Proză: Codrina BRAN: DOCTOR SARINA (1)

          Pietrişul de pe alee scârţâi familiar sub pneurile maşinii care rula încet spre garaj, dar nu intră, ci se opri în faţa uşii de tablă. Ocupantul îşi făcea de lucru cu schimbătorul de viteze, regla oglinzile, îşi aranja mapa adunând din cocpit câteva foi risipite cu ocazia ultimei frâne. Soarele cobora spre asfinţit printre frunzele ulmului din spatele casei. La ora aceea era linişte. Închise portiera şi o luă la pas, gânditor, către intrare. Brusc dădu năvală pe uşă Chichi.

          – Tata-ta! şi se repezi să-i îmbrăţişeze picioarele. Tata-ta !

          Sarina puse jos mapa, îl săltă pe puştiul bălai până în dreptul ochilor şi îşi frecară nasurile.

          – Aşa, ca eschimoşii !

          Nasul puiului de om era umed.

          – De-a calu’!   

          Sarina coborî direct în patru labe şi începu să necheze zvârlind nervos câte un picior în spate. Chichi, în delir, cocoţat în spinarea lui, îl pisa cu pumnii lui mici ca să-l îndemne la drum. În mers poticnit, patrupedul având nevoie de îndemnuri repetate, ajunse în dreptul uşii deschise. Fostul cal îl luă apoi pe umeri pe băiat şi, păşind cu grijă pe sub uşorul uşii, intrară în casă.

          Cristina urmărea ceva la televizor ţinând în braţe un vas plin cu păstăi de mazăre.

          – Bună seara, Cri! O sărută pe frunte aplecându-se cu grijă, nevoind a renunţa la statutul său de turn înclinat ce purta în vârf cupola aurie a părului lui Chichi.

          – Mi, cred că ţi-ai rupt pantalonii în genunchi.

          – Nu face nimic, toate trebuie să aibă un sfârşit, chiar şi pantalonii aceştia. Mai am destui în dulap.

          Mi, Cri, Chichi.

          Ştia teoria lui cu privire la obiecte, inclusiv haine. Nu aveau voie să supravieţuiască proprietarului, erau în slujba acestuia. Stăpân absolut ale acestora, le putea oricând condamna la moarte. Ea le-ar mai fi cruţat. Îi povestise chiar la începuturi despre pantofii unchiului Cornel. Ştia pe de rost povestea care devenise filosofia  bărbatului ei când era vorba despre obiecte. Unchiul acela, pe care Cri nu îl apucase, îşi comandase la un moment dat zece perechi de pantofi. Era avocat şi îl avusese de client pe directorul fabricii de pantofi, aşa că o parte din onorariu fusese plătit în pantofi. Eleganţi, din pielea cea mai fină, maro, negri şi crem, cu şi fără găurele, tronau pe un suport special în anticameră, unde puteau fi admiraţi de oricine venea la el în casă. Unchiul nu mai era tânăr, dar uitase de asta când îşi achiziţionase atâţia pantofi, aşa că minunaţii pantofi au rămas nepurtaţi, pe suport,  în timp ce proprietarul lor se îndrepta spre cimitir purtat pe sus, cu tălpile nou-nouţe la vedere, nişte tălpi ce nu atinseseră asfaltul niciodată. Pantofii unchiului Cornel!

          Astfel Cri nu mai făcu nici o obiecţie, cunoştea răspunsul şi chiar dacă nu-i convenea, se abţinea de la orice comentariu.

          Cupola turnului înclinat coborî cu proteste susţinută de braţe puternice care, înainte de a-l depune cu picioarele pe sol îl mai săltă odată în aer. Erau îmbujoraţi amândoi. Bărbatul cu părul zburlit avea o alură de ştrengar mare, Chichi, isterizat, nu reuşea să se potolească. Cristina puse vasul deoparte, îl linişti pe copil şi se îndreptă spre bărbatul ei, care voia să iasă. Îi netezi părul răvăşit, cu tandreţe.

          – Mi-am uitat mapa afară.

          – Vino apoi să cinăm.

          Cristina îl duse pe copil la culcare. Lumina scădea pe nesimţite iar cântecul greierilor se înteţi afară, astfel că femeia închise fereastra şi trase draperia. După duşul şi revolta de rigoare la îmbrăcarea pijamalei îl aşeză în pat pe copil, îl înveli şi începu povestea sub lumina mică a lămpii de veghe. Era aceeaşi poveste care nu se putea derula până la capăt întrucât ascultătorul trudit avea să adoarmă în câteva minute. Cri închise uşor cartea, îndreptă pătura şi stinse lumina. Ieşi neauzit din încăpere şi coborî cu băgare de seamă scările. Mihai stătea la masă studiind conţinutul dosarului, examinând în lumină nişte radiografii. Cristina veni cu tava încinsă şi o aşeză pe masă pe un suport; ciupercile umplute miroseau cât se poate de bine. Aşeză şi salata în două boluri mari. Mâncară în tăcere. Mihai era cu gândul în altă parte. Când erau pe terminate, femeia îl întrebă, aşa, ca într-o doară:

          – O zi grea?

          – Ca de obicei.

          După ce strânse masa se mai uitară puţin la televizor, după care se duseră la culcare.

          În patul larg ea citea când el veni de la baie cu halatul strâns şi părul încă ud de la duş. Aruncă halatul pe un taburet şi se întinse lângă ea, aproape, dar întors cu spatele; luă o revistă de pe noptieră şi o răsfoi absent. Cristina îl mai aşteptă o vreme apoi îşi stinse lampa. Îi atinse coapsa cu piciorul drept. Era un fel de tatonare. Dacă era prea îngândurat sau obosit o bătea uşurel pe şold. Salut! Acum o sărută pe umăr şi îşi înfundă capul în pernă în timp ce cu o mână oarbă pipăi lampa şi o stinse. Stăteau aşa, pe întuneric, tăcând. Ştia că el nu doarme. Cândva, târziu, auzi ploaia şi respiraţia ritmică a bărbatului învins de ora târzie. Aşa i se păreau şi obiectele din casă abandonate nopţii care pune ordine în toate. Se concentră asupra mâinii ei, asupra degetelor care se odihneau pe adâncitura taliei lui. Nu îndrăznea să-i întrerupă somnul. Îl aştepta o zi plină.

          Fusese de câteva ori la el la spital. Văzuse mulţimea aceea de copii în pătuţuri sau pe jos jucându-se cu maşinuţe şi cuburi. Aveau capete de moşnegi cu scalpul neted ca-n palmă, cu ochii mari şi gravi. Toţi păreau peste vârsta lor. Moşneguţii. Aşa-i alinta.

          Citostatice. Radioterapie.

          Se juca cu ei în timpul consultaţiilor. Glumea cu mamele în ochii cărora vedea tensiunea la marginea plânsului, pentru sufletele lor şi a minunilor pe care Dumnezeu se îndura să le mai îngăduie câteodată. Văzuse de atâtea ori veselia încremenită în tăcere. Uşor, aripa morţii întrerupea brusc totul. Copiii mor uşor. Doar adulţii se rup greu din materia prea coagulată, prea densă. Păreau apoi păpuşi de ceară, împuţinaţi la trup ca nişte păsărele căzute din cuib, cuminţi, nemişcaţi, dormind în poala naturii care-i sorbea şi dizolva în sânul ei aproape vizibil. În astfel de zile, doctorul venea acasă cu o veselie neobişnuită, încingea încă de la poartă cu Chichi jocuri care de care mai trăsnite, făcându-l să râdă până la isterie. Năvăleau în casă, dărâmând totul în calea lor, se târau pe brânci şi se ascundeau în cele mai ciudate locuri  făcând o vraişte totală în living. Nu avea importanţă ce se sparge. După ce-şi consumau toată energia se trânteau pe canapea gâfâind şi mai chicotind o vreme. Mai apoi, la masă, citea în ochii lui umbra. Umbra aceea pe care o cunoştea deja. Ştia ce înseamnă. Ei îi îngreuna sufletul ca o piatră. Îl auzea  mai târziu făcând ordine în garaj, deplasând greutăţi, măturând curtea. Avea să vină târziu în dormitor frânt ca să poată adormi deîndată.

          Îi mângâia  părul grizonat. Faţa lui tânără contrasta în totul cu părul care continua să încărunţească, de parcă chipul refuza să îmbătrânească, de parcă şi-ar fi propus ca totul să defuleze prin păr, iar figura să rămână senină, figura care aparţinea altora, se adresa altora care aveau nevoie de ea. Faţa nu-i aparţinea, era un bun public, era pentru cei care aveau nevoie de ea. Chiar şi ea. Atât. Dincolo de asta putea pătrunde doar atât cât îi permitea el.

          Era profesoară la un liceu dintr-un cartier îndepărtat. Pe Sarina îl cunoscuse la clinică unde îşi vizitase o rudă bolnavă. Îl întâlnea, firesc, în timpul săptămânii pe culoarul care ducea la pavilionul copiilor. O saluta de fiecare dată, cum de altfel saluta pe toată lumea. Odată ieşise pe culoar şi privea pe geam încercând  să-şi şteargă lacrimile pe care nu le mai putea stăpâni în salon şi care o împiedicau să coboare scările. O mână se aşeză pe umărul ei.

          – Aici la noi lacrimile şi speranţa sunt în procente egale. Mizaţi pe speranţă!

          – Mulţumesc, doctore…

          – Mihai Sarina.

          În duminica următoare pe când cobora scările pasul elastic şi aproape neauzit o ajunse din urmă.

          – Sărut mâna, domnişoară!

          – Ce faceţi duminica în clinică, doctore ?

          – Am vizitat şi eu nişte prieteni. Micii mei prieteni.

          – Dar sunteţi cu ei toată săptămâna.

          – Da, dar sunt unii la care nu vine nimeni în vizită. Ce faci,vii cu mine la o partidă de tenis?

          – Nu prea mă pricep şi nici nu sunt îmbrăcată corespunzător…

          – Atunci stai pe o bancă sub tei la umbră până schimb câteva mingi cu cine se va nimeri pe acolo. Îţi va face bine puţin aer curat. Apoi ne vom plimba împreună şi vom mânca ceva. Ştiu o grădină de vară unde bucătar este un fost pacient de al nostru. Ce zici ?

          Cristina îi admiră ţinuta sportivă şi bronzul discret de pe braţele lungi şi puternice. Acum, când rememorează acele momente, îşi dă seama că privindu-i mâinile a ştiut că… Este ca un fel de clarvedere când ţi se întâmplă, când intuieşti, nu, eşti sigur că ai pornit pe un drum pe care nu-l vei părăsi. Parcă s-a deschis o falie a timpului… viitor. Mihai o luă de mână aşa, simplu, copilăreşte. Aşa, simplu, se petrecu totul. După câteva săptămâni, de parcă ar fi fost nevoie de atât de mult timp, o ceru în căsătorie. Bineînţeles, gândi ea deîndată, dar Mihai nu-i dădu timp să răspundă.

          – Nu-mi da răspunsul acum, fă-ţi ordine în viaţă până mă întorc de la congresul de la Torino. Poate el avea nevoie de acest interval, poate pleca cu colega aceea care o evaluase atât de atent atunci când îl căutase odată la cabinet, sau poate cu alta. Care e problema ei ? Nu-i problema ei. Pe ea o întrebase ceva esenţial şi îi lăsase un răgaz să-şi pună ordine în viaţă. Încheia un capitol cu un bărbat însurat. O relaţie frustrantă de la care nu putea aştepta nimic. O relaţie fără viitor, ci doar cu un prezent nesigur şi de multe ori umilitor. Da, da, avea să pună capăt acelei relaţii. A fost o întâlnire de adio, un adio fără lacrimi, un adio lucid, chiar rece. Era o relaţie deja obosită, stânjenitoare pentru bărbatul infidel, jalnică pentru femeia care trebuia să stea tot timpul în umbră. Cum spunea o cugetare dintr-o carte de înţelepciune, că acolo unde întâlnirile sunt secrete, acolo nu-i locul tău. Mihai era la curent cu toate astea, Cristina nu-i ascunse situaţia ei. Se lăsase purtată într-o relaţie îndoielnică pentru că singurătatea este mereu un prost sfătuitor care te împinge la compromisuri. Avea acum să aibă bărbatul ei şi numai al ei, o viaţă dusă la lumină alături de un om de care numai ruşine nu-i putea fi.

          Îl văzuse nu odată aplecat peste un pătuţ îmbrăţişând un copil. Mihai Sarina era un om, un om pe care şi l-ar fi dorit tatăl copiilor ei. Mihai Sarina, chiar te iubesc! Atunci când iubirea te inundă, te copleşeşte, te împinge instinctiv să o divizi, că dintr-un mare incendiu sar scântei, că focul se extinde dacă e alimentat cu lemne bune. Asta simţea ea, că trebuie să se dividă, să împrăştie lumină, căldură, că le are în exces. Acesta trebuie să fie momentul miraculos când chemi din neant o viaţă nouă.

          Căsătoria lor fusese grăbită de o sarcină la care Cristina totuşi ar fi renunţat, dar Sarina se împotrivi categoric.

(va urma)

Published in: on 25 Iunie 2011 at 9:20 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/06/25/proza-codrina-bran-doctor-sarina-1/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: