LE CHEF (17): Elena Cesar von SACHSE: Mreană la grătar

Pinky era omul de care puteai să spui, fără să greşeşti, că are două mâini stângi. Parcă trăia mereu într-o lume a lui din care se trezea uneori într-o realitate prea strâmtă.

Orice ar fi aşezat sau pus pe masă, precis s-ar fi răsturnat sau ar fi căzut pe jos.

Dacă se afla într-o întrunire cu prieteni sau cunoştinţe, cu siguranţă făcea o gafă, trădând din neatenţie flirtul sauaventura cuiva.

Se mai întâmpla ca, uneori, careva dintre cei vizaţi să riposteze nervos, dar el rămânea calm şi te privea cu doi ochi mari nevinovaţi, de ziceai că tocmai căzuse de pe planeta Marte.

Prin anii 70, a fost cel mai bun clăpar şi tot cam atunci am cântat împreună, în aceeaşi orchestră, la Hotel Astoria din Arad.

Nu am rezistat cu el decât un singur sezon, deoarece în contract se cereau, pe lângă profesionalism, muzică bună şi antren, punctualitate și disciplină, lucruri pe lângă care Pinky trecea cu o indiferenţă copilăroasă.

Şi azi îmi amintesc de o întâmplare haioasă, când toţi cei din trupă am hotărât să mergem la pescuit.

Primul deliciu pe care ni l-a oferit colegul nostru a fost că şi-a aruncatul undiţa pe malul celălalt, în loc să o lanseze în apă.

La a doua încercare a nimerit într-un copac, aşa că, dorind să evităm un accident sigur, i-am amplasat-o noi în undă.

Ne-am postat la o distanţă destul de mică unul de celălalt, că să putem vorbi. Eu fiind cel mai aproape, am văzut la un moment dat cu coada ochiului că undiţa lui a început să se mişte.

Peste măsură de uimit, Pinky s-a ridicat de pe scăunel şi a început să rotească cu grijă firul pe mulinetă. Din păcate era un peştişor minuscul pe care orice pescar l-ar fi aruncat imediat înapoi. El însă a hotărât să-l aşeze cu grijă pe nisip, fiind probabil primul lui succes în materie.

La un moment dat, cel mai performer dintre noi, Tibi, a venit să ne spună un banc.

Fără să bănuiască nimic, i-a tras peştişorului un şut, aruncându-l în apă, ca pe un lucru neînsemnat.

Pinky s-a revoltat în felul lui caracteristic, cu o privire îndurerată, dar şi indignată, spunând:

– Ce-i pasă celui care prinde peşti mari, de micul trofeu al celui care n-are acelaşi noroc…

În acel moment mi s-a părut că văd în el veşnicul clovn cu figură tristă, care stârneşte râsul tuturor; nu datorită figurii lui caraghioase, ci a stângăciei cu care se comporta.

La râsetele nostre fără oprire, şi-a uitat repede supărarea şi a continuat în felul lui prăpăstios, ca să ne amuze.

După ce am prins câteva mrene, am hotărât să le punem pe grătar.

– Lăsaţi-mă pe mine să pregătesc peştii. Am o reţetă nemaipomenită -, ne-a cerut Pinky, cu o privire rugătoare.

– Dacă vrei, n-ai decât -, a fost de acord Tibi, în timp ce ne deschideam câte o bere.

În chiar momentul în care a luat cuţitul în mână, s-a și tăiat însă la degetul mare.

– Costy, ia-i cuţitul din mână, până nu face cine mai ştie ce -, mă rugă Mazzu, alt coleg de-al nostru, ridicând ochii la cer a disperare.

– Pinky, leagă-ţi degetul şi dă-mi cuţitul. Fac eu mai departe -, i-am spus eu grăbit, promiţîndu-i cu tărie că am să pregătesc peştii după reţeta lui.

Mazzu s-a apucat să aprindă focul grătarului, iar Tibi a venit şi el să ne ajute.

– Acum că sunt curăţaţi, spălaţi şi săraţi -, începu Pinky să îmi explice, cu un licăr de bucurie în ochi -, le pui în burtă o felie de lămâie, puţin pătrunjel, mărar şi doi căţei de usturoi, după care îi aşezi pe plita grătarului şi-i laşi să se prăjescă bine pe ambele părţi. După cum vedeţi sunt dotat cu tot ce-mi trebuie!.

Şi scoase din sacoşă produsele enumerate, pregătite ca de un adevărat bucătar.

Peştii au fost, într-adevăr, foarte gustoşi

*

Au trecut de atunci ani şi ani de zile, timp în care am auzit că i-au murit părinţii, că şi-a pierdut locuinţa, numai datorită caraterului lui indiferent, din pricina felului lui de-a accepta viaţa fără luptă. După o perioadă foarte grea, a reuşit să se angajeze ca taximetrist.

Ultima oară când ne-am întâlnit, mi-a mărturisit că bucuria lui cea mai mare e să-şi întâlnescă foştii colegi din tinereţe cu care să-şi depene amintirile.

A însistat să bem „una mică”, deşi era destul de matinal pentru aşa ceva.

N-am putut să-l refuz. Bucuria lui era sinceră şi molipsitoare.

Chelnerul ne-a pus în faţă două păhărele cu votcă, iar el, în stilul lui tipic, şi-a lovit din greşeală paharul, care s-a răsturnat.

Indignat peste măsură, a lovit cu mâna măsuţa la care ne aşezasem, spunând:

– Fir-ar să fie, erau ultimii bănuţi…

Desigur gestul lui a fost suficient de decis ca să-mi răstoarne şi mie păhărelul.

Am salvat situaţia şi am făcut încă o comandă, dar întâmplarea mă amuză şi azi şi mă face să râd cu poftă.

*

S-a dus vestea că ar fi murit la 58 de ani, chiar de ziua lui de naştere. Desigur am considerat-o toţi o glumă. Numai că n-a fost aşa…