Proză: Marian HORVAT: Căderea în robie a Ungariei

Marian Horvat are un talent de prozator care era să îl aducă în situația de premiant pentru debut în proză al filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România pe anul în curs. Romanul lui cu un aer de Umbero Eco, plin cu cruciați va apărea, în cele din urmă, după toate aparențele, în această toamnă la Ed. Eikon. Ca prozator de vocație însă, tânărul coleg nu așteaptă cu mâinile în sân. Următorul lui roman avansează cu fiecare zi. Cititorii acestui blog au privilegiul de a citi un fragment din el. Marian Horvat, bun venit printre colegii prozatori și pasionații de proză! (O.P.)

Ultimii săi tovarăşi îl urmară în lupta sa disperată şi lipsită de orice raţiune pe regele Ludovic Jagiellon al Ungariei. Îşi încleştară săbiile cu gărzile sultanului, membrii Kapikulului care vroiau să-şi arate vitejia sub privirile stăpânului lor.

            Ludovic îl izbi în cap pe un ienicer mai nărăvaş şi-şi înălţă paloşul spre cer. La picioarele calului zări trupurile neînsufleţite ale nobililor Ambrozie Sarkany si Anton Paloci, aproape îmbrăţişaţi în clipa morţii. Mai mulţi turci cu capetele zdrobite li se alăturaseră, mărturie că cei doi nobili nu se lăsaseră prinşi nici în ultima clipă.

            Regele surăse uşor şi razele amurgului îi mângâie pletele năclăite de sânge. Noaptea se apropia cu repeziciune. Umbrele întunecate le vor ascunde privirilor leşurile împietrite de Moarte şi simţurile adormite pe veci. Aşa vor putea să străbată Styxul în tihnă.

            Tocmai când trupele de casă ale padişahului începuseră să-i copleşească, un corn se auzi dinspre miazănoapte şi Gheorghe Zapolya sosi în ajutorul regelui, urmat de douăzeci de cavaleri.

            -O întreagă armată, în condiţiile de acum, zise Bogdanievici.

            Gărzile sultanului se clătinară o clipă înspăimântaţi. Tovarăsii suveranului se simţiră însufleţiţi şi prinseră puteri noi.

            -Gheorghe e mult mai credincios decât fratele său, şopti regele, cu ochii arzând de focul luptei.

            Cerul se înnegură şi bătălia părea să nu se mai sfârşească. Malurile Dunării şi ale afluenţilor lor, mărginind câmpia de laMohacs, fură cuprinse de zbucium şi ieşiră vijelioase din matcă. Părea că şi natura se revoltă împotriva jertfelor aduse cu atâta dărnicie pământului hulpav.

            -Fraţii mei, dacă tot vom pieri azi, haideţi să-l luăm şi pe cumplitul Soliman împreună cu noi, pe tărâmul lui Hades! strigă regele.

            Şi se îndreptară spre cortul sultanului. Rândurile de ieniceri se îndesiră, ca valurile unei mări furioase. Erau mai puţin de treizeci de cavaleri rămaşi, dar deznădejdea şi o sminteală de moment îi împingea mereu înainte.

            Soliman îi aştepta, încins cu o armură strălucitoare cum ochii lor nu mai văzuseră niciodată şi călare pe un superb armăsar arab din cea mai nobilă rasă. Ofiţerii săi îl înconjurau ca un lanţ de netrecut, cu privirile înfierbântate şi căutând doar să ucidă. Nimeni nu putea să treacă viu de ei.

            -Ce războinici de ispravă, le admiră curajul sultanul, văzându-i cum se apropie ca o vijelie de neoprit. Meritaţi să purtaţi cununa de martiri ai patriei voastre!

            Primul care încercă să ajungă la preamăritul padişah fu Gheorghe Zapolya, fratele voievodului. Acesta se aruncă asupra gărzii şi primul rând de ieniceri se retrase din faţa lui. Armura lui de fier, cu blazonul casei sale reprezentând un lup urlând la lună, făcea zadarnice toate loviturile primite. Coiful îi apăra capul de toate izbiturile, dar turcii se folosiră de un şiretlic ingenios, trăgâdu-l jos de pe cal pe temerarul Zapolya şi ridicându-i viziera. Degeaba se zbătu fratele voievodului, sabia îi pătrunse în faţă şi-l orbi. Trupul îi fu aruncat deasupra celorlaltor martiri.

            -Ce moarte de erou! murmură Soliman.

            Marele stolnic se aruncă şi el în iureşul luptei, lovind în stânga şi în dreapta lui cu tăişul uriaşei sale săbii. Când arma i se frânse de scutul rotund al unui războinic asiatic, Bathory luă o halebardă de pe jos şi doborî orice ienicer care i se ivi în cale. Pentru o clipă. regele crezu că stolnicul va reuşi să ajungă la sultan.

            Dar tocmai atunci când acesta se afla la un pas de Soliman, hanul Saadet Girai apăru parcă de nicăieri şi-şi ridică buzduganul deasupra capului.

            -Ai grijă! urlă Ludovic.

            Cel mai îngrozitor lucru pe care-l văzu suveranul în viaţa lui fu chipul însângerat al stolnicului, întorcându-se spre el parcă câutându-l din priviri şi cerşind alinare sau o cât de mică mângâiere din partea lui.

            Ludovic simţi cum spaima îi pătrunde în suflet, lăsând în urmă o groază şi o teamă mai neagră decât abisul cel mai adânc. Nu se mai simţise niciodată atât de singur, de neajutorat.

            Stolnicul îşi pierduse o parte din păr şi din scalp, sfârtecat de buzduganul cu ţinte ascuţite. Picioarele îi rămaseră inerte şi ochii îi priveau în gol, aţintiţi parcă asupra unui ţel nedesluşit şi niciodată ajuns. Privirea lui reprezenta soarta Ungariei, suprimată de un tragic sfârşit şi rămasă ca un gând neterminat.

            -Eşti un diavol! strigă Ludovic.

            Îl doborî pe hanul tătarilor, rânindu-l uşor, şi se apropie de sultan. Mişcările pe care le făcea erau conduse parcă de altă persoană, izvorâte dintr-o voinţă mult mai puternică decât a lui. Mâinile sale se întinseră singure după lance, azvârlind-o înspre padişah.

            Soliman privi cu groază vărful ascuţit al lăncii şi încercă să se ferească, dar regele ţintise prea bine. Lancea îl nimeri pe sultan în piept…şi zgârie uşor cuirasa de fier.

            -Ah! exclamă Ludovic.

Ienicerii îl înconjurară pe regele rămas neprotejat, încercând să-l doboare de pe cal. Bogdanievici îi sări în ajutor, învârtind ameninţător buzduganul luat de la han şi zdrobind orice vrăjmaş care se apropia prea mult. Cu toată dârzenia lui, cei câţiva supravieţuitori nu mai puteau rezista multă vreme.

– Maiestate, totul e pierdut, trebuie să plecăm! urlă polonezul.

Ludovic continua să lupte ca un mistreţ prins de hăitaşi.

– N-am să fug niciodată!        

Bogdanievici îl trase departe de locul luptei şi-i zise:

– Maiestatea Voastră trebuie să supravieţuiască acestei cumplite bătălii şi să vadă răsăritul de mâine. Trebuie ca cineva să conducă apărarea Budei şi să adune în jurul său forţele împrăştiate ale regatului!

– De ce nu înţelegi? strigă regele. Am fost sortit să pier aici!

– Zapolya şi Frangepan au destule trupe să apere ţara de turci, lipseşte doar prezenţa Maiestăţii Voastre pentru a face să renască speranţa!

Ludovic nu vroia să accepte nici în ruptul capului.

– Atunci de dragul reginei! spuse Bogdanievici.

Ochii tânărului rege sclipiră înspăimântaţi. Scumpa lui soţie…

– Ah, Maria! Trebuie avertizată şi dusă la adăpost. Dacă i se va intâmpla ceva…

Polonezul îi mână calul spre miazănoapte, cât mai departe de garda sultanului. Ultimii creştini care mai luptau fură lăsaţi în urmă.

– Fugiţi, Maiestate, vă acopăr eu retragerea! strigă Gabriel Perényi.

Dar nici acesta nu rezistă prea mult, copleşit de marele număr al duşmanilor. Ienicerii, întărâtaţi că prada cea mai însemnată le scăpa, îl hăcuiră cu hangerele şi-i tăiară capul, umplându-l cu pământ. Apoi Soliman le porunci să pornească în căutarea regelui.

Acesta nu apucase să se îndepărteze prea mult, cu o îndoială îngrozitoare în suflet. Îşi pierduse armata, tovarăşii cei mai scumpi, iar acum fugea ca un laş.

Otomanii îi ajunseră din urmă pe malul pârâului Csele, înconjurându-i din toate părţile. De data asta nu mai aveau unde să fugă.

Rakoczi se aruncă asupra urmăritorilor cu o sclipire sălbatică în priviri. Mai mulţi dintre aceştia căzură dinaintea lui şi grupul lor se retrase pentru o clipă. Dar apoi calul aghiotantului fu rănit, şi-şi aruncă stăpânul din şa. Rakoczi se lovi cu capul de o piatră şi fu strivit de propriul armăsar.

-Până aici ne-a fost! spuse regele.

Avea lacrimi în ochi şi nici nu-şi mai simţea membrele ostenite. Părul lung îi cădea în ochi, plin de acel miros greu de sânge şi de hoituri putrezite. Bogdanievici gâfâia lângă el.

Turcii se apropiară ameninţători. Erau în jur de treizeci. Mult prea mulţi pentru a încerca un atac asupra lor. Regele şi ultimul său tovarăş se retraseră până caii atinseră apa rece cu picioarele dinapoi.

– Trebuie să treceţi pârâul! spuse polonezul.

– Nu te părăsesc, strigă Ludovic. În plus, apa e umflată şi agitată!

-Cu atât mai bine, turcii nu vor îndrăzni să vă urmărească. Vă rog, Maiestate, faceţi-o pentru regină!

Ludovic se aruncă în apa învolburată, cu armura pe el. Nu mai avu când să scape de ea. Valurile îl înconjurară şi-l învăluiră ca îmbrăţişarea unei soţii iubitoare.

– Ştiu că poţi, Nevski! îi şopti regele calului său, mângâindu-l uşor pe coamă.

Dincolo de pârâu se zărea un grup de cavaleri fugind din calea turcilor. Regele recunoscu blazonul palatinului, strălucind sumbru în ultimele raze ale amurgului. Ştefan Bathory călărea în fruntea oamenilor săi, căutând o cale de scăpare în câmpia nesfârşită, cât mai departe de kilij-urile otomanilor. Ludovic se bucură că măcar palatinul scăpase cu viaţă şi că regina va fi avertizată la timp.

– Treceţi pârâul, Maiestate! îl auzi pe polonez urlând.

Ploua torenţial şi apa se revărsase peste malurile joase. Regele, călare pe cal, se avântă în mijlocul apei şi înfruntă valurile cuprinse de freamăt.

Între timp, Bogdanievici îi ţinea la distanţă pe adversarii săi, împungându-i mai mult cu privirea sa decât cu buzduganul. Un morman de cadavre se ridică în jurul său.

În cele din urmă, buzduganul său se frânse şi polonezul fu nevoit să ia un kilij în mână. Vlăguit de lupta prea lungă, nu apucă să bareze o lovitură şi tăişul halebardei îl izbi drept în piept. Armura îl protejă, dar fu aruncat la pământ, în noroiul gros şi cleios. Încercă să se ridice, dar spatele i se împotmolise în glod şi nu mai putea scăpa decât ajutat de cineva. Ienicerii se aruncară asupra lui, strivindu-l sub greutatea lor.

– Trăiască regele Ludovic! mai reuşi să strige Bogdanievici.

Săbiile duşmanilor îi pătrunseră în gât, în coaste şi între omoplaţi, smulgându-i viaţa din trup. Se mai zvârcoli o vreme în îmbrăţişarea morţii, până ce strânsoarea slabi. Bogdanievici îşi spuse, înainte de a muri: „Măcar regele a scăpat!”

Ludovic se lupta cu forţa nemiloasă a apei, deşi i se părea că turcii erau mai uşor de înfruntat. Pârâul ieşise din matcă şi părea să se învârtoşeze tot mai mult împotriva lui. Cerul se înnoptase de-acum de-a binelea, ferindu-l cel puţin de privirile iscoditoare ale urmăritorilor. La adăpostul întunericului, şansele sale de scăpare creşteau considerabil.

Tocmai pe când se apropia de malul opus, Ludovic fu lovit de un val mai mare decât toate celelalte şi se clătină în şa. Reuşi să rămână pe cal, însă Nevski se sperie şi îşi ieşi din minţi.

Regele încercă să-şi strunească armăsarul, dar acesta nu mai ascultă de comenzi. Un ultim val îl izbi din plin pe Ludovic, aruncându-l de pe cal.

În cădere, tânărul suveran se zgârie pe faţă în scara calului şi ochii i se umplură de sânge. Aproape că-şi pierdu cunoştinţa şi alunecă în apa tumultoasă.

Ultimele gânduri ale regelui nu erau de teamă sau de regret, ci erau îndreptate spre regină, amintindu-şi cu drag de chipul ei fermecător şi scump. Nu avea s-o mai revadă niciodată pe frumoasa lui Maria…

Armura grea îl trase în jos, în adâncurile abisului. Se zbătu în zadar, încercând să rămână la suprafaţă. Curenţii îl trăgeau cu o forţă de necrezut, cerându-şi jertfa care li se cuvenea. Apa îi pătrunse prin cămaşa de zale, îi udă tunica şi-i ajunse la piele, îngheţându-i membrele amorţite.

O ultimă zvâcnire şi valurile îl înghiţiră. Întunericul îl învalui cu o mantie de nepătruns, ducându-l departe de nimicnicia vieţii şi de toate lucrurile trecătoare. Sufletul vieţii îl părăsii chiar atunci, în floarea tinereţii şi în deplinătatea puterilor, scurtat prematur de o soartă atât de tragică…

Ludovic al II-lea Jagiellon dispăru pentru vecie printre valurile înspumate…

Published in: on 12 Iunie 2011 at 7:12 pm  Comments (5)  
Tags: , , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/06/12/proza-marian-horvat-caderea-in-robie-a-ungariei/trackback/

RSS feed for comments on this post.

5 comentariiLasă un comentariu

  1. FELICITĂRI! Fragmentul m-a convins că voi avea bucuria de-a citi un roman minunat… Aștept cu nerăbdare acel moment… Am fost impresionată de felul în care m-ați făcut să particip fără să vreau în vârtejul luptei. Superb fragment, talentat romancier.

  2. Vă mulţumesc din suflet pentru aceste cuvinte frumoase… Sper ca aşteptarea să nu fie nici zadarnică, nici prea îndelungată… Vă mărturisesc că sunteţi prima mea cititoare… Ce v-a impresionat mai mult, nebunia ultimelor clipe de viaţă ale regelui sau pur şi simplu vâltoarea unei încleştări care putea avea doar un singur deznodământ…?

  3. Mă bucur că sunt prima cititoare, dar sunt sigură că veți avea foarte mulți cititori, deoarece niciodată romanele istorice pline de acțiune, scrise cu pasiune și talent, nu pot trece neobservate.

    M-a impresionat într-adevăr „nebunia ultimelor clipe din viața regelui”, cu toate că până în ultimul moment am sperat că va fi salvat într-un fel sau altul, datorită curajului și-a hotărârii lui de-a nu se lăsa prins de dușman… Totuși, m-am bucurat că n-a fost omorât de armele turcilor, ci a fost luat de valurile învolburate, în eternitate… și asta datorită puterii cu care ne-ați sugerat că această moarte a fost singura șansă ca regele să-și împlinească destinul.

    Mi-a plăcut că l-ați pus pe rege într-o situație extremă. Doar în asemenea momente caracterele puternice își folosesc la maxim curajul de excepție, înfrumusețând spiritul uman cu admirația noastră… Nici cavalerii credincioși din apropierea marelui rege nu sunt mai prejos, completând astfel imaginea unor mari eroi.

    Ritmul acțiunii, puterea sugestiei, natura dezlănțuită prin puhoaiele de ape, într-o atmosferă plumburie și tristă, caracterele celor câțiva cavaleri care luptă să-și salveze țara, dar și conducătorul, sunt foarte sugestive și pline de frumusețe,

    Cu toata admiratia Elena Dittrich

  4. Mi-a plăcut ce am citit.
    Așteptăm acum cartea cu autograful autorului, bineînțeles.

    Multă baftă în continuare!

  5. Maestre…când eu îți spuneam… am avut intuiție, nu glumă… hai că mi-am ridicat statuia, ajunge. Aștept autografuuuuul. Tare mândră mai sunt de tine…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: