Proză: LUCIAN POP: Amintiri devreme (4): CONSERVA

     Eu şi Popa eram nişte privilegiaţi. Soţia mea, ca magazionieră la o cantină, aducea acasă salam de vară, caş Moeciu, cafea nes Amigo şi ciocolată Feleacu. Popa, la sfârşit de săptămână se urca în trenul internaţional Bucureşti – Viena şi mergea până la Oradea de unde se întorcea  pe ruta inversă cu acelaşi tren. Ştia un pic de germană, avea aranjamentele lui cu barmanii de la vagonul restaurant  şi numai ce-l vedeam că vine la Institut cu rude de salam, roţi mici de caş, cutii întregi de ciocolată şi cafea sută la sută naturală, toate acestea străine. În zece minute erau vândute, avea listă, nu de clienţi, că de priorităţi.

   Când ne plimbam amândoi agale prin centrul Clujului şi vedeam oamenii cu plasele goale în mâini formând cozi uriaşe la uşile alimentarelor, ne miram de  poporul nostru care, după ani şi ani de lipsuri crunte, mormăie numai în barbă  şi nu se răscoală.

      Nu departe de Institutul nostru, clădire impozantă cu patru etaje, placată  în aluminiu, era  o alimentară mică. Institutul avea curte şi la stradă cabina portarului din care se vedea când vine maşina cu marfă la alimentară. Portarul, când venea maşina, avea ordin expres de la directorul Faur, să sune la centrala telefonică, iar vocea telefonistei printr-o mişcare de cuplare generală a telefoanelor era auzită în toate încăperile institutului.

     – Se primeşte marfă!

Ca pompierii la alarmă, ce au lângă ei în permanenţă costumele caracteristice, fiecare angajat avea pusă pe birou o plasă goală. Înhăţa plasa şi se năpustea pe scări în jos. Pe lângă portarul pânditor care-i aştepta cu poarta mare pentru maşini larg deschisă, ieşea o coadă gata formată, pe şiruri de câte trei angajaţi, atâţia  încăpeau unul lângă altul pe trotuar. După fix şapte minute de marş forţat, coada se oprea  la uşa alimentarei, aşteptând respectuoasă descărcarea şi preluarea mărfii de către vânzătoare. Vânzătoarea era o femeie cu şapte lănţişoare de aur la gât, serios, le-am numărat, şi pe toate degetele de la mâini, avea nişte inele tot de aur, iţi venea să zici despre ele că aurul dospise şi se umflase spectaculos.

      Umilinţa de-a sta la coadă pentru nişte produse derizorii cum ar fi „fraţii Petreuş”, trebuia să o suport şi eu, şeful meu Burcu mă trimitea în locul lui, avea coxartroză la piciorul drept şi nu putea sta mult în picioare. Şeful era un econom, să nu-i zic zgârcit. Când venea la Institut cu plasele pline de bunătăţi, Popa le desfăcea prima dată în faţa lui Burcu.

      – Lasă-mă Popa în pace, făcea şeful pe indignatul, m-ai găsit de fraier, e din cal arăbesc salamul ăsta să ceri atâta?!

     Mai aveam un coleg, Denescu, nimic nu-l abătea să fie trup şi suflet dedicat comunismului.

     Se fuma şi se bea cafeaua cum ieşeam din sală, pe hol, lângă caloriferul pe care trona o scrumieră mare. Şi eu fumam, şi Popa. Denescu, nu, dar cum îl mânca limba ieşea şi el uneori pe hol să participe la discuţii.

     Iată câteva dintre perlele lui Denescu:

     – Am găsit ieri la alimentara noastră nişte lăbuţe de iepure, excepţionale, a făcut Dana o tocăniţă să-ţi baţi copiii!

     – Nimeni n-a zis că este perfectă, dar toţi străinii recunosc, Dacia este cea mai fiabilă maşină din lume!

     – Pentru câte lucruri minunate a făcut socialismul în ţara noastră, zece ani să-mi lipsească pâinea de pe masă că nu mă supăr! Dar nu-mi lipseşte. A murit până acum cineva de foame? Eu unul n-am auzit.

     Denescu era atât de bătut în cap, încât nu îşi lăsa soţia să cumpere slănină, ouă, smântână, carne, de la ţăranii care aveau legături cu institutul.

      – Cu ce se găseşte în comerţul nostru socialist se poate trăi foarte bine!

     Şi mergem noi într-o delegaţie în Moldova, la Oneşti parcă… Eram patru. Eu, Popa, Denescu şi unul Gelu, care n-a stat mult la Institut. Ajungem către seară. Ne cazăm la hotelul din centrul orăşelului. Ieşim să dăm o tură. Un orăşel lună şi bec de curat, am rămas cu gura căscată, nici perdele nu avea la magazinele şi restaurantele lui, chiar atunci, în ziua aceea, fără să ştim noi, Ceauşescu introduse moda vitrinelor deschise, totul să fie la vedere! Pentru că, nu-i aşa, sub ochii vigilenţi ai cetăţenilor de pe trotuar, era la mintea cocoşului, vânzătorii nu-şi mai puteau face afacerile lor oneroase, şi mărfurile ajungeau unde trebuiau, pe rafturi, nu dosite! Iar din restaurante, băutorii, sub privirile grele, mustrătoare ale oamenilor neviciaţi ce aveau drum pe-acolo, ieşeau ruşinaţi să se apuce de muncă.

     – Da, se vor schimba lucrurile, zise plin  de speranţă Denescu, când am aflat de acestă măreaţă şi radicală măsură.

    De-a doua zi ne-am apucat de treabă, era un timp urât, amestecat, ploi dezlânate şi rare petece de soare. Cum veneam seara de pe dealuri, zgriburiţi şi plini de noroi, nu mai ieşeam din cameră. Eu stăteam cu Popa. Trec aşa cinci zile, dealuri, cameră de hotel, dealuri, cameră de hotel. În a cincea seară, bate cineva la uşă. Eu cu Popa tocmai ne întindeam pe masă bunătăţile scoase din frigider să cinăm. Conservă daneză de carne de vită în suc propriu, şniţele făcute de soţia mea, brânză în staniol, feliuţe de jambon, jumări de porc, şi ceva ce tot amînam să gust din alimentele lui Popa, pastramă de pulpă de pui, înfoliată, n-am mai văzut aşa ceva.

     – Intră!

     Uşa se deschide brusc, izbită de peretele micului hol  şi intră până în mijlocul camerei, Denescu. Uşa rămâne deschisă în spatele lui.     

      Nu-l văzusem de trei zile, el cu Gelu lucrau în altă zonă. Denescu ţine în mână un borcănel cu peşte în sos tomat. Îşi ridică agresiv mâna cu borcănelul cum ar vrea să-l arunce ca pe o piatră în cineva.

     – Uitaţi-vă, uitaţi-vă!!! strigă el fără nici o reţinere, am îngheţat, cred că vocea i-se auzea până jos la recepţie, uitaţi-văăă ce mănânc eu de cinci zile!!!

     Avea ieşite pe buze şi sub nas nişte herpesuri urâte, de atâta peşte în sos tomat.

     Continuă bubuitor:

     – În prima şedinţă de partid mă ridic şi cer retragerea lui Ceauşescu.  Bătaie de joc!

     Sărim cu Popa de la masă, eu fug şi închid uşa, Popa merge la el să-l calmeze.

     – Denescule, controlează-te, pentru numele lui Dumnezeu, vrei să fii arestat? Taci!

     – Nu tac! Jos Ceauşescuuu!

     – Vrei să ne nenoroceşti? urlă la rândul lui Popa.

    Denescu se aşează epuizat pe pat.

    – Aşa îşi îndepărtează poporul… – oftă el cu ochii în gol.

    Popa merge la frigider şi alege un salam mic, o cutie cu brânză, două pateuri, câteva conserve de fasole cu costiţă, de-ale noastre, şi i le pune în braţe.

    Odată ajunşi acasă, după câteva zile de evitare, Denescu iese pe hol şi ne zice triumfător:

    – Aţi auzit? Ne-am plătit toate datoriile. O să vedeţi voi peste câteva zile ce abundenţă! şi nu se putu stăpâni uitându-se la Popa să nu adauge: – Gata cu specula!

     Când l-am auzit, pur şi simplu am scuipat în faţa lui. Atunci, un alt Denescu din Denescu cel fanatic, ca un mugur ivit dintr-un trunchi putred pe cale de rupere,  îşi ridică ochi mari, nevinovaţi către noi.

      – Iertaţi-mă.  Aşa nu mai merge.

Published in: on 17 Iunie 2011 at 12:09 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/06/17/proza-lucian-pop-amintiri-devreme-4-conserva/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: