Într-o toamnă târzie mergem în delegaţie la o lucrare ce o aveam de făcut tocmai lângă Constanţa.
Când am ajuns în oraşul-port, bătea un vânt să te dărâme de pe picioare. Ne-am cazat la hotelul „Patru lei”, pe latura din care se vedeau printre alte clădiri, crâmpeie de mare şi de cer vânăt, cu un vuiet continu. La buletinul meteo de la ora şapte seara, se aprecia că pe litoral vremea asta urâtă o să ţină cinci zile.
Cu măsurătorile noastre de teren suntem nişte oameni care depind sută la sută de condiţiile meteo. Când auzii că n-avem ce scoate nasul afară din hotel timp de-o săptămână mică, inginerul Popov, şeful nostru de echipă zise oftând:
– Ne-a dat Dumnezeu şansa să ne săturăm de poker! şi cei patru pokerişti din echipă, el, Stoe, Cioca şi eu, ne-am aşezat temeinic la masa de joc, în camera lui Popov, că el dormea singur.
Popov avea o sticlă de ţuică pe care o aduse în delegaţie să bea din ea ca tratament câte un păhărel dimineaţa, pe stomacul gol. Condiţile fiind însă atât de neaşteptate şi potrivnice, puse la bătaie sticla. Bem câte un păhărel şi jucăm. Iar mai bem câte un păhărel, fără să slăbim jocul. Popov este într-o zi neagră, pierde constant, eu cu Stoe o ţinem în zig-zag, dar pe traiectorie mijlocie, nici nu pierdem, nici nu câştigăm, Cioca, marea revelaţie a serii, câştigă toate mâinile! Popov se scufundă pe un talger al balanţei în nervozitate, iar pe celălat braţ, ridicat la apogeu, lui Cioca nu-i mai tace gura, taci Cioca, îi ordonă sec Popov, de ce să tac fiecare poate vorbi cât vrea, nu mă deranjează deloc, vorbeşte şi dumneata, cine te opreşte, de-aceea avem limbă, aşa-i la poker, pierzi, câştigi, taci Cioca! îi strigă Stoe, omul care înainte de a-ţi atrage atenţia asupra unui lucru stă o săptămână şi se gândeşte, este bine oare să ţi-l spună?, taci mă Cioca, îi zic şi eu cu binele, dar Cioca ne priveşte cu nişte ochi neputincioşi că gura i-a scăpat de sub orice control, pare un samovar de cuvinte ce-a dat în clocot şi şuieră asurzitor, taaaci Ciocaaaa!!! se ridică Popov în picioare, cu aceiaşi ochi îngroziţi Cioca vede cum îi iese o panglică nesfârşită de cuvinte din gât şi jap, jap, Popov îi trage două palme asurzitoare!
O linişte nesănătoasă de piatră umedă se lasă în camera de hotel.
– Vă rog mai daţi-mi una, zice cu un calm absolut Cioca.
– Poftim! şi jap, jap, alte două palme răsună pe obrajii norocosului câştigător.
– Mulţumesc, zise edificat Cioca.
Se ridică hotărât, îşi culese toţi banii din colţul lui de masă, şi ieşi fără să salute.
Mai rămaseră în sticlă două degete de ţuică. Le-am turnat în mod egal în paharele celor rămaşi la masă, adică eu, Popov şi Stoe şi-am ciocnit în semn de solidaritate.
Ne-am retras cu Stoe direct în camera noastră, n-am mai trecut pe la camera lui Cioca, să vedem în ce stare se găsea jucătorul campion.
A doua zi, dimineaţa, în uruitul obositor de furtună, pe vremea cafelei de delegaţie, care se bea mai târziu decât cafeaua de la Institut, vine la noi în cameră Popov. Necăjit. Cioca stătea în cameră cu Pinuţ, un fost ofiţer imperturbabil. Cum se trezi, Popov merse la camera lor să-şi ceară scuze de la Cioca. Dar aseară, Cioca, după palme, odată ajuns în camera lui, îşi făcu bagajul şi… aţă la gară, să prindă acceleratul de zece noaptea către Bucureşti, pe care îl schimba cu un alt accelerat care ajungea la amiază în Cluj.
În primul moment nu l-am înţeles deloc pe Cioca, rufele trebuiau spălate aici, ce-l apucase să plece?
Doborât şi el de mişcarea surprinzătoare a lui Cioca şi consecinţele ei imprevizibile, pentru că habar nu avea ce urmăreşte, înainte de-a ieşi din camera noastră, Popov exclamă prăpăstios:
– Doar nu-i nebun să ne toarne?!
Cu câteva luni înainte, Nicu, fiul dictatorului, pierduse nişte sume astronomice la poker. Prompt, grijulia lui mamă, care îi trimitea zilnic mâncare caldă cu avionul la Sibiu, unde prinţul moştenitor îşi exersa mâna de viitor conducător al ţării, scoase jocurile de noroc pe bani în afara legii. Nu conta că jucai pe douăzeci şi cinci de bani deschiderea, cum făceam noi aici la Constanţa, doar să auzi timpul ca torsul liniştitor al unei pisici ce moţăie lipită de tine, puşcăria te mânca dacă erai prins asupra faptei cu banii pe masă. Ori dacă erai turnat.
După retragerea unui Popov, gârbovit de gânduri negre, ne întindem cu Stoe pe paturi, cu cafelele lângă noi, aprindem câte o ţigară şi, în vuietul monoton de afară, mă trezesc vorbind singur.
– Măi Stoe… acceleratul lui Cioca ajunge în Cluj pe la unu… după mersul trenurilor, unu şi zece minute. Aşa-i?… De la gară până la Institut, faci cu troleul 4… cât? Cincisprezece minute. Deci pe la unu şi jumătate, cel mult două, Cioca îşi face apariţia în sala topo. Ce zice domnul Toader când îl vede?! Cu sacoşa de delegaţie în mână?!, domnul Toader fiind şeful colectivului nostru…. Ce zice?!…
Descurajat, Stoe îmi impută:
– Eşti de doi ani în colectivul ăsta şi, vorba ceea, nu fă pe prostul, că pari tâmpit dacă nu ai auzit ce se şuşoteşte pe la colţuri. Popov vrea să-i ia locul lui Toader. Secretarul de partid pe institut stă uşă în uşă cu Popov. Prieteni la toartă. Sunt vizaţi Toader şi şeful de atelier Găvrilă. Lovitura se va da luna viitoare, la şedinţa anuală de partid. Acuma înţelegi?
Rămân cu gura căscată.
Prin spărtura făcută în podeaua unei realităţi plăcute la gust şi culori, realitate în care eu nu oboseam să mă bucur de doi ani întregi de când eram la Institut cu ce oameni minunaţi am de-a face, prin spărtură, Stoe m-a tras în pivniţă, într-un întuneric tensionat, în care îl văd pe Popov cu un cuţit în mână, gata să-l înfigă în spatele domnului Toader, şeful colectivului, pe care eu îl divinizam.
Pe Toader, eu şi Cioca, nu râdeţi, v-am spus, îl iubeam. Noi doi eram muncitori şi Toader ne lăsa să dispărem de la sală discret, în schimb, pe Popov, Stoe şi Pinuţ, îi ţinea de la şapte la trei în pumnul lui de fier, dacă aveau probleme puteau ieşi numai cu bilet de voie semnat de Găvrilă. Nici unul din cei trei nu îndrăznea să-i impute: „- Dar ăştia doi de ce merg mai repede?!…”
Toader îl împrumutase cu trei mii de lei pe Cioca, avuse necazuri cu nevastă-sa, operată, şi Cioca, l-am văzut, când i-a dat Toader banii, a vrut să-i sărute mâna. Încă o trăsătură de caracter pentru care îmi scoteam pălăria în faţa lui Toader. Lua doar atâtea lucrări, cât să ne acoperim salariile. Editarea, Prepararea fazei unu, Testele, aveau nişte şefi ce îşi ţineau cu zilele oamenii la Institut de dimineaţă până noaptea numai pentru a fi daţi de exemplu, că iar începuse moda cu devotamentul şi sacrificiul.
Cioca, având urechi mai bine direcţionate decât mine, era în temă cu ce se şuşotea pe la colţuri. Ştia de şedinţa anuală de partid. Şi Toader era membru de partid. Aparent n-avea şanse în faţa lui Popov, lupul tânăr, care peste capul şefului se oferise să facă prin muncă patriotică un plan al parcului Caragiale. Toader turbase când l-a auzit. I-a strigat pe aceeaşi limbă comunistă: „- Aducem aparatură pe valută să o stricăm pe parcuri! Cine plăteşte Mercalusul, dacă-l loveşte cineva? Ce zice directorul Faur dacă aude? Folosiţi sculele serioase ale Institutului pe prostii!…” Popov, ca în cărţile din anii cincizeci despre comunişti şi actele lor caritabile, a mers în audienţă la Faur. Acesta i-a dat dezlegare să măsoare parcul şi a râs cu poftă de Toader în faţa celor care se găseau acolo în biroul lui opulent, că-i plăcea să aibă în permanenţă asistenţă. Le-a zis, pe post de Rege Soare: „- Băiat bun, Toader, dar fricos. Trebuie să-l înţelegem şi pe el…”
Popov era la noi numai de un an. În fiecare şedinţă de partid Popov lua cuvântul, preocupat de randamente mai bune în colectivul topo. Un mare ignorant, Popov, nu ştia pe ce teren minat intrase. ( Când am venit din delegaţie, unchiul Toma mi-a dat nişte explicaţii, după ce am jurat să păstrez secretul.)
Toader făcea parte din vechea gardă. El, Faur, Petcu, Vintilă, Găvrilă, terminaseră aceeaşi facultate muncitorească. Poate de-aceea ne lăsa pe mine şi pe Cioca să ieşim în oraş când ne apuca amocul, din duioşie, fusese şi el muncitor, şi-i ţinea pe meseriaşii autentici pe loc, să-şi roadă de ciudă unghiile în faţa lui, că ei trebuiau să stea până la trei. Dar atunci, la Constanţa, nu ştiam. După destăinuirile unchiului Toma, verişor de-al treilea cu Faur (nici lucrul acesta nu trebuia ştiut la Institut), am văzut retroactiv în felul următor derularea unei şedinţe de partid: în primul rând de scaune, se aşează cinci crocodili senini în neclintirea lor, Toader, Faur, Petcu Găvrilă şi Vintilă. Intră neştiutorul Popov cu o undiţă în care este atârnat un peştişor mic de plastic, problema lui cu rentabilitatea. Le trece momeala pe sub nas. Cei cinci privesc peştişorul gravi, iar când Popov termină de vorbit şi îşi strânge undiţa, se întreabă din priviri, impresionaţi: „- Îl mâncăm acum, ori data viitoare?”
Stoe a adormit legănat de vuietul inepuizabil de-afară (a trebuit să-i iau ţigara fumegândă dintre degete!), eu mi-am adus Maestrul şi Margareta, citesc, pisoiul toarce împăcat, pe la două şi jumătate sună telefonul. Ne caută Clujul. Şeful. Toader.
– Măi Luciene, ori pe unde mergeţi, trebuie să vin eu şi să mătur după voi. Treabă-i asta?!… Până când?!…
– Domnule Toader, vă rog …
– Nici un domnule!…
Apoi continua pe un ton de fals regret:
– N-am reuşit să-l potolesc pe Cioca. Este în audienţă la Faur. I-a dat două palme?
– Două, plus încă două, la cerere.
Toader n-avea chef de glumă.
– Băgaţi-vă minţile în cap, eu nu vă mai ţin spatele. Cu cine eşti în cameră?
– Cu Stoe.
– Dă-mi-l.
Stoe, umflat de somn, duse respectuos la ureche receptorul.
– … Da… da… Eu nu ştiu nimic, domnule Toader, eram la baie… Povesteam la domnul Popov în cameră, făceam planuri cum să ne apucăm de lucru… Nu… nu… Nu aveam băutură, domnule Toader!… Eram liniştiţi… Când am ieşit din baie, Cioca plecase.
Peste zece minute vine la noi în cameră Pinuţ. Şi pe el îl sunase şeful. Pinuţ, ca fost ofiţer, avea disciplina în sânge. Cum îşi permisese Cioca să-l denigreze în faţa conducerii institutului pe superiorul lui direct?! Şeful cu care fusese trimis în misiune?! Dacă era cu Cioca pe front, scotea repede pistolul. În consecinţă, Pinuţ a fost şi el aseară în cameră cu noi, martor la incident. Aşa îi spuse domnului Toader, convingător, fără să clipească:
– Discutam cu toţii civilizat şi deodată intră în cameră Cioca beat criţă, pus pe scandal. Începe să-l înjure pe inginerul Popov. De mamă, domnule Toader! Dacă nu-l pălmuia dânsul, îl pălmuiam eu!… Voi ce i-aţi spus lui Toader?…
Stoe mormăie indispus că el a fost în baie, să fie lăsat în pace.
– Ce baie domnule, asta e atitudine, încurajăm golanii? Tu ce i-ai spus, Luciene?
– Pe mine nu m-a întrebat.
– Măcar tu fii bărbat…
Și începe să mă dădăcească ce trebuie să spun. Îl întrerupe telefonul. Ridic receptorul. Secretara lui Faur.
– Aveţi legătura cu domnul director Faur!
Deşi stau pe pat, simt că mi se înmoaie de emoţie picioarele.
– Vă salut cu multă onoare domnule director.
– Măi… ce-a fost acolo?… Cum susţine Pănuţ?
– Nu chiar.
– Orice ar fi fost, trebuia să-i facă referat, tu, inginer, iei sfânta clasă muncitoare la palme!
Și închise.
Peste câteva zile după ce ne-am întors de la Constanţa, Popov îşi găsi un post mai bun decât la Institut şi îşi ceru transferul.
În fiecare lună, când luam plicurile cu salarii, Cioca scotea două sute de lei şi i le dădea lui Toader, în contul datoriei de trei mii. După Constanţa, îi dădea numai o sută. Oare Toader îi prelungise termenul de returnare a datoriei, ori îl iertase de-o parte din sumă?…
Ovidiupecican's Blog 