LE CHEF (16): Elena Cesar von SACHSE: Sângerete de Bihor

Împreună cu Marcel şi Ovidiu am hotărât ca în vacanţa mare să hoinărim prin munţii Bihorului pentru a descoperi şi imortaliza cele mai frumose imagini din natură cu ajutorul aparatului fotografic.

Padeşul e cea mai importantă zonă turistică din Munţii Apuseni datorită reliefului carstic ce a favorizat apariţia numeroaselor peşteri, izvoare, cascade, chei.

Timpul mult visat a sosit, aşa că am început să ne pregătim de drum.  

– Am lăsat surpriza la urmă -, ne atenţionă Marcel, prietenul şi colegul nostru de facultate. M-am gândit că pentru a uni plăcutul cu utilul, putem petrece o săptămâna la bunica mea ce locuieşte în comuna Pietroasa. De aici până la Cabana Padeş sunt în jur de 15 km. Vom urca pe drumul forestier sau pe poteci marcate, cum vreţi voi. În fiecare zi putem să alegem alt traseu. Simt că vom trăi momente de neuitat. Timpul e superb, iar peisajele sunt nespus de frumoase. Ce părere aveţi? 

– Păi dacă aşa stau lucrurile, avem o părere foarte bună. Nu-i aşa, Ştefane?

– Aşa-i, Ovidiule, mai încape vorbă? Păcat că nu putem să vedem Peştera Piatra Altarului, pe care au descoperit-o în 1984 speologii Clubului Politehnic din Cluj.

– Într-adevăr, e momentan închisă, dar nu vă faceţi griji, vom avea destule de văzut.

– Că bine zici! Vom hoinări pe dealuri, cum ne va duce capul şi cât ne vor ţine picioarele -, completă încântat Marcel.

– Din prudenţă va trebui să luăm şi corturile cu noi, ca nu cumva să ne rătăcim şi să nu avem unde să ne punem capul. Sunt orăşean get-beget şi, dacă mă fascinează în mod deosebit natura, nu mă încântă deloc ideea ca o mormăitoare, să-mi spună „Bună seara!” -, îşi spuse „oful” Ovidiu, stâmbându-se.

Am pufnit cu toţi în râs şi i-am încuviinţat propunerea.

În sfârşit, ziua programată a sosit, cu un cer senin şi un soare scânteietor, iar noi am pornit la drumeţie, într-un peisaj de vis.

Tot fotografiind în dreapta şi în stânga, în sus şi în jos, am constatat la un moment dat că ne-am rătacit.

– Băieţi!, interveni Marcel -, nu intraţi în panică. Eu zic că de-abia acum începe aventura. Să facem însă prima dată o pauză.

– Asta da, o veste bună. Mă dor picioarele de-mi ies ochii, dar mai ales mor de foame -, se revoltă Ovidiu mai în glumă, mai în serios.

După ce ne-am umplut burţile, ne-a prins moleşală şi, ca o făcătură, am adormit buştean. Înzdrăveniţi, ne-am continuat drumul, căscând ochii la peisajele ce ni se deschideau în faţă sau, din contră, găsind acele instantanee unice de care se bucură orice fotograf.

Ca o surpriză a zilei, după ce am ajuns pe culmea dealului, am dat cu ochii de motelul-restaurant „Vampirul”, o construcţie nouă şi arătoasă.

– Să vezi şi să nu crezi. Până şi bihorenii au vampiri -, glumi Ovidiu.

– Şi ce-i rău în asta?! Bine că avem unde să bem o bere rece şi să mâncăm ceva la scobitoare. Desigur, vom înopta aici -, mi-am îndemnat eu prietenii.

Intraţi în restaurant am observat toţi trei că mesele erau ocupate.

– Ștefane, veniţi aici ,- mă aud eu strigat şi descopăr surprins un prieten din copilărie.

Ne-am aşezat la masa lui şi am început să vorbim de una, de alta, până când chelnerul ne-a întrebat ce dorim să servim.

– Câte-o bere, iar mai târziu ceva de-ale gurii. Ce aveţi proaspăt?

– Azi e lună plină. Aşa că la un platou rece, avem caltaboş şi sângerete, proaspăt sau afumat.

Noi îl privim nedumeriţi, iar Ovidiu întreabă:

– Dar ce legătură are luna plină cu mâncarea?

– Are! Nu aţi citit cum se numeşte motelul? Azi s-ar putea să apară „dumnealui”, cel sub a cărui efigie lucrăm -, ne răspunse chelnerul, dar nu ne prea lămuri.

A făcut calea-ntoarsă la bar, de unde am presupus că urma să ne aducă berile.

Amicul meu ne sări însă în ajutor, explicându-ne:

– Pe lună plină apare vampirul, că de, vrea şi el să se respecte, ca tot vampirul, cu o mâncărică şi un şpriţ de vin roşu.

– Mai există vampiri în zilele noastre? Taci, că nu te cred -, i-o întoarse Marcel ca după câteva clipe să adauge:

– Doar nu vrei să spui că se amestecă printre oameni?

– Ba da! Numai că nimeni nu-şi dă seama de acest lucru, deoarece îşi schimbă mereu înfăţişarea şi asta pentru că nu-i place ca oamenii să fugă de el. De altfel, e foarte comunicativ şi bine dispus.

– Şi cum îşi procură sânge proaspăt? Mi se pare mie sau vrei să înţeleg că e un vampir cumsecade?

– Chiar aşa şi este. Poate n-ai să crezi, dar nu suportă pentru nimic în lume să vadă sânge. Totuşi din punct de vedere ereditar, i-a rămas o mică preferinţă nevinovată. Obişnuieşte să mănânce sângerete, chiar dacă evită, pe cât posibil, mirosul de usturoiul.

– Dar de unde ştii tu atâtea despre el? ,- l-am întrebat eu mirat.

– Am auzit şi eu ba de la unu, ba de la altul. Locuiesc foarte aproape şi vin uneori să mănânc aici. Sângeretele făcut de bucătarul localului are un gust nemaipomenit. Chiar vă sfătuiesc să încercaţi şi voi. Șeful mi-e prieten bun şi mi-a dezvăluit reţeta. Vreţi să ştiţi cum se prepară?

– De ce nu -, îşi arătă Marcel interesul.

– Ai nevoie de 300 g. carne de porc, 300 g de şoric. Se fierb bine şi, după ce s-au răcit, se taie mărunt, împreună cu 300 g de slănină. Cele 200 g. de ceapă o mărunţeşti şi o prăjeşti puţin. Adaugi sare şi piper, după gust. Strecori 600 g. de sânge proaspăt de porc şi, după ce le amesteci foarte bine, le bagi în intestinul gros. Îl fierbi pe foc încet, cam 40 de minute. Poţi să-l consumi afumat sau proaspăt. După preferinţă. Comandaţi şi veţi vedea că am dreptate.

În acel moment chelnerul ne aduse berile. Şi pentru că ni s-a făcut foame, am comandat toţi trei mult lăudatul mezel.

Atunci mi-a venit ideea să-l rog pe chelner să-mi aducă şi câţiva căţei de usturoi. Îmi plăcea la nebunie, iar acum, fiind în vacanţă, mi-am zis să profit de situaţie. Ne-a luat comanda, în timp ce amicul meu ridicându-se de la masă, uşor încurcat, spuse:

– Mă scuzaţi o clipă…

Și dus a fost.

După un timp, văzând că nu reapare, l-am întrebat pe chelner dacă nu l-a văzut.

– O fi fost vampirul, cine ştie -, se înveseli el brusc, hohotind bine dispus.

– Dar nu-l cunoaşteţi? -, am insistat eu. Zicea că locuieşte pe aproape şi că e omul casei. De fapt e o veche cunoştință de-a mea -, m-am grăbit să adaug.

– Azi l-am văzut prima oară, şi eu lucrez aici de la deschidere. Dar parcă tot dumneata m-ai rugat să-ţi aduc usturoi? Atunci de ce te miri că a dispărut. Vampirii fug de usturoi, ca dracu de tămâie. Bineînţeles că la noi nu se consumă aşa ceva.

Am rămas stupefiaţi şi nu am scos nici un cuvânt, iar chelnerul cântărindu-ne din ochi, a dat din mână a neputinţă, spunând:

– Nici atât nu ştiţi?

În scurt timp s-a întors cu comanda noastră şi, foarte zâmbăreţ, ne anunţă:

– Dacă doriţi să serviţi un pahar de vin din partea casei, barul de la subsol se deschide într-o jumătate de oră. 

– Ce facem, băieţi? -, am întreb, încântat că în programul nostru a apărut ceva neaşteptat.

– Mergem! – răspunse Ovidiu. Cine ştie cine ne serveşte…

La timpul potrivit am coborât spre locul cu pricina.

Era destul de întuneric, dar am fost impresionaţi de atmosfera ireală şi misterioasă creată datorită muzicii, a luminilor bine postate în spatele unor perdele negre ce acopereau toţii pereţii şi care se vălureau uşor, datorită aerului condiţionat. 

În partea dreaptă era un bar bine amenajat, iar două măsuţe erau ocupate de niște tineri.

Când să ne aşezăm şi noi, s-a stins brusc lumina. Fetele au început să ţipe speriate, deoarece din partea stângă, chiar lângă Marcel, a aparut într-o lumină roşiatică figura clasică a vampirului, care-şi arăta caninii însângeraţi. A urmat o pocnitură, un croşeu neaşteptat, iar în final un urlet:

– Ce dai, domnule? Nu ştii de glumă? -, am auzit cu toţii vocea chelnerului, care şi-a scos masca de pe faţă.

– Îmi pare rău, credeam că-i vampirul de care ne-ai vorbit atât de convingător, aşa că, fără supărare, am reacţionat din instinct -, răspunse Marcel abţinându-se să nu râdă.

Tinerii au părasit grăbiţi barul, în timp ce falsul vampir s-a strecurat după perdeaua care mascase o uşă secretă, iar noi, bineînţeles, rămaşi singuri, am râs pe săturate.

– Vă rog să vă serviţi! Vinul, este exact ce aveţi nevoie ca să vă simţiţi bine -, auzim vocea cunoscută a prietenului meu din copilărie, ce stătea în spatele barului, şi ne arăta paharele pline.

– Aici erai? Sper că nu faci şi tu pe vampirul cu noi.

– Ei asta-i bună! Cum să fac…

Dar în timp ce dădeam vinul pe gât, s-a retras în spatele perdelei, cu sticla goală în mână, şi… nu s-a mai întors.

– Băiatul ăsta iar a dispărut! Pun pariu că există încă o ieşire. Hai să-l căutăm -, mi-am îndemnat colegii, pus pe fapte mari. 

Spre uimirea noastră, nu am descoperit, însă, dincolo de draperie, decât un zid de beton…

Published in: on 12 Iulie 2011 at 9:32 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/07/12/le-chef-16-elena-cesar-von-sachse-sangerete-de-bihor/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: