LE CHEF (16): Elena Cesar von SACHSE: Sângerete de Bihor

Împreună cu Marcel şi Ovidiu am hotărât ca în vacanţa mare să hoinărim prin munţii Bihorului pentru a descoperi şi imortaliza cele mai frumose imagini din natură cu ajutorul aparatului fotografic.

Padeşul e cea mai importantă zonă turistică din Munţii Apuseni datorită reliefului carstic ce a favorizat apariţia numeroaselor peşteri, izvoare, cascade, chei.

Timpul mult visat a sosit, aşa că am început să ne pregătim de drum.  

– Am lăsat surpriza la urmă -, ne atenţionă Marcel, prietenul şi colegul nostru de facultate. M-am gândit că pentru a uni plăcutul cu utilul, putem petrece o săptămâna la bunica mea ce locuieşte în comuna Pietroasa. De aici până la Cabana Padeş sunt în jur de 15 km. Vom urca pe drumul forestier sau pe poteci marcate, cum vreţi voi. În fiecare zi putem să alegem alt traseu. Simt că vom trăi momente de neuitat. Timpul e superb, iar peisajele sunt nespus de frumoase. Ce părere aveţi? 

– Păi dacă aşa stau lucrurile, avem o părere foarte bună. Nu-i aşa, Ştefane?

– Aşa-i, Ovidiule, mai încape vorbă? Păcat că nu putem să vedem Peştera Piatra Altarului, pe care au descoperit-o în 1984 speologii Clubului Politehnic din Cluj.

– Într-adevăr, e momentan închisă, dar nu vă faceţi griji, vom avea destule de văzut.

– Că bine zici! Vom hoinări pe dealuri, cum ne va duce capul şi cât ne vor ţine picioarele -, completă încântat Marcel.

– Din prudenţă va trebui să luăm şi corturile cu noi, ca nu cumva să ne rătăcim şi să nu avem unde să ne punem capul. Sunt orăşean get-beget şi, dacă mă fascinează în mod deosebit natura, nu mă încântă deloc ideea ca o mormăitoare, să-mi spună „Bună seara!” -, îşi spuse „oful” Ovidiu, stâmbându-se.

Am pufnit cu toţi în râs şi i-am încuviinţat propunerea.

În sfârşit, ziua programată a sosit, cu un cer senin şi un soare scânteietor, iar noi am pornit la drumeţie, într-un peisaj de vis.

Tot fotografiind în dreapta şi în stânga, în sus şi în jos, am constatat la un moment dat că ne-am rătacit.

– Băieţi!, interveni Marcel -, nu intraţi în panică. Eu zic că de-abia acum începe aventura. Să facem însă prima dată o pauză.

– Asta da, o veste bună. Mă dor picioarele de-mi ies ochii, dar mai ales mor de foame -, se revoltă Ovidiu mai în glumă, mai în serios.

După ce ne-am umplut burţile, ne-a prins moleşală şi, ca o făcătură, am adormit buştean. Înzdrăveniţi, ne-am continuat drumul, căscând ochii la peisajele ce ni se deschideau în faţă sau, din contră, găsind acele instantanee unice de care se bucură orice fotograf.

Ca o surpriză a zilei, după ce am ajuns pe culmea dealului, am dat cu ochii de motelul-restaurant „Vampirul”, o construcţie nouă şi arătoasă.

– Să vezi şi să nu crezi. Până şi bihorenii au vampiri -, glumi Ovidiu.

– Şi ce-i rău în asta?! Bine că avem unde să bem o bere rece şi să mâncăm ceva la scobitoare. Desigur, vom înopta aici -, mi-am îndemnat eu prietenii.

Intraţi în restaurant am observat toţi trei că mesele erau ocupate.

– Ștefane, veniţi aici ,- mă aud eu strigat şi descopăr surprins un prieten din copilărie.

Ne-am aşezat la masa lui şi am început să vorbim de una, de alta, până când chelnerul ne-a întrebat ce dorim să servim.

– Câte-o bere, iar mai târziu ceva de-ale gurii. Ce aveţi proaspăt?

– Azi e lună plină. Aşa că la un platou rece, avem caltaboş şi sângerete, proaspăt sau afumat.

Noi îl privim nedumeriţi, iar Ovidiu întreabă:

– Dar ce legătură are luna plină cu mâncarea?

– Are! Nu aţi citit cum se numeşte motelul? Azi s-ar putea să apară „dumnealui”, cel sub a cărui efigie lucrăm -, ne răspunse chelnerul, dar nu ne prea lămuri.

A făcut calea-ntoarsă la bar, de unde am presupus că urma să ne aducă berile.

Amicul meu ne sări însă în ajutor, explicându-ne:

– Pe lună plină apare vampirul, că de, vrea şi el să se respecte, ca tot vampirul, cu o mâncărică şi un şpriţ de vin roşu.

– Mai există vampiri în zilele noastre? Taci, că nu te cred -, i-o întoarse Marcel ca după câteva clipe să adauge:

– Doar nu vrei să spui că se amestecă printre oameni?

– Ba da! Numai că nimeni nu-şi dă seama de acest lucru, deoarece îşi schimbă mereu înfăţişarea şi asta pentru că nu-i place ca oamenii să fugă de el. De altfel, e foarte comunicativ şi bine dispus.

– Şi cum îşi procură sânge proaspăt? Mi se pare mie sau vrei să înţeleg că e un vampir cumsecade?

– Chiar aşa şi este. Poate n-ai să crezi, dar nu suportă pentru nimic în lume să vadă sânge. Totuşi din punct de vedere ereditar, i-a rămas o mică preferinţă nevinovată. Obişnuieşte să mănânce sângerete, chiar dacă evită, pe cât posibil, mirosul de usturoiul.

– Dar de unde ştii tu atâtea despre el? ,- l-am întrebat eu mirat.

– Am auzit şi eu ba de la unu, ba de la altul. Locuiesc foarte aproape şi vin uneori să mănânc aici. Sângeretele făcut de bucătarul localului are un gust nemaipomenit. Chiar vă sfătuiesc să încercaţi şi voi. Șeful mi-e prieten bun şi mi-a dezvăluit reţeta. Vreţi să ştiţi cum se prepară?

– De ce nu -, îşi arătă Marcel interesul.

– Ai nevoie de 300 g. carne de porc, 300 g de şoric. Se fierb bine şi, după ce s-au răcit, se taie mărunt, împreună cu 300 g de slănină. Cele 200 g. de ceapă o mărunţeşti şi o prăjeşti puţin. Adaugi sare şi piper, după gust. Strecori 600 g. de sânge proaspăt de porc şi, după ce le amesteci foarte bine, le bagi în intestinul gros. Îl fierbi pe foc încet, cam 40 de minute. Poţi să-l consumi afumat sau proaspăt. După preferinţă. Comandaţi şi veţi vedea că am dreptate.

În acel moment chelnerul ne aduse berile. Şi pentru că ni s-a făcut foame, am comandat toţi trei mult lăudatul mezel.

Atunci mi-a venit ideea să-l rog pe chelner să-mi aducă şi câţiva căţei de usturoi. Îmi plăcea la nebunie, iar acum, fiind în vacanţă, mi-am zis să profit de situaţie. Ne-a luat comanda, în timp ce amicul meu ridicându-se de la masă, uşor încurcat, spuse:

– Mă scuzaţi o clipă…

Și dus a fost.

După un timp, văzând că nu reapare, l-am întrebat pe chelner dacă nu l-a văzut.

– O fi fost vampirul, cine ştie -, se înveseli el brusc, hohotind bine dispus.

– Dar nu-l cunoaşteţi? -, am insistat eu. Zicea că locuieşte pe aproape şi că e omul casei. De fapt e o veche cunoştință de-a mea -, m-am grăbit să adaug.

– Azi l-am văzut prima oară, şi eu lucrez aici de la deschidere. Dar parcă tot dumneata m-ai rugat să-ţi aduc usturoi? Atunci de ce te miri că a dispărut. Vampirii fug de usturoi, ca dracu de tămâie. Bineînţeles că la noi nu se consumă aşa ceva.

Am rămas stupefiaţi şi nu am scos nici un cuvânt, iar chelnerul cântărindu-ne din ochi, a dat din mână a neputinţă, spunând:

– Nici atât nu ştiţi?

În scurt timp s-a întors cu comanda noastră şi, foarte zâmbăreţ, ne anunţă:

– Dacă doriţi să serviţi un pahar de vin din partea casei, barul de la subsol se deschide într-o jumătate de oră. 

– Ce facem, băieţi? -, am întreb, încântat că în programul nostru a apărut ceva neaşteptat.

– Mergem! – răspunse Ovidiu. Cine ştie cine ne serveşte…

La timpul potrivit am coborât spre locul cu pricina.

Era destul de întuneric, dar am fost impresionaţi de atmosfera ireală şi misterioasă creată datorită muzicii, a luminilor bine postate în spatele unor perdele negre ce acopereau toţii pereţii şi care se vălureau uşor, datorită aerului condiţionat. 

În partea dreaptă era un bar bine amenajat, iar două măsuţe erau ocupate de niște tineri.

Când să ne aşezăm şi noi, s-a stins brusc lumina. Fetele au început să ţipe speriate, deoarece din partea stângă, chiar lângă Marcel, a aparut într-o lumină roşiatică figura clasică a vampirului, care-şi arăta caninii însângeraţi. A urmat o pocnitură, un croşeu neaşteptat, iar în final un urlet:

– Ce dai, domnule? Nu ştii de glumă? -, am auzit cu toţii vocea chelnerului, care şi-a scos masca de pe faţă.

– Îmi pare rău, credeam că-i vampirul de care ne-ai vorbit atât de convingător, aşa că, fără supărare, am reacţionat din instinct -, răspunse Marcel abţinându-se să nu râdă.

Tinerii au părasit grăbiţi barul, în timp ce falsul vampir s-a strecurat după perdeaua care mascase o uşă secretă, iar noi, bineînţeles, rămaşi singuri, am râs pe săturate.

– Vă rog să vă serviţi! Vinul, este exact ce aveţi nevoie ca să vă simţiţi bine -, auzim vocea cunoscută a prietenului meu din copilărie, ce stătea în spatele barului, şi ne arăta paharele pline.

– Aici erai? Sper că nu faci şi tu pe vampirul cu noi.

– Ei asta-i bună! Cum să fac…

Dar în timp ce dădeam vinul pe gât, s-a retras în spatele perdelei, cu sticla goală în mână, şi… nu s-a mai întors.

– Băiatul ăsta iar a dispărut! Pun pariu că există încă o ieşire. Hai să-l căutăm -, mi-am îndemnat colegii, pus pe fapte mari. 

Spre uimirea noastră, nu am descoperit, însă, dincolo de draperie, decât un zid de beton…

Published in: on 12 iulie 2011 at 9:32 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Proză: Lucian POP: Ţigara electronică

     Dan se lăsă de fumat şi, ca să aibă spatele asigura,t îşi cumpără de pe internet o ţigară electronică. Când trăgea din ea i se aprindea la vârf un beculeţ roşu şi din muştiuc îi ieşea un fum, este drept, mai alb decât fumul de tutun, dar insipid şi inodor.

    Dan le mărturisi prietenilor că ţigara electronică nu este chiar atât de simplă precum pare. Este compusă din patru compartimente detaşabile. Luate de la vârf către muştiuc, acestea sunt: compartimentul magazie pentru bateria ce alimentează întreg sistemul. Tot în acest compartiment se găseşte un rezervor în care încap cinci picături dintr-un lichid special cu vagi şi amăgitoare urme de nicotină. Urmează celula de control şi armonizare, prin care îţi reglezi cu ajutorul unei mici şurubelniţe debitul de fum, intensitatea becului-jar  şi procentul de nicotină, care din start este de zece ori mai mic decât într-o ţigară adevărată. De asemenea, celula de control te avertizează prin semnale sonore când bateria ori lichidul sunt pe punctul de a se epuiza. Vine apoi compartimentul care le inspiră  profanilor un respect amestecat cu teamă. Compartimentul atomizator. Trecem pe lângă el în vârful picioarelor şi ajungem la ultimul compartiment. Filtru. Aşa se numeşte şi are rolul de-aţi da un sentiment de saţietate când tragi cu poftă din ţigară.

    Şi ce păţeşte într-o zi Dan?

    Intră în barul „ Anticariat”, un bar de buzunar cu numai trei mese. În bar un singur client, ce şedea placid pe scaun cu braţul sprijnit de masă, iar de la încheietura mâinii, îndoit peste marginea mesei, podul palmei îi atârna lejer cu cu toate cele cinci degete aproape drepte, cuprinse de linişte. Ocrotită între degetul arătător şi cel lung, îi fumega o ţigară. O fumegare absentă, ca aerul ce înconjoară un cal înhămat la căruţă ce aşteptă atemporal întoarcerea stăpânului intrat în magazinele din jur.

     Dan, un obişnuit de-al casei, îşi deschise un zâmbet sărbătoresc spre barman. Barmanul şedea la tejghea în picioare, cu capul aplecat deasupra unui rebus.

 Dan se aşeză milităreşte pe un scaun şi cum nu avea timp de pierdut, făcea parte din categoria celor care niciodată n-au timp de pierdut, pocni autoritar din degete:

 – Un coniac!

 Cu o mulţime de semne de întrebare în cap, barmanul îi turnă şi-i aduse coniacul la masă. Bine stabilit pe scaun, Dan îşi scoase din buzunar ţigara fermecată şi începu să pufăie încântat. Fumul ieşea generos, neverosimil de alb, becul pâlpâia prompt, roşu.

Nici clientul placid, nici barmanul nu-l băgară în seamă.

    Deodată ţigara muri. Dan trase cu disperare din ea, ritmic, degeaba, nici un jar roşu, nici un fum alb. O învârti iscoditor pe toate părţile, o scutură insistent, dacă avea ceva blocat să se deblocheze. Nici un semn de viaţă. Oftă şi se uită după un gest cât de mic de compasiune, atât la barmanul scufundat printre pătrăţelele rebusului, cât şi la clientul placid.

     Fiecăruia însă îi este dat să-şi poarte crucea de unul singur.

     Îşi deşurubă resemnat ţigara şi acuma pe masa lui se găseau patru segmente albe, două mai lungi, două mai scurte. Le luă la purecat. Suflă zgomotos în filtru. Nu el era de vină. Mută delicat atomizatorul cu doi centimetri mai încolo decât locul în care stătea bine mersi. Scoase apoi din  buzunarul pieptului o şurubelniţă mică şi umblă cu ea la cele trei şuruburi ale armonizatorului. Fără nici o speranţă, doar să se afle în treabă. Se uită apoi urât la compartimentul magazie. Chiar în dimineaţa aceea îi completase lichidul cu două picături şi îi verificase bateria.

     Ce poţi face într-o asemenea situaţie? Numai să protestezi, şi încă în mod public. Strigă la clientul placid:

     – Nu mai încapi de escroci, dai o groază de bani pe prostiile lor. Am făcut chiar şi cursuri de întreţinere. Prin corespondenţă, pe laptop. Le-am făcut. Vezi? Pe fruntea mea scrie idiot!

     Barmanul, fără să-şi ridice privirea din rebus, se mulţumi să dea aprobator din cap şi îl linişti:

     – Nici unul nu este bun. La puşcărie cu toţi politicienii!

     Clientul placid însă, reacţionă într-un fel surprinzător. Total surprinzător!

     Ca în filmele de groază, în care vezi cum un om aparent mort stă scufundat într-o apă limpede de cristal, cu ochii larg deschişi şi cu un cuţit încleştat în pumn. Apoi, dintr-o dată, cel crezut mort, ţâşneşte spectaculos cu cuţitul ridicat deasupra capului. Norocul lui Dan a fost că taciturnul client nu avea cuţit. Cum şedea aşa, înfundat în scaun, cu mintea rătăcită peste mări şi ţări, clientul, când se dezmetici, imediat după remarca barmanului despre politicieni, sări cu mâinile întinse să-l strângă pe Dan de gât. Din instinct de conservare, Dan îşi întinse şi el mâinile către agresor. Degetele lor se interpătrunseră ca şi cleştii racilor ce se duelează.

   Barmanul se năpusti să-i despartă. Îl trânti pe client de perete. Clientul căzu grămadă. Şi Dan şi barmanul aşteptară tulburaţi, cu noduri în gât, să se ridice în picioare.

    – Ce-i cu tine? respiră greu barmanul. Chem poliţia. Ai înţeles. Eşti nebun?

    Alb ca varul, clientul se aşeză pe scaunul lui. Îşi aprinse o altă ţigară. Trase din ea cu o sete prăpăstioasă.

    – Dă-mi şi mie una, îi ordonă sec Dan.

   Clientul se conformă descurajat. Dan şi-o aprinse neutru.

   – Acuma observ că eşti căsătorit, îi mărturisi clientul lui Dan.    

   Dan îşi privi lungit de mirare verigheta de pe deget.

   – Îţi iubeşti soţia?… Iartă-mă, oftă clientul, eu sunt înnebunit după a mea. A ta, fumează?

   –  A mea?… Nu, nu.

   – A mea, da. Să se lase, şi-a cumpărat o ţigară electronică cum ai şi tu. Aveţi un club pe internet. Fumătorii ecologici. Eşti în club?

 – Nu sunt domnule. Prostii. Ridicol. Atâta doar. Ia să-ncerc şi prin metoda asta, poate mă las.                                                              

  – Tot aşa i se strica şi ei. Repede dădea telefon la unul din club. Cubleşan. Îl cunoşti?

 – Nu domnule, ţi-am zis, am participat numai la cursul de întreţinere. Proşti suntem!… Şi?

 – S-a dus alaltăieri cu ţigara stricată la Cubleşan.

 – Da!?

  – Da. Şi nu s-a mai întors acasă.  Ştie că o iubesc total, nu mai am demnitate,  sunt dependent de ea, la mâna ei.

  Şi Dan şi barmanul îl priviră cu o duioşie grea.

  – Fii tare! îi ură barmanul şi se-ntoarse la rebusul lui.

  Dan zăbovi în picioare, în faţa clientului ce sta înfrânt pe scaun. Îl privi grav. Oare merita să aibă încredere în el?

 – Ce zici? Se mai întoarce la tine?

 – Se întoarce. Anul trecut a lipsit o săptămână întreagă.

 -Vreau să-ţi spun ceva. Un secret. Treaba ta cum procedezi apoi. În legătură cu ţigara asta electronică de trei rahaţi. Un prieten, Pavel,  mi l-a spus şi mie. Asul aşilor în domeniul electronic!

 Dan se aplecă spre masa lui cu paharul ne]nceput de coniac şi cele patru segmente albe. Luă unul dintre segmente şi-l vârî sub ochii clientului.

 – Îl vezi? Ştii cum se numeşte? Comportament atomizator.

 – Atomizator?! Are legătură cu atomii? Cu radiaţii?

 – Nu, nu. Este un fel de transformator. Face electroliză.

  Apoi îi şopti direct în ureche:

 –  Dacă îi inversezi polii, îţi zic eu cum, atunci, ferească Dumnezeu, dar aşa mi-a zis Pavel, că face nişte ravagii!…

 – Ce ravagii?! se minună clientul.

 – Nu-i de glumă frate, îl mustră Dan. I-ai inversat polii la atomizator,  vâră ţigareta-n gură, trage un fum şi vezi ce păţeşti!

 – Ce?!

 –  Se crează o tensiune de curent, că te izbeşte de parchet să-l spargi, nu alta. Mai ceva ca atunci când umbli ud la priză!

 – Chiar?!

 Dan nu mai zise nimic. Îşi bău dintr-una paharul de coniac .

  – Ai zis că-mi arăţi cum se inversează.

 – Ţi-arăt.  Cum mi-a zis Pavel.

 – Dar… oare… funcţionează?

 – El aşa a zis. Nu-s masochist, să încerc pe pielea mea.

 – Lasă că încearcă Brenda, nevastă-mea când se-ntoarce acasă. Hm!… Oare… şi la lucrurile ăstea mai mărunte, ceasuri electronice, celulare?… şi la ele?!… dacă inversezi polii…

– Nu, nu… mi-ar fi spus Pavel, nu… ori, mai ştii?! … ferească Dumnezeu în ce lume am ajuns să trăim!

Epilog

( Un articol din ziarul Făclia, apărut la o săptămână după incidentul din barul Anticariat.)

„  Ieri, în jur de ora 17, cetăţeanul Grig B. şi-a adus soţia, pe doamna Brenda B. la Spitalul judeţean de urgenţă. Doamna Brenda prezenta toate simptomele unei persoane surprinse de un fulger natural în perimetrul lui de descărcare. Pacienta şi-a revenit după puternicul şoc electric şi se găseşte în afara oricărui pericol. În timpul nefericitului eveniment, cei doi soţi se găseau în apartamentul lor şi după cum bine ştiu fidelii noştri cititori ne bucurăm în aceste zile de un superb cer senin. Luaţi la bani mărunţi, cei doi soţi o ţin una şi bună, varianta cu fulgerul neşteptat. În ajutorul lor a sărit reputatul nostru specialist în fenomene paranormale, domnul  Muri I., care este convins că doamna Brenda a fost atinsă de unul dintre cele mai enigmatice fulgere, cel globular. Acest fulger, apare din senin, atât în locuinţe cât şi pe culoarele avioanelor ce zboară la altitudini mari.” 

     … Şi Dan renunţă la ţigara electronică, fără să treacă însă prin periculosul accident al doamnei Brenda. Îi rămase chiar recunoscător ţigării electronice. Datorită ei, fuma din ziua aceea numai ţigarete „Carol” cu tutun mentolat şi aproape tot atât de subţiri ca paiul de băut din sticlă…

Published in: on 12 iulie 2011 at 8:08 am  Comments (2)  
Tags: , , , ,