Proză: Codrina BRAN: TABLOU DE FAMILIE

 În orice familie mai numeroasă poţi găsi o diversitate de indivizi, de la cei de primă mărime şi care ocupă un loc de vază la alţii mai şterşi care de obicei trăiesc în trena de umbră a primilor. Sunt atât de diverşi dar totodată îi uneşte ceva comun în subteran, un miceliu de interese, conştiinţa apartenenţei la grup, chiar dacă se detestă în sinea lor. Este firesc, comparaţia nu se poate face decât dacă ai un altul cu care să te compari. Nu te poţi plasa pe locul întâi dacă alergi de unul singur. Ai nevoie de concurenţi, indiferent cât de amărâţi ar fi aceia. Ai nevoie de ei pentru a se vedea cine-i primul în clasament.

          Aşa este şi în marea familie a condeierilor.

          Clubul penelor selecte şi Clubul penelor modeste formează cele două aripi ale condeierilor din urbe. Membrii primului sunt cercul de elită şi purtători ai acestei peceţi pentru eternitate pe sub cununa de lauri ce învăluie cu umbra ei frunţile unor creatori de rang înalt. Domnul sau doamna care fac parte din acel cerc exclusivist înnobilează prin prezenţa lor locul în care apar, cuvântul lor de deschidere, de lansare de carte, de vernisaje, de tăiere de panglici binecuvântă evenimentul, îl sfinţeşte.

          Vom vorbi acum şi despre cei ce se străduiesc şi ei cu literele, dar undeva mai la periferie, înafara cercului de lumină binecuvântătoare, sfinţitoare al celor care se consideră pe drept cuvânt ca fiind  singurii autorizaţi a reprezenta legitim literele romaneşti. Sunt nişte oameni care simt şi ei fiorul creaţiei, dorinţa de exprimare, dar ei sunt scriitorii de mâna a doua, cei care creează într-o penumbra de modestie , conştienţi că nu se pot raporta de la egal la egal niciodată cu confraţii lor consacraţi. Sigur, şi ei mai publică câte o plachetă de poezii, o cărticică de epigrame sau chiar proză, dar întrebaţi un “laureat” despre opera unui confrate din celălalt club şi fiţi siguri că nu veţi primi alt răspuns decât cel mult ridicarea unei sprâncene, pentru că graniţa dintre ei este fermă, aşa cum fermă este diferenţa dintre grupele sanguine. Niciodată A nu poate fi B; între ele se află o linie de netrecut.

          Iată că de ceva vreme Clubul penelor modeste îşi pregăteşte lansarea antologiei, eveniment pentru care comitetul de organizare împreună cu floarea poeţilor s-a pus în mişcare cu toată dăruirea, aşa cum se întâmplă de obicei când are loc o acţiune cu scopuri înalte şi suportată integral din buzunarul membrilor. Paradoxal, cu cât o acţiune este mai lipsită de o motivaţie pecuniară, sau mai rău, necesită sacrificii financiare, cu atât se găsesc mai uşor entuziaşti care se înjugă benevol la ducerea la bun sfârşit a acelei trebi. Volumul este gata, tipărit de o editură cu renume bun, în condiţii grafice frumoase, hârtie de calitate, coperţi lucioase, cu fotografiile tuturor celor 99 de autori, cu datele lor biografice si operele apărute, corectură perfecta. Greşeli de tipar, zero!

          Pentru ziua cea mare a lansării s-au mai strâns încă odată eforturile acestor oameni cumsecade şi entuziaşti pentru a fi chemaţi trei purtători de lauri cu merite şi nume sonore în cetate, care să aducă salutul şi binecuvântarea literelor oficiale Nişte persoane cu opere solide, atât de solide încât gurile rele spun pe la colţuri că ar fi chiar ca nişte sarcofage în care ei, autorii, ar fi murit demult. Nişte răuvoitori şi invidioşi aceşti bârfitori! Pe de altă parte, entuziaştii s-au străduit încă odată cu contribuţia lor culinară pentru o trataţie de zile mari. Grija protocolului a fost egal repartizată. Ţuici, votci, vinuri, sucuri, ape minerale, la capitolul lichide. La capitolul mâncăruri zelul doamnelor condeiere şi a soaţelor domnilor condeieri au făcut minuni. Astfel, fripturi şi salate, prăjituri şi cafele, budinci şi pateuri…toate aceste bunătăţi aşezate artistic pe platouri stăteau înşirate printre sticlele solemne şi turnurile de farfurii, înviorate de mănunchiuri de şerveţele colorate şi tacâmuri strălucitoare.

          În agitaţia ultimelor retuşuri şi-au făcut apariţia cele trei somităţi, aduse la scară cu automobilul preşedintelui. Primul şi cel mai important era cel mai bătrân slujitor al literelor din cetate, înalt, distins, privind prin ochelarii săi fumurii undeva deasupra capetelor, dintr-un turn în care locuieşte de vre-o opt decenii. Opera lui bogată şi multipremiată, prezenţa ubicuă prin saloane literare, un nume sonor, un fiu de vază al cetăţii, dar înainte de toate fiul plaiurilor natale, care dacă ar fi să dăm crezare propriilor sale rânduri ar fi un pământ de o compoziţie aparte care prin forţele lui tainice plămădeşte importante personalităţi culturale. De parcă magma clocotitoare a Terei ar fi găsit pe acolo o supapă specială, iar el, fiul,  o rezultanta reuşită, strălucitoare a acelui plai frământat de o istorie dureroasă la care se referă tot mai des personajul nostru într-o întoarcere sentimentală la origini. Ca întotdeauna este plin de propria-i importanţă, ştiind că simpla lui prezenţă înnobilează orice adunare, imprimându-i blazon, dându-i ştaif. Cu ceva vreme în urmă într-o tentativă de păstorire a unei lansări de carte, deşi nu fusese invitat, luând cuvântul a deraiat din nou cu discursul pe acele plaiuri natale, părăsind total tema in discuţie, stârnind astfel proteste şi în final chiar o evacuare. Acolo era adunată altfel de lume, personalităţi ale oraşului din cele care fac nu doar vorbesc şi care veniseră să onoreze un anume scriitor, oprindu-se două ceasuri din importantele lor afaceri.

          Aici era însă o  lume diferită: intelectuali cu salarii modeste, pensionari cu garderoba bine conservată dintr-un deceniu trecut răspândind un vag miros de naftalină, şi care cu eforturi conjugate dădeau viaţă acestui eveniment anual, lansarea antologiei. Sala plină până la refuz cu autori şi public format din rude  şi prieteni chemaţi să susţină atmosfera, se opri din murmur şi foială în momentul în care bătrânul slujitor al condeiului se ridică în picioare şi îşi începu discursul. Se simţea onorat că fusese invitat sau desemnat, mă rog, să patroneze un astfel de eveniment notabil pentru urbea noastră, oraş cultural cu o mare densitate de creatori mai mult sau mai puţin hăruiţi, dar harnici şi tenace.

          Treptat fundalul de murmure se reinstală pe măsură ce cuvintele se înmulţeau. Îl cam cunoşteau. Cuvintele de salut le scotea la un moment dat parcă dintr-o debara mucegăită, nefiind clar dacă-i de bine sau de rău. Apoi se lansă în propria-i laudă despre importanta sa operă, despre viaţa lui petrecută prin biblioteci( aviz celor care scriu fără a citi destul), despre plaiurile natale pe care le-a nemurit în ultima sa carte premiată, despre trecutul acelui ţinut binecuvântat, dar pus în calea vitregiilor istoriei. Şi de aici încolo, cu nava ieşită în larg, octogenarul nostru puse cap-compas spre marea liberă a tribulaţiilor  despre nenorocul ţării şi a suferinţelor personale. Întrucât vorbitorul nostru nu avea sistemul de oprire funcţional, cineva din comitetul de organizare, profitând de un respiro, cu toată îndemânarea trecu cuvântul celei de a doua invitate.

          Doamna cu pricina cu chipul umbrit de borul larg al unei elegante pălării din dantelă neagră, pe sub care se îndeletnicise cu degustarea unui pahar cu conţinut uşor gălbui, îşi mişcă pieptul generos împodobit cu o mulţime de lanţuri şi coliere care brusc animate scoaseră un clinchet discret. Zâmbi binevoitor gazdei, care odată cu prezentarea multcunoscutei doamne, îi reîmprospătă acesteia conţinutul paharului. Binevoitoarea doamnă luă cuvântul mulţumind pentru invitaţie, după care ţinu să dovedească adunării că sacrificiul făcut de a fi prezentă în acel loc este foarte mare, ştiut fiind de toată lumea că obligaţiile ştiinţifice pe care le are atât în burg cât şi prin ţară îi ocupă tot timpul. Dar iată, acum este aici. După care începu o introducere virată prin opera poetului naţional, întocmai ca închinarea la icoane, căruia nu-i aşa, se cuvine ca toţi să-i aducem omagiul şi odată atins subiectul acesta, binevoitoarea şi docta invitată se lăsă în voia nesfârşitei  teme în care pluti fără busolă, cu voluptate, ca într-o scăldătoare familiară şi fără ţărmuri un timp suficient de lung ca să-şi dea singură seama că ar trebui să cârmească delicat dar hotărât spre apele mai apropiate prilejului cu care s-au întâlnit cu toţii. Astfel găsi de cuviinţă să vorbească despre ilustrul patron al modestului cenaclu. Sonoritatea numelui şi câteva consideraţii pe marginea operei acestuia o furară într-un nou miraj. Categoric, numele poetului mort la o vârstă ridicol de tânără, în plin demaraj scriitoricesc este cum nu se poate mai potrivit unui cenaclu de scriitori amatori care, indiferent de vârsta lor, concretizează însuşi avântul şi speranţele neobosite ale inimoşilor creatori. Şi dacă tot veni vorba despre tânărul poet să ne reamintim vigoarea versului său dublată de gingăşii indicibile…”Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!”, cuvinte care trezesc un an alt ecou tragic al unei alte ape adăpătoare unde un alt prinţ-poet îşi aştepta „mistreţul cu colţi de argint”.

          Ameţitorul lichid gălbui din paharul ce-i stătea la îndemână  umplut cu atenţie şi respect deîndată ce se golea servi astfel de combustibil prelungii cuvântări a prea amabilei doamne, dar care fu întreruptă la un moment dat de ţârâitul telefonului mobil din buzunarul antevorbitorului. Acesta însă dormea demult în dosul ochelarilor săi fumurii. Somnul profund nu fu deranjat de soneria insistentă, astfel că persoana care avea în grijă bunăstarea celor trei invitaţi de seamă fu nevoită să-l trezească cu tot tactul pe proprietarul telefonului.

          Numeroasa adunare se foi uşor pe scaune arătând o oarecare nedumerire.

          Acesta fu momentul în care cel de al treilea invitat se ridică în picioare. Era un bărbat înalt şi corpolent care prin masivitatea lui accentuată de nelipsitul sacou galben, cu mâinile împreunate pe cartea a cărei lansare prilejuise o astfel de adunare, aşternu liniştea. Avea o expresie de maximă seriozitate cu privirea atentă şi gravă aţintită asupra cărţii pe care o ţinea cu pioşenie în faţa ochilor, moment în care îşi ridica ochelarii şi o privea mai îndeaproape, apoi o muta şcolăreşte sub braţ, mânuind-o mereu ca pe un obiect sacru. Lumea răsuflă uşurată. Acest invitat, care părea că oficiază cu toată gravitatea un ritual dând astfel importanţa cuvenită momentului, reuşi să aducă lumină asupra chestiunii în discuţie spre relaxarea auditoriului. Fu lămurită problema numelui patronimic al inocentelor condeie; nu era vorba despre poeţii pomeniţi şi care aveau în comun acel ochi poetic de apă, ci de acest poet, şi aici bătu cu dosul palmei frumoasa copertă lucioasă, care avea în comun mai degrabă cu elementul pământ, cu piscurile semeţe. Aici adresă publicului, pe care nu-l slăbea din ochi decât pentru scurte priviri în tavan de unde îşi lua doza de inspiraţie, un zâmbet plin de admiraţie însoţit de cuvinte calde, încurajatoare. Lăudă în cuvinte generoase editura, condiţiile grafice, corectura fără cusur, grafica copertei, coloritul inspirat. Întorcea pe o parte şi pe alta preţiosul obiect întocmai ca pe un cadou frumos ambalat căruia încă nimeni n-a îndrăznit să-i taie panglica. Vorbitorul nostru era adeptul unui confrate cu nume mai sonor care afirma plin de umor  că atunci când este chemat să vorbească despre vre-o carte nu face greşeala de a priva cititorul de plăcerea descoperirii lecturii ei. Aşadar, nici un cuvânt despre conţinut ! Obiectul de cult era ţinut acum la marginea vestonului galben cu braţul îndoit în dreptul inimii, în timp ce vorbitorul mulţumea plin de recunoştinţă pentru prilejul ce i s-a oferit de a da semnalul de plecare în lume a acestei cărţi şi cu asta se dădu şi semnalul începerii festinului.

          Lichidele începură a fi turnate în pahare cu generozitate, ca mai apoi să fie date pe gâtlejuri în ritm mai vioi sau mai lent, după firea meseanului. Micuţele şi delicioasele pateuri dispăreau pe rând între harnice mandibule, salatele se deplasau pe farfurioare sub ochii pofticioşi ai mesenilor, mormanul de sarmale aburinde scădea vizibil. O larmă generală plăcută, un murmur prietenos însoţea desfătarea gastronomică. Toate zidurile de mai ieri cădeau pe rând şi o fraternitate adevărată se aşternu pe câmpul de bătălie cu bunătăţile de pe mese. Ca prin minune bunăvoinţa, serviabilitatea, fraternitatea pogorâră asupra acestei mari familii ai cărei membri  renunţaseră la scorţoşenii şi clasamente. În faţa unor şniţele fragede şi a unui vin bun se topeau toate barierele. Nimeni nu mai pomenea despre motivul întâlnirii, teancul de cărţi rămase pe un colţ de masă, ba chiar la un moment dat fu împins cu cotul de cineva mai încolo, spre a lărgi locul în care se mai înşirară câteva farfurii cu sarmale.

Published in: on 21 Iulie 2011 at 7:46 pm  Comments (2)  
Tags: , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/07/21/proza-codrina-bran-tablou-de-familie/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Deşi personajele sunt fictive, se vede clar talentul uşurinţa portretizării. Înghesuiala de la festinul cel hilar şi trist!

  2. 🙂 :-))
    Excelent!!!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: