Proză: Lucian POP: SUFLETUL-PERECHE (1)

 Cei nenorocoşi îşi găsesc perechea fără măcar să pornească în căutarea ei.

   Eu aşteptam la stopul de lîngă Continental şi când pe partea cealaltă am văzut-o pe Ema, m-a săgetat o durere în piept cum aş fi inhalat gaz de luptă. Apoi, am avut o altă senzaţie şocantă. Parcă cineva mi-a pus picături de drog în ochi şi automat, lumea văzută până atunci în gri a explodat în culori! Nu exagerez. Ne-am oprit amândoi în mijlocul zebrei, ne-am prins de mîini şi din delicateţe, n-am luat-o nici în direcţia către care mergeam eu, nici în direcţia ei, ne-am aşezat pe o bancă din piaţa Libertăţii.

   Pe bancă, Ema mi-a spus cu o disperare înaltă, cântată, că este căsătorită, adică prinsă în inelele unui şarpe canceros, ce nu îi dă voie să mişte, numai să-şi aştepte soarta inevitabilă.

 – Îl omor!

 – Cum să-l omori?! se contrarie ea, ca şi cum, în loc de zar, la jocul de ” Nu te supăra frate”, eu aș fi venit cu un pistol.

 – Atunci, ce facem?

 – Soţul meu Niculiţă este şeful oficiului poştal numărul cinci din Mărăşti,  acolo lucrez şi eu la ghişeul de scrisori. Avem un post liber de manipulator. Descarcă pachetele din camionetă, le duce la magazie, le aduce la ghişeul de predare, te descurci, nu-i mare lucru!

 – Perfect!

     Peste o săptămână descărcam pachete din camionetă, le duceam la magazia din spatele ghişeelor, patru la număr, o vedeam din spate pe Ema la ghişeul ei, şi-mi era deajuns să fiu inundat de fericire, dacă fericire înseamnă să nu mai existe loc în tine de altceva decât de o imagine mărită, mişcătoare a Emei, cum ai fi un pământ rupt de celelate pământuri, izolat sub o cupolă de sticlă incasabilă, şi ea ar fi planta pentru care tu ai fost ales să înflorească.

   Aveam un prieten cu care lucram la un proiect de transmitere automată a comenzilor spre trei linii robotice de sudură, el ca matematician şi programator,  eu ca mare electronist. I-am spus lui Duţu că renunţ la proiect, nu mai am cuvânt, demnitate, să mă lase în pace dacă nu vrea să-l înjur.

    Peste o săptămână, prietenul Duţu mă vizitează la poştă. Duţu are barbă roşie şi poartă ochelari tari care-i măresc ochii ca la lemurieni, pare un tip blocat în permanenţă de-o uluire totală. Scoate din geantă o planşă şi o desface tacticos pe masa din sala cu public, de mărimea celei de biliard, masă pe care de trei generaţii, cetăţenii  complectează fel de fel de formularele. Planşa este lungă de un metru şi jumătate. Modificase o buclă de temporizare şi mă roagă să-i reajustez componentele electronice. Era o muncă de vreo două ceasuri. Nu puteam. Nu mai puteam.  Distribuţii de pulsaţii,  eram departe de ele, prea departe.

 – Duţule, ţi-am spus să mă laşi în pace?!

Stă şi mă priveşte senin. Nu înţelege.

 – Hai, mă, Lory! – explodează el, chiar aşa de tare te poate tâmpi o femeie?! Care este?

I-o arăt printr-un gest imperceptibil cu capul pe Ema. Ochii  lui de lemurian o înfăşoară într-o uimire extatică. Se uită comparativ şi la celelalte funcţionare de la ghişee. Aceeaşi mirare egală, împrăştiată generos apoi peste întreaga poştă.

Duţu, consecvent, scoate un creion şi mi-l întinde.

 – Scrie-mi ce trebuie să modific.

Iau creionul şi încep să gândesc la modul tehnic. Mă concentrez. Mă aplec pestre planşa lungă de un metru şi jumătate. Scriu sub simboluri alte capacităţi de putere. Iese din biroul lui, şeful, Niculiţă.  Ca pisoiul la farfurioara cu lapte, vine aţă la masa mare şi se apleacă mut de curiozitate peste planşa desfăşurată. Apoi îl priveşte perplex pe Duţu. La rândul lui, Duţu îl pune pe Niculiţă sub microscoapele ochelarilor şi-i zice:

 – Uită-te domnule de ce este capabilă o extraterestră!… apoi arătând cu degetul spre mine, completează să fie bine înţeles :

 – Din cel mai bun electronist a făcut un hamal poştal!

Niculiţă se făcu pătrat la faţă, cum ar  fi strîns din fălci să spargă în dinţi sticla groasă a unei halbe de bere, şi mă fixă cu o privire dintr-o dată grea, obosită, nelămurită. Pe cât de luminos-curios venise la masă, pe atât de dezamăgit, cu capul speriat, pitit între umeri se retrase în biroul lui.

 – Mă boule, îi zic lui Duţu, ăsta e şeful, soţul iubitei mele, idiotule, să nu te mai prind aici că te iau la palme! şi-mi canalizez nervii asupra planşei. O smulg de pe masă, o mototolesc în palme până capătă forma unei mingi. Ies cu ea pe uşa larg deschisă a poştei şi-i trag un şut, că zboară peste trotuar şi se loveşte de un stâlp de iluminat.

    Aveam cu Ema o convenţie despre care nu vorbisem, o convenţie instinctivă. La poştă, relaţii mai mult decât indiferente, reci.

   Serile, pe când clădirile, copacii, stâlpii, îşi scuturau umbrele, cum femeile îşi despletesc părul strâns cu agrafe, şi umbrele se alungeau, ne întâlneam la jumătatea distanţei dintre apartamentele noastre, în părculeţul din faţa Catedralei ortodoxe. Fiecare bancă era adăpostită sub un copăcel cu o coroană în formă de scoică protectoare, nu te bătea soarele sub ea, nici ploaia. De teama cunoscuţilor, şedeam într-adevăr pe aceeaşi bancă, dar lăsam între noi un spaţiu cât să încapă un halterofil. Îmi loveam gândurile de Ema ca de o cutie de rezonanţă, şi gândurile îmi erau degete pe clape, strune, găuri şi Ema lăsa în urma ei un surâs enigmatic, sclipirile fugitive ale porumbeilor pe apa-oglindă a bazinului rotund din faţa catedralei,  în vreme ce parcul, catedrala, se scufundau într-o muzică galbenă, culoarea verii depline, iar pe oameni îi vedeam păşind  nu pe trotuare şi pietrişul aleilor, ci pe nişte linii simple ce separau spaţiul galben de deasupra de verdele subpământean. Iar pe când clădirile oraşului se înălţau în faţa soarelui, acoperindu-l cu totul, şi lumina, din galbenă, se făcea albastră, o luam cu acel halterofil invizibil dintre noi, către staţia de troleuri de pe Eroilor. Abia când eram departe şi singur în apartamentul meu din Mănăştur încropeam planuri dincolo de statul pe bancă în părculeţ. Îmi povestise de-o prietenă, Nina, care locuia în Mănăştur, nu departe de mine. Trebuia să o încurajez să-i facă o vizită. Am renunţat. Aducea a capcană. Îi voi spune simplu, direct, vreau să vii la mine.

   În seara zilei când Niculiţă m-a surprins cu Duţu la masa mare , în seara aceea, Ema a întârziat o jumătate de ceas. Aşteptând-o anchilozat pe bancă, am avut revelaţia înspăimântătoare  că un îndrăgostit decade la stadiul de plantă  ce se ofileşte şi moare în lipsa luminii. Când în sfârşit a apărut, i-am mărturisit despre această comparaţie. Mi-a dat dreptate, cu o singură observaţie, că eu am inversat rolurile, ea este planta şi eu lumina. Auzind-o, m-a lovit în frunte un ciocan de aur şi-am răsunat peste parc şi catedrală ca un ding-dang orgolios de clopot.

 – Şi ce facem în continuare, iubita mea Ema? Sunt în stare de orice!

 – Eşti fericit cu mine?

 – Total.

 – Şi eu cu tine. Ce ne mai trebuie?

 – Într-adevăr, ce ne mai trebuie?! – am exclamat. – Haide într-o zi până la mine acasă.

 – Pentru ce?

 – Să-mi faci o vizită.

Ema  schimbă subiectul.

– Iubitul meu Lory, l-ai speriat foarte tare pe Niculiţă, crede că-i vizezi postul!

 – De unde până unde?!

– Du-te mâine dimineaţă la el în birou şi lămuriţi lucrurile.

 Aşa am făcut.

(va urma)

Published in: on 21 Iunie 2011 at 8:49 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/06/21/proza-lucian-pop-sufletul-pereche/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: