Proză: Lucian POP: Eu, Laura şi timpul

     Înainte de-a o cunoaşte pe Laura timpul era o apă nevăzută, înaripată, muzicală, ce cocheta cu trupul meu senzual.

     După ce am cunoscut-o, situaţia s-a schimbat.

     În momentul în care mă despărţeam de Laura, apa nevăzută se revolta, îşi schimba cursul, venea din faţă şi mă lovea duşmănoasă cu nevăzutele ei pietre elastice.

     Nu-i vorbă, iureşul acesta se domolea treptat, se oprea resemnată apa nevăzută, cu transparenţă de lacrimă.

     Aşa am ajuns la o concluzie sinistră.

     Că timpul se îndrăgostise de Laura. Devenise un parazit, stătea lipit de mine. Cum numai prin ochii mei o vedea, timpul mi-i folosea şi de-aceea se trântea cu fundul de pământ, isteric, când mă despărţeam de ea, pentru că îi întrerupeam ca şi cu un comutator, idilica lui delectare.

     Rău ajunsese.

     L-am privit ironic, uşor dispreţuitor, ce fire slabă are, cât de precar este, nici măcar nişte aparenţe nu ştie să salveze.

     Una două, timpul s-a prins, a intuit ce gândesc despre el.

     Atunci s-a desprins de mine.

     Şi, ca să-mi arate adevărata lui măsură, într-o dimineaţă, ieşind în balcon, am văzut celelalte blocuri cuprinse de un incendiu spectaculos la nivel de culori. Cerul m-a dat gata. Dens, boltit, sonor, auzeam foşnetul aripilor întinse ale păsărilor cum tăiau tăcerea, păsări pe care le vedeam din balcon, chiar sub vârful bolţii cereşti, numai cât nişte puncte mişcătoare.

     Apoi era cât pe ce să văd cum trec pe lângă balcon nişte balauri aerieni, lungi cât marfarele, importanţi şi sobri în misiunea lor.

    Când peste două ceasuri m-am întâlnit cu Laura, mi-a pierit graiul.

     Era mai frumoasă şi mai tainică decât minunatul hotar al lumii noastre, hotarul, noaptea senină de vară cu puzderia ei de stele.

     Şi Laura era în faţa mea, îmi încăpea sub un braţ, în şlapi şi o rochie-maieu uşor decolorată de soare.

     Am înţeles ce urmărea timpul.

     Mă voia ajuns ca el, umil, în genunchi în faţa Laurei.

     Dar eu ştiam ce este stăpânirea de sine. O iubeam cu zgârcenie, cum ai admira un peisaj prin gaura cheii.

     Presimţeam că dacă deschid larg uşa către Laura, mi se spulberă sufletul într-un strigăt de triumf şi fericire nepământene, un strigăt suportabil doar pentru zeii care se joacă în fiecare vară de-a alt destin uman.

     Cu uşa larg deschisă îmi şi vedeam sufletul, pasăre carbonizată de fulger, ce a rămas cu ghearele încolăcite de sârmă, un suflet răsturnat, cu capul în jos, negru.

     Mergeam cu Laura la Turcu, luam îngheţată, o mâncam în Parcul castanilor. Când petele de luumină ce răzbăteau jucăuş printre frunze ajungeau la degetele picioarelor ei, şi le mişca protestatar cum ar fi fost gâdilate de nişte fulgi în cădere.

     La intersecţia din dreptul tutungeriei lui Ghiţă ne despărţeam.

     Îi întorceam spatele, făceam câţiva paşi şi mă opream neputincios. Mii de fire de păianjen erau lipite de mine şi Laura cu tălpile ei senine ce nu călcau, linişteau asfaltul, mă trăgea după ea.

    Trebuia să plec din Cluj pentru o vreme. Urgent.

    Am avut noroc. L-am cunoscut pe bătrânul Alba, un colecţionar de fluturi. Îi trebuia pentru două săptămâni un însoţitor.

    Avea un Aro şi o zi am pierdut-o cu drumul până în judeţul Caraş-Severin.

    A doua zi am luat la pas nişte dealuri golaşe din care se exploatase caolin şi, odată rezervele epuizate, dealurile arătau ca traversate de nişte viermi uriaşi ce lăsau în urma lor albii adânci cu un profil standard în formă de „u”, albii ce şerpuiau şi în sus şi în jos, nepracticabile pentru o apă curgătoare. Printre aceste canale artificiale căutam un fluture albastru, mic, cu două puncte roşii la extremitatea aripilor, denumit Arlextos Albarnimi.

    Pe la amiază, soarele mă privea încăpăţânat, mustrător, unde este Laura?, şi canalele inutile îmi imputau că nu sunt altceva decât urmele gândurilor mele pornite în căutarea ei.

    La asfinţit, cu  rucsacul în spate, coboram alături de Alba un deal către satul în care ne-am lăsat maşina. Dealul se prelungea la poalele lui cu un şes sclipitor de verde, mărginit de un şir de plopi nefiresc de egali. Şi deasupra, era un hău străveziu, albastru.

    Deodată, şesul, plopii şi hăul au luat-o la fugă către nord-vest, direcţia în care se afla Clujul.

    Alergau cu viteze diferite. Plopii erau în frunte, urma şesul impecabil de verde şi la sfârşit flutura  voalul roşu, celest, rămas în urma soarelui dispărut după o curbă lejeră de deal.

    A treia zi, înainte de-a răsări soarele, ne-am urcat cu maşina pe dealul cel mai impunător din zonă, dealul Hongaş.

    De sus vedeam îngroşate cu cărbune nenumăratele şiruri de dealuri, oprite de-o barieră albă, ceţoasă, densă.

    Venisem cu noaptea în cap pentru un fluture matinal căruia i se spunea Pratis restaritus.

    Peste un ceas, după răsărit ( şi ce răsărit?!) mi-am cerut scurt iertare de la Alba că îl las baltă şi fără explicaţii am luat-o la goană pe pantele dealului în jos, gata-gata să cad în cap, cum nu-mi mai puteam controla picioarele.

    Dă-o dracului de treabă, eu nu mi-am bătut joc de el, doar atât, că am fost un pic răutăcios, ironic, când l-am văzut topit după Laura.

    Răzbunarea, arma prostului.

    Coboram pantele dealului Hongaş într-o goană riscantă, să-mi rup gâtul, în spatele meu cu trei sori roşii ai răsăritului, ridicaţi la diferite înălţimi faţă de dunga albă de ceaţă ce mai persista peste cel mai îndepărtat şir de dealuri.

    De la Turnu Severin la Cluj am schimbat trei maşini şi două trenuri.

    Pe la doisprăzece noaptea eram în Cluj.

    Camera Laurei avea geamul la stradă. Bat în el, îmi deschide, sar în cameră şi o îmbrăţişez. Este total surprinsă că mă întorc atât de repede, ştia de  Alba şi de cele două săptămâni.

    – Timpul, i-am mărturisit, ce mi-a făcut timpul astăzi, m-am trezit că de dorul tău, răsar trei sori, nu unul.

    – Timpul, râse ea, recunoscătoare pentru că o vedeam în felul acesta, o prostuţă căreia orice i-ai spune, pentru ea este literă de lege.

    – Trei sori? se desprinse din îmbrăţişarea mea.

    – Trei sori.

    – Mare ticălos timpul, râse ea cu o satisfacţie blândă, ocrotitoare. Și, ferindu-se să-mi spună pe şleau că am avut dimineaţă vedenii şi că timpul n-are nimic malefic, n-are cum ridiculiza un om, Laura îşi scoase din poşetă un carnet-jurnal cu data şi numele fiecărei zile tipărite în colţul din stânga al filelor.

    Îl deschise la data de douăzeci şi doi august, când trebuia să vin cu Alba din Caraş Severin.

    – Citeşte, mă îmboldi ea mustrătoare.

    Citesc: ” Se întoarce iubitul meu cu un fluture frumos. Îl îmbrăţişez cu drag.”

    – Vezi acuma  ce-i timpul? O dată în calendar.

     Mă simţeam ca un milionar american după crahul din douăzeci şi nouă. Se culcă seara omul liniştit lîngă proprietăţile, vilele, conturile, servitorii, şoferul, Rolls-Roys-ul, şampania, balerinele lui şi dimineaţa se pune dârdâind de frig la o coadă unde se împarte supa săracului.

     Timpul, din colţul unde era tipărit şi-l chema douăzeci şi doi august, râse amar.

     – Doi se bat şi-al treielea câştigă.

     – Da de unde! am protestat. Eu mă duc mai departe. Tu stai în insectar că stai bine. Crezi că ştiu ce urmează? Vom trăi şi vom vedea!

Published in: on 22 Iulie 2011 at 9:09 pm  Comments (5)  
Tags: , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/07/22/proza-lucian-pop-eu-laura-si-timpul/trackback/

RSS feed for comments on this post.

5 comentariiLasă un comentariu

  1. Ce ți-e și cu dragostea! Cu cât te zbați să scapi, mai tare te încolăcește. Oare cum ar fi să ți-o strigi în gura mare, dincolo de conveniențe și de sentimentul vinovăției (fiindca, uneori, iubim „pe cine nu se cade”). Probabil, ni s-ar risipi aura, dar am fi mai liberi – mai liberi de toate: și de povara aurei, și de greutatea dragostei reprimate.

  2. Tocmai ai început o povestire, şi ce frumos-vertical începe! Nu discut. O aştept.

    • Cu iertare, dar eu nu sunt scriitoare.

      • Dar ești autoare de cărți. De istorie. Istoricul e și el un scriitor. În plus, uite, un prozator a și recunoscut în tine un condei confratern! Aștept restul prozei, începe așa de bine…

  3. Misterul misterelor. De ce scriem? Nici o explicaţie nu-i completă. Chiar dacă umplem mii de pagini cu explicaţii. Ai senzaţia că ţi-a scăpat cel mai important motiv, pe care de fapt nu-l vei găsi niciodată. Încearcă. Ia un personaj de-al tău, istoric, unul familiar ţie, care se scoală într-o dimineaţă adânc nemulţumit că …
    … Nu eşti scriitoare… Nici Băsescu nu s-a născut preşedinte, dar a uitat, şi-l invită pe preşcolarul Ponta la Cotroceni să ia notiţe despre cum se pun câteva lopeţi de cărbuni în cazanul navei, li se dă foc, se suflă peste ei să ardă cu curaj, apoi încet-încet zbaturile României îşi încep rotaţiile într-un muget de sirenă ce le face pielea de găină celorlalte nave din jur, chiar şi imensului portvotkă Maica Rusie…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: