Proză: Codrina BRAN: DOCTOR SARINA (2)

(urmare) 

X   X   X

          Îşi agăţă halatul în cuier, închise geamul prin care intra o adiere transformată în curent de câte ori se deschidea uşa, neliniştind mulţimea de hârtii de pe birou. Prin fereastra generoasă se revărsa un cer liniştit de după-amiază de vară. Doctorul Sarina luă un dosar de pe masă şi părăsi încăperea. Pe coridoarele largi domnea liniştea. Femeia de serviciu spăla dalele. O salută ca de obicei pe tanti Viorica, care, înmănuşată până la cot, mişca cu îndemânare mopul:

          – Sărut mâna !

          – La revedere, doctore Sarina !

          Paşii lui mari îl purtau iute, aşa că salutul femeii îl ajunse din urmă când dădu să cotească pe un alt culoar. Coborî scările în pas gânditor. Nu folosea niciodată liftul, considerând că urcatul şi coborâtul celor cinci etaje ar fi un minim exerciţiu pentru un trup obligat la sedentarism mai degrabă.

          Gata, rolul lui s-a încheiat. A făcut tot ce a putut. Oare? Tabloul sanguin al copiilor era dătătorul de ton. Continua tratamentul sau îl oprea până ce fondul revenea la normal. Părea de multe ori o căruţă hurducată pe drumuri desfundate. Cât rezistă organismul, câtă putere de regenerare are? Trupuşoarele, unele rezistau la chimioterapie, altele se poticneau. O luptă cu duşmanul cel mare în care cădeau seceraţi şi aliaţii. Globule albe, globule roşii, trombocite. Părea o luptă cu ochii închişi, cu pericole ce se iveau de unde nu te aşteptai. Regenerare celulară. Marcheri tumorali. Procente. Atâtea procente de vindecare. Şi restul ? Diagnosticarea precoce sau târzie schimbă procentele. Astăzi au fost Clovnii Veseli. Copiii erau fericiţi. Uitau de suferinţe. Cât de repede uită copiii… Când râd, nu mai este spaimă. Sau când dorm. Atunci realitatea nu mai există.

          – Unde pleci? – îl întrebă un puşti apărut în uşa salonului. – Mă iei şi pe mine să mă joc cu copiii tăi?

         Pantalonaşii prea lungi ai pijamalei îl făcură să se împiedice. Copilul stă în spital de câteva luni. Părinţii lui, departe în Moldova, îl vizitează rar. Doctorul Sarina îl ridică, îi aranjează pijamaua şi îl expediază în pat.

          – Mâine.

          – Aşa ai spus şi ieri.

          – Acasă la mine este un singur copil şi acolo nu vin Clovnii Veseli.

          – Atunci să-l aduci aici să vadă şi el Clovnii Veseli.

          Statistici. Statistici.

          Paşii doctorului continuară coborârea scărilor. Schimbă mapa dintr-o mână în alta. Un aer cald îl învălui când ieşi din clădire. Încercă să se detaşeze. Se gândi la Cristina. Era târziu. Nu reuşea să plece mai repede din clinică. Cristina nu protesta, dar el presupunea că nu-i mare fericire să ai un soţ care străluceşte prin absenţă şi nu reuşeşte să se implice prea mult în treburile casei. Casa. Da. Acolo funcţionează alte reguli.  

X  X  X

          N-au vorbit niciodată despre posibilitatea de a mai face un copil, deşi bărbatul îi interzisese să mai ia anticoncepţionale de la bun început. Şi nu mai luase. Înseamnă că mai dorea un copil. Nici ea nu refuza ideea. Dar acum chiar era timpul. Să nu fie o pauză prea mare între copii, să crească împreună.

          Târziu în noapte bărbatul îi dădu drumul din braţe şi se lăsă pe partea lui, epuizat şi relaxat.

          – Acum poate reuşim. Ştii, sunt la ovulaţie.

Bărbatul întinse o mână şi o strânse protector lângă el fără a scoate o vorbă.

          – Mihai, cum îţi explici că am rămas gravidă în prima noastră noapte, iar acum când suntem permanent împreună…

          – Mai vrei un copil?

          – Vreau. Ca şi tine, de altfel. Nu mi-ai interzis tu să mai iau anticoncepţionale?

          – Da, nu mai era cazul…

          – Poate e ceva cu mine, poate trebuie să fac un control… O surioară pentru Chichi, ce zici ?

          Sarina se ridicase în capul oaselor. În penumbră îi vedea doar albul ochilor. Era treaz şi atent.

          – Vrei să faci un control? Glasul lui sună în întuneric deosebit de clar şi oarecum rece.

          Cristina cu urechea la pieptul lui nu auzi inflexiunea vocii lui, ci doar bătăile inimii. Aşa ascultase şi el cu urechea sau cu stetoscopul bătăile inimii fătului. Sarina făcuse asta zilnic, parcă cu o anumită pioşenie, de parcă aştepta sosirea unui zeu, a unui extraterestru. Îi spunea câteodată:

          – Îţi dai seama, el vine din lumea de lumină, el vine pentru că are ceva de făcut aici printre noi. Aşa vine fiecare om, prin trupul mamei, dar din căuşul de dragoste al tatălui, din inima lui..

Când făceau dragoste îi cerea voie locuitorului de dinăuntru. Părea ca bărbatul să fie mai legat de făt decât însăşi mama. Păstra cu  grijă întreaga colecţie de ecografii.

          – Nu.

          – Ce anume nu ?

          – Nu mai facem nici un copil.

          – Mi, credeam că îţi doreşti…

          Bărbatul şedea acum în mijlocul patului cu picioarele încrucişate şi o trase pe femeie lângă el, ţinând-o îmbrăţişată strâns de parcă voia să o imobilizeze. O chiar imobiliza. Femeia încercă să-şi facă loc şi bărbatul slăbi puţin strânsoarea.

          – Voi sunteţi ai mei, familia mea. Femeia mea şi copilul meu.

          – Bineînţeles…

          – Acum a venit vremea să vorbim. Au trecut trei ani. Te-am convins că te iubesc pe tine. Subliniase acel „pe tine” astfel că sunase de undeva din înalt şi imperativ. Femeia se foi nedumerită.

          – Mi, şi eu te iubesc pe tine…

          – A venit vremea, deşi putea să nu fi venit niciodată… Dar înainte de toate vreau să-ţi mai spun odată că tu şi copilul tău sunteţi totul pentru mine. Apoi eşti liberă să faci cum crezi de cuviinţă.

          – Cum adică „copilul tău” ?

          – Cristina, eu sunt steril. Am fost dintotdeauna…Vocea i se frânse, aşa că ultimele două cuvinte veniră în şoaptă.

          Cristina imobilă derula alandala firele trecutului, ale anilor alături de Mihai, răsfoia febril filele cu un gol în stomac. Încerca să pună cap la cap faptele. Îi lăsase timp să-şi pună ordine în viaţă atunci când plecase la Torino, iar ea se întâlnise cu bărbatul acela pe care aproape îl uitase. Fusese o întâlnire asemenea tuturor celor de dinainte, doar că ea se pregătea să-l anunţe la despărţire ca aceasta era ultima lor întâlnire. Bine, dar ea era protejată de pastilă. Cum, se poate păcăli bariera hormonală?

          – Pentru Dumnezeu, Mihai, totul este o aiureală. Cum? Doctore, explică-mi! Care procente ?

          Ce situaţie şuie! Natura dăduse buzna luând în răspăr planurile oamenilor. Sentimentele ei pentru acel bărbat nu mai existau demult. Dacă au existat vreodată. Fusese un adio după câţiva ani de întâlniri amoroase. Căzuse o sămânţă la întâmplare şi rodise în grădina altuia.

          Cristina stătea acum pe un scaun în bucătărie şi privea înăuntrul său. Se simţea ca dracu’. Tot ce investise în băiatul acesta generos, încrederea, fidelitatea… Hm, aceea fusese o întâlnire de adio… o întâmplare fără nici o semnificaţie. Şi Mihai… Cu sânge rece. Avea dovada infidelităţii ei. Poate chiar mizase pe asta. Sigur mizase pe asta. Şi de ce nu-i mărturisise handicapul său? Revoltător. El era un imoral, un egoist dezgustător, un cinic. O manipulase. Făcuse din ea un incubator. Sau o vită de prăsilă. Cumpărase o vită gestantă. Ea, ea era aceea. Şi peste capul ei se ţesuse alianţa dintre Mihai şi Chichi. Puiul cucului ! Îi venea să plângă. De mila ei, de mila lui Chichi, de mila lui Sarina. Parcă erau trei vectori porniţi răzleţ. Dar ea, unde era ea? Peste capul ei îşi dăduseră mâna. Îi invadaseră viaţa, îi anulaseră libertatea. Poate fiecare suntem rodul unei întâmplări, dar ea ar fi trebuit să hotărască în cunoştinţă de cauză. Se simţea anulată.

          Când prima geană de lumină înălbăstrea fereastra, abia atunci Cristina simţi lemnul rece şi colţuros pe care se aşezase parcă anume să se autoflageleze. O oboseală anesteziantă i se instalase în muşchi, în oase.

          Sarina intrase în bucătărie de o vreme şi stătea pe jos cu spatele lipit de perete, cu capul plecat între braţe. Veneau şuvoaie de tăcere, veniră apoi cuvinte răzleţe, contradictorii, absurde, năvăliră apoi reproşuri ordinare. Sarina îşi aplecă tot mai mult capul între braţe până ajunse cu fruntea aproape de podea.

          – Spune, Cristina, spune, scoate tot, aruncă afară totul, orgoliul tău rănit, aruncă-mi în faţă tot dispreţul  pentru infirmitatea mea, pentru josnicia mea. Te-am manipulat, am acţionat pervers să-mi ating eu scopurile mele egoiste. Îmi trebuia un copil, dar îmi trebuiai şi tu. Copilul acesta era deja născut în inima mea, el exista deja. Şi ce-i cu trupul, cu materia? Nişte întâmplări, nişte mişcări browniene… spermatozoidul, ovulul, identităţile noastre cromozomiale, grupele noastre sanguine. Dar sufletul ? Sufletul unde este ?

          Cristina vorbea din când în când. Vorbea despre libertatea individului, despre mişelia manipulatorului. Apoi se lăsă tăcerea. Nu mai era nimic de adăugat.

          După minute lungi, întinse ca un gumilastic între cei doi, uşa se dădu de perete cu zgomot făcând ţăndări liniştea de gheaţă şi Chichi apăru în bucătărie.

          – Tata-ta!

         Băiatul îşi îngropă feţişoara somnoroasă în pijamaua bărbatului şi i se cuibări în braţe.

 

grafică: Zandra Gomez, 2011

Published in: on 26 Iunie 2011 at 2:18 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/06/26/proza-codrina-bran-doctor-sarina-2/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: