Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (15)

Text fără dată, în limba română, cu alfabet chirilic, grafie cu cerneală neagră, litere mari și egale, cu rândurile egale , pe pergament: Datare aproximativă: primele două decenii ale sec. al XVII-lea.

Provenienţă: Arhiva Turanu, fond documente familiale Moşoniu – Apăvăloaie

Preacinstitei surori a mé Măruca, a vel logofătului Ilie soaţă,

Îți scrie Vasilie, frate al tău bun, sănătate și numai bine! Ci m-am prilejit grabnic, cum m-ai îndemnat, a lua urma lui Iliuță al nostru, spre a curma suferire de neștiință ce juruiești. Dară dintru început s-au bulucit sămne cum că n-am ce întrebare de domniia lui, fiind tainic și iute trimăs de însuși vodă la triabă. Iar unde îi triabă a voievodului teamă de pierdere a capului vine pentru oricare ar întreba mai mult.

Io totuși nu mă las, ci mă bate gândul că vei fi fost știind ceva de la Ilie, pe când au plecat de la curtea voastră, ci m-ai vrut scăpa de ibovnica mé Stăncuța, care nu mă mai rabdă nice să suflu de poftitoare ce-i. Iar io, cum știi, nu poci zâce nu, că-i fomee plină dă frânsețe și știe desmierda că l-ar scoate den minte și pe Iona cel hăpăit dă chit.

Amu mărg mai departe, că se poate să dau de Ilie al tău și să-i cad cumva într-agiutoriu, macar că mai bun mă arăt de gură și scrisoare decât la iatagan. Dară nu-i vorbă, când cade țara la primejdiie, o gură face cândva mai ceva ca dzeace iatagane.

Te-oi înștiința cum vine ceva asupră-mi, să aflu or să nu, ca să stei tu în linește, dară…

Vasâlică, den lunca Siretiului, la un popas lângă cal și burdușelul cu Cotnărel

Published in: Fără categorie on 13 iunie 2011 at 6:13 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , , , , , , , , ,

Proză: Codrina BRAN: O ÎNMORMÂNTARE CU ȘTAIF

Mă bucur să găzduiesc pe acest blog o nouă povestire a talentatei prozatoare Codrina Bran, recent primită în Uniunea Scriitorilor și de la care cititorii așteaptă cu mult interes – din câte mărturisește ratingul de pe prezentul blog al povestirii publicate anteror aici de domnia sa – apariția următoarelor volume. (O.P.)

 

          Ziuă senină de iarnă. Ziuă scurtă. Printre ramurile golaşe un soare vesel şi rece se joacă în drumul lui spre asfinţit. Dealul ce-i stă in cale îi grăbeşte dispariţia în timp ce ziua mai durează într-o lumină palidă şi egală până ce adevăratul asfinţit dă stingerea adevărată. Sub razele jucăuşe prefirate printre crengi se conturează monumente interesante şi cavouri ale acestui cimitir vechi care urcă în pantă ca un alt oraş, un oraş în oglindă. Cimitir select cu monumente opulente, unele adevărate opere de artă, oraş care vorbeşte despre succesiunile generaţiilor din urbe. O istorie pe scurt, fiecare mormânt având povestea lui densă şi dramatică; o plimbare prin acest oraş oglindă  îţi descoperă aici o statuie întruchipând durerea unei văduve, acolo un înger îngenuncheat cu o aripă atingând cripta, cuvinte mişcătoare despre odihnă şi veşnicie, despre neuitare şi dragoste eternă. Dureri şi iubiri ca norii pe cer…Fixate în marmură, iată că durează mult peste durata vieţii celui îndurerat, eternitatea înglobând-i în cele din urmă pe toţi. Aici este locul în care se organizează această sărbătoare ciudată, la care participanţii trecuţi de o anumită vârstă vin poate şi pentru a se obişnui cu gândul sfârşitului, încercând să înţeleagă marea taină pe care cel mort o ştie deja, şi revenind de acolo mai nelămuriţi, mai nepregătiţi, eventual cu o foame sănătoasă şi neruşinată de toate cele.

          Soarele acesta jucăuş şi nestatornic luminează copacii curăţiţi de frunze, cu ramuri nemişcate şi aleile pietruite care urcă printre morminte.

          Mortul acesta sărbătorit la ora 14, după programare, a fost un celebru avocat al marelui nostru oraş, perioada lui de glorie situându-se undeva în trecut, cu câteva decenii în urmă. Sic transit gloria mundi! Declinul lui s-a împletit şi cu schimbările istoriei care au venit să grăbească apusul carierei sale. Vremurile noi veniseră pentru oamenii tineri care au ieşit în faţă, cei bătrâni fiind împinşi în planul doi sau trei. Doar congenerii lui, câţi mai trăiau, sau cei cu o idee mai tineri îl mai ţineau minte ca un valoros membru al baroului. Orator dibace, sofist fără reticenţe morale, o logică de fier pe o conştiinţă laxă, iată în câteva cuvinte o definiţie plăcută şi dorită de clienţii unui avocat. Astfel este un avocat, adulat de cei în slujba cărora îşi pune talentul şi hulit de adversari, obţinând soluţii juste pe căi dubioase ori soluţii proaste clamând adevărul. Adevărul, această minge pasată de la unii la alţii, trecând prin diferite instanţe până la cea supremă, fiecare dând o altă soluţie… Iată o temă mult dezbătută în primul an de facultate: poate fi cunoscut adevărul? În minţile tinere, lipsite de experienţă întrebarea părea fără noimă. Adevărul este unul singur şi atunci, bineînţeles, oricine îl poate afla. Ce întrebare e asta? Ar putea fi şi altfel? Minunată inocenţă! Adevărurile, nu adevărul aveau să afle bobocii deveniţi adulţi. Adevărul meu, adevărul tău, adevărul primei instanţe, adevărurile instanţelor superioare. Mingea rostogolită prin atâtea terenuri ajungea în final un boţ de cârpă care, de multe ori, nu mai folosea nimănui. Urmărit sistematic, nelăsând să scape nici un prilej procedural, uzând de toate căile îngăduite de lege, adevărului i se întâmplă totuşi evenimente neprevăzute: să moară clientul, să piară bunul din litigiu sau să se schimbe legea. De regulă totul trebuia gândit şi regândit din mers, mingea urmărită pas cu pas, driblat adversarul, driblată instanţa, singurul scop al jucătorului fiind câştigarea jocului şi bineînţeles obţinerea banilor. Un avocat cu renume trebuia plătit după valoarea sa.

Vechii avocaţi formaţi într-o şcoală serioasă, aşa cum a fost şcoala veche, s-au rărit şi, treptat, au fost înlocuiţi de noile generaţii. Au murit pe rând sau pe sărite şi pe măsură ce timpul trecea, morţii erau însoţiţi de tot mai puţini colegi, de tot mai puţine cunoştinţe.

           În urmă cu ceva vreme s-a putut vedea convoiul doctorului Soreanu, medic vestit în urmă cu patruzeci de ani, care acum, longevivul, nu mai avea pe nimeni: îi muriseră toate rudele inclusiv nepoţii, pacienţii, vecinii, cunoştinţele. Toţi plecaseră înaintea lui. Astfel convoiul era format doar din preot, cantor şi purtătorul de prapur. In urma dricului nu era nimeni!

    Avocatul nostru a mai reuşit să adune în jurul său vreo treizeci de persoane, majoritatea fiind prieteni sau cunoştinţe ale fiilor săi. Dintre veterani este prezent doar unul singur, cel care fusese desemnat de muribund să ţină o alocuţiune demnă în acest moment solemn. Acesta fusese un mare orator, cultivat, o personalitate recunoscută în trecutul lor comun, cu doctoratul la Paris. Bătrânul falnic, înalt, distins, se ridică în picioare de pe banca de pe care urmărise slujba oficiată de trei preoţi, scoase cu calm un teanc de hârtii scrise cu o caligrafie de modă veche, frumoasă, rotundă, pedantă.

          – Începem să pierdem oameni… murmură ca pentru sine, dar cu un ton constatator de comandant de navă. Îşi aranjă aparatul auditiv, după care mări volumul şi tună cu glasul lui de stentor ce fusese auzit de atâtea ori în sălile de judecată: Contra vim mortis non est medicam in hortis! Pleacă dintre noi astăzi un strălucit reprezentant al breslei avocaturii şi un mare orator, pentru că omul se cunoaşte după felul în care vorbeşte, aşa cum a spus strămoşul nostru Cicero:Qualis antem homo ipse esset, talem esse eius orationem.

          Cât este de adevărată vorba nemuritoare a lui Ovidiu: Nemo ante mortas beatus est, pentru că l-am vizitat pe defunct cu puţină vreme înainte de plecare şi, într-adevăr, suferinţa i-a fost mare. Requiescat in pace!

          Fugit irreparabile tempus şi iată pentru camaradul nostru iacta alea est! Dar hodie mihi, cras tibi aruncă ameninţător spre cernita adunare. Da, azi mie, mâine ţie !

          Schimbând o filă cu alta vechiul doctor de Paris etala limba strămoşilor latini în spaţiul acela în care singurul capabil să mai înţeleagă măreţia înaintaşilor  ar fi fost mortul. Dacă la început mai traducea pentru auditoriu, pe măsură ce discursul se înfierbânta uita să mai traducă, astfel că trista adunare aplecă şi mai mult capul lăsând să curgă deasupra ei întreaga înţelepciune latinească în timp ce foile se schimbau unele cu altele. Totul dură atât de mult încât se strecură bănuiala că primele foi fuseseră reluate, că oratorul pierduse ordinea acestora, întrucât începuse să le frământe oarecum nesigur. Totul dură mult peste orarul stabilit şi mortul următor aştepta la rând de vreo oră împreună cu toţi însoţitorii.

Published in: on 13 iunie 2011 at 9:18 am  Comments (7)  
Tags: , , , , , ,