul de tutun, dar insipid şi inodor.

    Dan le mărturisi prietenilor că ţigara electronică nu este chiar atât de simplă precum pare. Este compusă din patru compartimente detaşabile. Luate de la vârf către muştiuc, acestea sunt: compartimentul magazie pentru bateria ce alimentează întreg sistemul. Tot în acest compartiment se găseşte un rezervor în care încap cinci picături dintr-un lichid special cu vagi şi amăgitoare urme de nicotină. Urmează celula de control şi armonizare, prin care îţi reglezi cu ajutorul unei mici şurubelniţe debitul de fum, intensitatea becului-jar  şi procentul de nicotină, care din start este de zece ori mai mic decât într-o ţigară adevărată. De asemenea, celula de control te avertizează prin semnale sonore când bateria ori lichidul sunt pe punctul de a se epuiza. Vine apoi compartimentul care le inspiră  profanilor un respect amestecat cu teamă. Compartimentul atomizator. Trecem pe lângă el în vârful picioarelor şi ajungem la ultimul compartiment. Filtru. Aşa se numeşte şi are rolul de-aţi da un sentiment de saţietate când tragi cu poftă din ţigară.

    Şi ce păţeşte într-o zi Dan?

    Intră în barul „ Anticariat”, un bar de buzunar cu numai trei mese. În bar un singur client, ce şedea placid pe scaun cu braţul sprijnit de masă, iar de la încheietura mâinii, îndoit peste marginea mesei, podul palmei îi atârna lejer cu cu toate cele cinci degete aproape drepte, cuprinse de linişte. Ocrotită între degetul arătător şi cel lung, îi fumega o ţigară. O fumegare absentă, ca aerul ce înconjoară un cal înhămat la căruţă ce aşteptă atemporal întoarcerea stăpânului intrat în magazinele din jur.

     Dan, un obişnuit de-al casei, îşi deschise un zâmbet sărbătoresc spre barman. Barmanul şedea la tejghea în picioare, cu capul aplecat deasupra unui rebus.

 Dan se aşeză milităreşte pe un scaun şi cum nu avea timp de pierdut, făcea parte din categoria celor care niciodată n-au timp de pierdut, pocni autoritar din degete:

 – Un coniac!

 Cu o mulţime de semne de întrebare în cap, barmanul îi turnă şi-i aduse coniacul la masă. Bine stabilit pe scaun, Dan îşi scoase din buzunar ţigara fermecată şi începu să pufăie încântat. Fumul ieşea generos, neverosimil de alb, becul pâlpâia prompt, roşu.

Nici clientul placid, nici barmanul nu-l băgară în seamă.

    Deodată ţigara muri. Dan trase cu disperare din ea, ritmic, degeaba, nici un jar roşu, nici un fum alb. O învârti iscoditor pe toate părţile, o scutură insistent, dacă avea ceva blocat să se deblocheze. Nici un semn de viaţă. Oftă şi se uită după un gest cât de mic de compasiune, atât la barmanul scufundat printre pătrăţelele rebusului, cât şi la clientul placid.

     Fiecăruia însă îi este dat să-şi poarte crucea de unul singur.

     Îşi deşurubă resemnat ţigara şi acuma pe masa lui se găseau patru segmente albe, două mai lungi, două mai scurte. Le luă la purecat. Suflă zgomotos în filtru. Nu el era de vină. Mută delicat atomizatorul cu doi centimetri mai încolo decât locul în care stătea bine mersi. Scoase apoi din  buzunarul pieptului o şurubelniţă mică şi umblă cu ea la cele trei şuruburi ale armonizatorului. Fără nici o speranţă, doar să se afle în treabă. Se uită apoi urât la compartimentul magazie. Chiar în dimineaţa aceea îi completase lichidul cu două picături şi îi verificase bateria.

     Ce poţi face într-o asemenea situaţie? Numai să protestezi, şi încă în mod public. Strigă la clientul placid:

     – Nu mai încapi de escroci, dai o groază de bani pe prostiile lor. Am făcut chiar şi cursuri de întreţinere. Prin corespondenţă, pe laptop. Le-am făcut. Vezi? Pe fruntea mea scrie idiot!

     Barmanul, fără să-şi ridice privirea din rebus, se mulţumi să dea aprobator din cap şi îl linişti:

     – Nici unul nu este bun. La puşcărie cu toţi politicienii!

     Clientul placid însă, reacţionă într-un fel surprinzător. Total surprinzător!

     Ca în filmele de groază, în care vezi cum un om aparent mort stă scufundat într-o apă limpede de cristal, cu ochii larg deschişi şi cu un cuţit încleştat în pumn. Apoi, dintr-o dată, cel crezut mort, ţâşneşte spectaculos cu cuţitul ridicat deasupra capului. Norocul lui Dan a fost că taciturnul client nu avea cuţit. Cum şedea aşa, înfundat în scaun, cu mintea rătăcită peste mări şi ţări, clientul, când se dezmetici, imediat după remarca barmanului despre politicieni, sări cu mâinile întinse să-l strângă pe Dan de gât. Din instinct de conservare, Dan îşi întinse şi el mâinile către agresor. Degetele lor se interpătrunseră ca şi cleştii racilor ce se duelează.

   Barmanul se năpusti să-i despartă. Îl trânti pe client de perete. Clientul căzu grămadă. Şi Dan şi barmanul aşteptară tulburaţi, cu noduri în gât, să se ridice în picioare.

    – Ce-i cu tine? respiră greu barmanul. Chem poliţia. Ai înţeles. Eşti nebun?

    Alb ca varul, clientul se aşeză pe scaunul lui. Îşi aprinse o altă ţigară. Trase din ea cu o sete prăpăstioasă.

    – Dă-mi şi mie una, îi ordonă sec Dan.

   Clientul se conformă descurajat. Dan şi-o aprinse neutru.

   – Acuma observ că eşti căsătorit, îi mărturisi clientul lui Dan.    

   Dan îşi privi lungit de mirare verigheta de pe deget.

   – Îţi iubeşti soţia?… Iartă-mă, oftă clientul, eu sunt înnebunit după a mea. A ta, fumează?

   –  A mea?… Nu, nu.

   – A mea, da. Să se lase, şi-a cumpărat o ţigară electronică cum ai şi tu. Aveţi un club pe internet. Fumătorii ecologici. Eşti în club?

 – Nu sunt domnule. Prostii. Ridicol. Atâta doar. Ia să-ncerc şi prin metoda asta, poate mă las.                                                              

  – Tot aşa i se strica şi ei. Repede dădea telefon la unul din club. Cubleşan. Îl cunoşti?

 – Nu domnule, ţi-am zis, am participat numai la cursul de întreţinere. Proşti suntem!… Şi?

 – S-a dus alaltăieri cu ţigara stricată la Cubleşan.

 – Da!?

  – Da. Şi nu s-a mai întors acasă.  Ştie că o iubesc total, nu mai am demnitate,  sunt dependent de ea, la mâna ei.

  Şi Dan şi barmanul îl priviră cu o duioşie grea.

  – Fii tare! îi ură barmanul şi se-ntoarse la rebusul lui.

  Dan zăbovi în picioare, în faţa clientului ce sta înfrânt pe scaun. Îl privi grav. Oare merita să aibă încredere în el?

 – Ce zici? Se mai întoarce la tine?

 – Se întoarce. Anul trecut a lipsit o săptămână întreagă.

 -Vreau să-ţi spun ceva. Un secret. Treaba ta cum procedezi apoi. În legătură cu ţigara asta electronică de trei rahaţi. Un prieten, Pavel,  mi l-a spus şi mie. Asul aşilor în domeniul electronic!

 Dan se aplecă spre masa lui cu paharul ne]nceput de coniac şi cele patru segmente albe. Luă unul dintre segmente şi-l vârî sub ochii clientului.

 – Îl vezi? Ştii cum se numeşte? Comportament atomizator.

 – Atomizator?! Are legătură cu atomii? Cu radiaţii?

 – Nu, nu. Este un fel de transformator. Face electroliză.

  Apoi îi şopti direct în ureche:

 –  Dacă îi inversezi polii, îţi zic eu cum, atunci, ferească Dumnezeu, dar aşa mi-a zis Pavel, că face nişte ravagii!…

 – Ce ravagii?! se minună clientul.

 – Nu-i de glumă frate, îl mustră Dan. I-ai inversat polii la atomizator,  vâră ţigareta-n gură, trage un fum şi vezi ce păţeşti!

 – Ce?!

 –  Se crează o tensiune de curent, că te izbeşte de parchet să-l spargi, nu alta. Mai ceva ca atunci când umbli ud la priză!

 – Chiar?!

 Dan nu mai zise nimic. Îşi bău dintr-una paharul de coniac .

  – Ai zis că-mi arăţi cum se inversează.

 – Ţi-arăt.  Cum mi-a zis Pavel.

 – Dar… oare… funcţionează?

 – El aşa a zis. Nu-s masochist, să încerc pe pielea mea.

 – Lasă că încearcă Brenda, nevastă-mea când se-ntoarce acasă. Hm!… Oare… şi la lucrurile ăstea mai mărunte, ceasuri electronice, celulare?… şi la ele?!… dacă inversezi polii…

– Nu, nu… mi-ar fi spus Pavel, nu… ori, mai ştii?! … ferească Dumnezeu în ce lume am ajuns să trăim!

Epilog

( Un articol din ziarul Făclia, apărut la o săptămână după incidentul din barul Anticariat.)

„  Ieri, în jur de ora 17, cetăţeanul Grig B. şi-a adus soţia, pe doamna Brenda B. la Spitalul judeţean de urgenţă. Doamna Brenda prezenta toate simptomele unei persoane surprinse de un fulger natural în perimetrul lui de descărcare. Pacienta şi-a revenit după puternicul şoc electric şi se găseşte în afara oricărui pericol. În timpul nefericitului eveniment, cei doi soţi se găseau în apartamentul lor şi după cum bine ştiu fidelii noştri cititori ne bucurăm în aceste zile de un superb cer senin. Luaţi la bani mărunţi, cei doi soţi o ţin una şi bună, varianta cu fulgerul neşteptat. În ajutorul lor a sărit reputatul nostru specialist în fenomene paranormale, domnul  Muri I., care este convins că doamna Brenda a fost atinsă de unul dintre cele mai enigmatice fulgere, cel globular. Acest fulger, apare din senin, atât în locuinţe cât şi pe culoarele avioanelor ce zboară la altitudini mari.” 

     … Şi Dan renunţă la ţigara electronică, fără să treacă însă prin periculosul accident al doamnei Brenda. Îi rămase chiar recunoscător ţigării electronice. Datorită ei, fuma din ziua aceea numai ţigarete „Carol” cu tutun mentolat şi aproape tot atât de subţiri ca paiul de băut din sticlă…

Published in: on 12 iulie 2011 at 8:08 am  Comments (2)  
Tags: , , , ,

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (27)

La preabuna mea maică, Varvara, ce-au fost a lui Dumitru, vel comis, ot Răpcani, ot Suricea, ot Nemțeni, cu voire de bine, bivșug și sanatate,

Ca să știi, Măicuță draga mé, că de cum am priimit vorbă de la tine, m-am perpelit și somnul n-a mai dat pe la casa aiasta. Și din ce eram înturnată nainte vreme la zbucium și frământare, de-acu și mai și mi se arată. Care, buna mé mămucă, să afli domniea ta că așa cum îmi dzici și mă povățuiești, pare că n-aș fi chiară eu. Me-au mai dzis oarecine cândva că aș avé hirea înaltă și fală mare, dară n-am luat seama, socotind că e doară răotate lumească și zisă numai să usture. N-am gândit că așa taină să să fi pitulicit în ascunzișul cugetului tău de atâta amar de vreme și că nu m-ai lăsat a afla înainte de a mă da dupe răposatul al meu clucer Ivașco, numai de-al triilea și cam prostatec…

Vrui să urc iute în butcă și să o reped cu Gheorghiță pe capră până la moșia Răpcanilor, spre a te afla, dară bat ungurii calea după nohai, iar nohaii după unguri, și toți șed în vânătoarea lui vodă ce aud că ar fi acmu bine cu leșii, că nu mai știu az ce-a fi mâne… Ș-am rămas atunce așternându-mă la scrisoare, chemând pe Sârcea de la cuhnie să încalece și, sub poală de codru și la umbră de vedere, să îți ducă aceaste.

Cu tulburare mare în inimă, Stănica

Published in: Fără categorie on 10 iulie 2011 at 2:31 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , , , ,

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (26)

 

La Costandachi la cort, în codrul cel des, de-a stânga lui Vodă,

Ca să știi ca n-am mai pus pleoapă pe pleoapă și, de-ar hi că nu se cuvine, încai trapul murgului tău, când te-ai dus, au pus gheață la inema mé. Ci așa am eu parte la liubov, de nemică nu se așeadză. Cum s-au dus și acela denainte, carele s-au giurat să-mi steie pavăză în fața egumenului Calist, fie-i odihnă deasă și înfățoșare aleasă naintea Domnului, așé și dumneta, boierule. N-au fost pre mine gând că odată cu Murguțu mi-oi da tihna la drum, alungând și somnul și amiaza, rămâind pustie ca un conac dărăpânat. Eară când omul tău pornește pre tăișul spăngii, neștiutoriu de-ar mai fi și întors la plecare au numai plecare, de-amu tihna s-au învârtoșit departe…

Mariea, și sumt ca o stană

Published in: Fără categorie on 8 iulie 2011 at 7:43 am  Comments (4)  
Tags: , , , , , , , , , , ,

INCISIV & DISPONIBIL GRATUIT: “E-Leonardo, nr. 17/2011”

 A apărut cel mai recent număr al cunoscutei reviste electronice poliglote. Cuprinsul include următoarele materiale de citit / de privit / de ascultat:

EDITORIAL: Laszlo Alexandru, “Rezistenţa prin cultură” – cinci paradoxuri (ro.); “Resistance through Culture” – Five Paradoxes (en.); “Resistenza per mezzo della cultura” – cinque paradossi (it.)

ESSAI: Emil Simiu, Années d’Apprentissage (fr.)

HOLOCAUST: Vlad Solomon, Cum am devenit jidan (1) (ro.)

                                                            Cum am devenit jidan (2) (ro.)

                                                            Cum am devenit israelian (3) (ro.)

                                                            Cum am devenit israelian şi evreu (4) (ro.)

PROZĂ: Laszlo Alexandru, Sîntem concepte (ro.)

PROZĂ: Cristian Horvath, Urme (Dialoguri cu mine însumi) (ro.)

ESEU: Ovidiu Pecican, O replică solară la Faust-ul goethean: romanul postum al lui Lucian Blaga (ro.)

REMEMBER: Laszlo Alexandru, Despărţire de Ion Solacolu (ro.)

POLEMICA: Mihail Sebastian, O poveste (ro.)

POLEMICA: Mihail Sebastian, Cuvinte la o trădare (ro.)

POLEMICA: Laszlo Alexandru, “Un mereu tînăr calpuzan de idei” (ro.)

POLEMICA: Ovidiu Pecican, În slujba lui Heidegger (ro.)

ESSAI: Ana Bazac, «L’Idiot solennel»: réverbération d’une formule de Hasek (fr.)

PROZĂ: Patrizio Trequattrini, Mirela (it.)

PROZĂ: Patrizio Trequattrini, Obsession (it.)

DOSARE: Laszlo Alexandru, Alessandro Manzoni văzut azi (ro.) Alessandro Manzoni visto oggi (it.)

EUROPA: Mihail Sebastian, Heinrich-Gerhard Gruber (ro.)

POLEMICA: Mihail Sebastian, Hai, Vasile! (ro.)

ISTORIA: Laszlo Alexandru, Meandrele memoriei (ro.)

PROZĂ: Igor Ursenco, Bucătărie mobilată (ro.)

PROZĂ: Igor Ursenco, Thriller serotonin (ro.)

PROZĂ: Igor Ursenco, Marte în mişcare retrogradă (ro.)

ESEU: Ana Bazac, Eminescu, “Privesc oraşul furnicar”: teme filosofice (ro.)

ORA EXACTĂ: Laszlo Alexandru, Cum am tradus “Zazie în metrou” (ro.)

ESEU2: Mihail Sebastian, A murit Maria Fenechiu (ro.)

ESEU2: Mihail Sebastian, Ileana Matei a vrut să ştie… (ro.)

REMEMBER: Laszlo Alexandru, Mircea Iorgulescu (ro.)

PROZĂ: Patrizio Trequattrini, L’aereo (it.)

PROZĂ: Patrizio Trequattrini, Imbrunire (it.)

ESSAY: Chris Lawson, Romania and the EU (en.)

ISTORIA: Ovidiu Pecican, Alianţele între discipline (ro.)

TEZE & ANTITEZE: Laszlo Alexandru, Cimitirul lui Eco (ro.)

TRADUCERE: Rainer Maria Rilke, Der Tod des Dichters, Buddha, Gott im Mittelalter, Der Panther (de.) Moartea poetului, Buddha, Dumnezeu în Evul Mediu, Pantera (ro.) traduceri de Dan Dănilă;

FILM: Laszlo Alexandru, Scîrba noastră şi mînia / Ceauşescu – România (ro.)

GALERIA DE ARTĂ: Jertfa de Andrada Damian

GALERIA DE ARTĂ: Cluj vechi de Ancuţa Lăcrimioara Chiş şi Ucu Bodiceanu

Accesul pe net e gratuit – satisfacţia estetică e garantată…

Lansare dublă de carte: Virgil RAȚIU & Miron DUCA, prozatorul & pictorul

 Librăria Book Corner/ Librarium

 invită cititorii

 la lansarea volumelor

 Virgil RAȚIU: Cărțile cu Alfonz

 și

 Oliv MIRCEA & Emil CIRA: Miron Duca. Ritmuri ale timpului (album)

 

vineri, 8 iulie 2011, orele 18.00

 Vor vorbi: Ion Bogdan LEFTER, Oliv MIRCEA, Ovidiu PECICAN și Vasile G. DÂNCU

 

Un regal transilvan!