Proză: Lucian POP: SUFLETUL-PERECHE (2)

(urmare)

 

 Nu ştiu dacă ai observat privirile celuilalt la primul contact cu tine. Dacă ştie că eşti poziţionat mai sus decât el, atunci te priveşte cu o curiozitate secretă, să-ţi dibuie calităţile cu care ai reuşit performanţa. Dacă eşti lângă podium, îţi aruncă un pahar uşor de neglijenţă în care a turnat zece miligrame de compasiune.

   Când am făcut cererea pentru postul de manipulant, Niculiţă mă primi cu doi ochi ce se aflau în vârful unui turn al autorităţii, înalt de zece metri. Acuma, dimineaţa, când am intrat în birou, era un om neîncrezător, care schiţă gestul de-a se ridica de pe scaun în faţa mea. Cu o voce monotonă de elev silitor, i-am recitat poezia pe care am învăţat-o de la Ema aseară. O poezie ce aducea după miros cu un film mai vechi, canadian. La un profesor dintr-un orăşel, ajunge întâmplător un pui de câine. Profesorul îl adoptă şi-l creşte. Profesorul făcea naveta cu trenul. Câinele îl conduce dimineaţa la gară şi vine iarăşi seara pe peron să aştepte trenul. Profesorul moare. Câinele se mută în parcul din faţa gării şi în fiecare zi merge pe peron să-şi aştepte stăpânul. Cât trăieşte.

  Iată poezia scrisă de Ema, pe care i-am recitat-o:

 – Domnule Niculiţă, acum două luni am intrat în oficiul dumneavoastră şi am văzut la masa cu formulare o femeie frumoasă de care m-am îndrăgostit la prima vedere. Când a ieşit, s-a urcat într-o maşină şi nu i-am luat numărul. De atunci o visez neîncetat. M-am angajat la dumneavoastră cu speranţa să o revăd.

   Niculiţă mă privi grav. Dădu din cap în semn de aprobare, mă credea. Duţu… extraterestra. Pe acest tărâm necunoscut, sufletul, orice era posibil. Se retrase grăbit din faţa mâlurilor imprevizibile pe un teren mai sigur, odihnitor. Piatra realităţii. Îmi mărturisi la rândul lui:

 – Am terminat şcoala tehnică de diriginte de poştă în mediul rural. Imediat după nunta cu Ema, tocmai se pensionase şeful oficiului cinci. Tatăl Emei este economist la regionala poştală. Trage sfori şi directorul regionalei mă numişte  şef. Provizoriu. Sunt înscris şi eu la facultatea de telecomunicaţii. Până peste un an, când o termin, n-am carapace, oricine vine cu diplomă, salut şi numai bine, valea!… Fără supărare, domnule Lory, după ce ai ieşit din oficiu cu planşa făcută minge, l-am întrebat pe prietenul tău roşcat ce ai terminat. Electronica. Automat, m-am gândit că  trei din cei şapte şefi ai oficiilor clujene, au terminat ca şi tine! Mă înţelegi?

 – Vă înţeleg, domnule Niculiţă – şi am ieşit din birou cu ochii-n gol.

Eram ridicol. Hai, pentru un câine merge, este chiar înălţător să aştepte toată viaţa pe cineva care nu va veni, dar dacă Niculiţă povesteşte despre cazul meu şi devin în oficiul poştal un exponat ciudat, pe lîngă care se perindă discret, să-l vadă, întreg oraşul?!

În aceeaşi seară, pe banca noastră, i-am spus Emei despre proaspăta mea obsesie.

 – Fii liniştit, nu spune la nimeni. Niculiţă are alte nelinişti acum. Prietenul tău cu părul roşu obişnuieşte să-şi bea berea la Roata?

 – De unde ştii?!

 – Acolo, în fiecare zi, după serviciu, se opreşte şi fratele lui Nicoliţă. Gusti. Le-a povestit despre tine, cum din cauza unei brunete de la ghişeul oficiului cinci, brunetă care pe deasupra este şi soţia şefului, te-ai angajat acolo, pe post de hamal poştal.

– Îl omor, îl omor!!!

– Să intri în puşcărie şi să nu ne mai vedem zilnic?

 – Ai dreptate. Trebuie să te văd zilnic. Ce ne facem, Ema dragă?

 – Şi Georgia este brunetă.

   Fata de la abonamente?

 – E divorţată. Mergem la ea în vizită, am anunţat-o, ne aşteaptă. I-am spus că eşti incredibil de timid. Ai înţeles?

 – Da.

 – Eşti fericit că mă vezi?

 – Sunt.

 – Şi eu sunt. Nimeni nu trebuie să ştie despre fericirea noastră, altfel moare!

  … M-am căsătorit cu Georgia. Niculiţă cu Ema ne-au fost naşi. Nunta am ţinut-o la Roata. Înaintea primului vals, cel al miresei, mă plimbam printre mese, să ciocnesc paharul de şampanie cu fiecare invitat. Mă însoţea Georgia şi Niculiţă. La masa la care stătea fratele lui Niculiţă, Gusti, stătea şi Duţu cu alţi prieteni de-ai noştri, mai îndepărtaţi. Am zăbovit mai mult la masa lor şi le-am povestit tuturor cum venise la oficiu Duţu cu planşa de un metru şi jumătate şi când  m-a rugat discret să-i arăt funcţionara care mi-a sucit minţile, el a crezut că i-am făcut semn cu capul către Ema.

 – Da, am sfârşit eu povestea, aşa te pui bine cu şeful, te dai la nevasta lui!

 În explozia hohotelor de râs, starostele ne chemă la ordine.

  – Dragi invitaţi, valsul miresei!… Cine este mire, cine este mireasă?… Aaaa, dumneavoastră sunteţi? Dacă treceţi examenul valsului, muzicaaa!

   Valsam cu Georgia printr-un ţinut alb, absent, plin de lumini ovale şi ochii Georgiei, ca doi clovni strălucitor de negri mă cercetau surâzători să-mi găsească numerele preferate.

 – Vine naşu cu banii! – pocni peste sala restaurantului biciul sonor al starostelui. – Separaţi mirele de mireasă, lăsaţi mireasa liberă să o ia naşul! Naşu cu banii pentru orchestrăăă! Valurile, valurile, nu vă opriţi,  să curgă în continuare „Valurile Dunării”!

 Niculiţă o înlănţui lejer pe Georgia, eu m-am apropiat de Ema, nu iubita, naşa, ne priveam uimiţi, ca doi călători în timp ce  descoperă că trebuie să danseaze împreună, îmbrăcaţi în nişte haine adecvate unei ceremonii la care încă nu i-au înţeles rostul. Ne roteam prin peisajul alb şi printre nenumăraţi bulgări galbeni de lumină ce pluteau chiar şi printre picioarele noastre, în vreme ce un gând plutiror mă cobora îndelung către poalele unui munte, ştiam că este Muntele sacru. Acolo, m-am oprit în faţa marelui preot Deceneu. Era îmbrăcat modest, în alb, şi ţinea în mînă un fluier.

  – Preasfinte Deceneu, de ce sunt unele idealuri, care, în loc să lupţi public pentru ele, îţi cer, dimpotrivă, să te sacrifici pentru a le ascunde cât mai adânc, nimeni să nu le vadă?!

Deceneu mă privi dezamăgit de micimea întrebării şi-mi răspunse scurt:

 – Depinde de femeie, domnule Lory, totul depinde de ce tactică alege femeia, şi începu să cânte din fluier.

    Şi fluierul lui se amestecă cu celelalte instrumente muzicale, pentru că se făcu trecerea de la vals către alte genuri, şi ne legănam acuma într-un cerc cu toţii, pe melodia Phoenix-ilor, „Mugur de fluier”…Tu-ru-tu-tu-tu..tu-ruuu…

Anunțuri
Published in: Fără categorie on 22 Iunie 2011 at 8:53 am  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/06/22/proza-lucian-pop-sufletul-pereche-2/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: