Proză: LUCIAN POP: Dinozaurul din Teuş (2)

        … Nu-mi place să mă laud, dar ieşind din casa domnului Caracala, întreaga suflare a orăşelui, auzind ce idee grozavă le-am dat, s-a încolonat solemn în spatele meu. Copii, pensionari, bunicuţe, angajaţi, soţi, mame, cu toţii m-au condus la gară, cei mari fluturând steguleţe, cei mici având baloane colorate.

        Cum m-am dat jos din tren în Cluj, am uitat de impasul teuşenenilor şi peste cinci zile cu ce bombă mediatică îşi începe televizorul meu jurnalul de dimineaţă? Eram încă în pat. Văd castelul roşu, deasupra porţii metalice, firma emblematică Rogan Lux, scoasă în evidenţă, iar faţă în faţă cu castelul, o clădire albă, solemnă, străjuită de coloane dorice , despre care, gâtuit de emoţie, prezentatorul ne informează că este primăria municipiului Turda. În vreme ce aparatul de filmat se balansează de pe o clădire pe alta, roşie- albă, albă- roşie, prezentatorul constată că fenomenele meteorologice extreme, caracteristice numai zonelor tropicale s-au extins şi în zonele temperate în care se găseşte ţara noastră. Apoi, aminteşte de o tornadă petrecută cu câţiva ani în urmă, în Bărăgan, cu un tractor ce avea şi remorcă, luat pe sus şi dus kilometrii întregi până pe marginea lacului Razelm, unde a fost găsit cu remorcă cu tot, intact! Se insistă cu aparatul de filmat pe poarta metalică a lui Rogan Lux, poartă în care acum zece ani poliţistul teuşan bătuse cu pumnii. Cu o mândrie secretă prezentatorul ne anunţă că deşi America este ţara cu cele mai multe tornade, un asemenea caz spectaculos ca cel din Turda nu avea precedent în lume. În noaptea trecută răvăşită de ploi şi vijelii, o tornadă zmulse pur şi simplu intreprinderea teuşană din locul ei şi o duse pe sus până în faţa primăriei din Turda!

       Fără să stau pe gânduri, am sărit din pat, am luat un taxi tocmai pe când de după un chioşc de ziare soarele roşu făcea gene, şi i-am dat şoferului comanda:

        – Cu toată viteza către Teuş!

        – Adică… la gară să luaţi trenul?

        – Nu domnule, n-am vreme de pierdut. Cu toată viteza înainte!

        Peste un ceas eram în casa cu acoperişul încă ud de roua dimineţii a domnului Caracala. La masă, cei cinci directori. Pe masă, sticle de vin, tărie, aperitive. Cei cinci, degajaţi, zâmbitori. Dintr-un casetofon se-auzea muzică de inimă albastră. Simt bucuria lor sinceră. Mă poftesc la masă. Parcă ieşiţi din nişte costume rigide de ghips, invizibile, au gesturi largi, văluroase. Se înghesuie care mai de care să-mi povestească aventura hazlie prin care trecură.

        Cum le-am dat eu ideea, aşteptară o noapte furtunoasă. Noaptea trecută. Se îmbarcară cu toţii ca pe o corbie săltăreaţă şi-o luară către Turda. Intreprindera se deplasa cam cu treizecişicinci, patruzeci de km la oră, pentru că din Teuş până în Turda sunt cincizeci de km, pe care clădirea i-a parcurs într-o oră şi ceva fără nici un incident, pe-o ploaie uşoară, creaţă.

        Cum ajunseră lângă platforma industrială de la marginea Turzii , Caracala îi strigă spiritului: „Uite-o! O vezi? Înaintea ta. Intreprinderea concurentă ce ne-a purtat sâmbetele! Calc-ooo, praful să se-aleagă!!! Ce mai stai, şo pe ea!!!” – şi-i arătă stâlpii unei hale cu rezervoare goale în care se topea pe vremuri gudron. Ploua în continuare mărunt, harnic şi hala arăta sinistru ca un schelet de balenă cosmică, gigantică, luminată numai de becul de pe cabina poznicului de noapte.

        – Haide Rogan Lux! o încurajau cu toţii, ce stai pe gânduri, sari pe ea!

        Dar din înălţimea castelului, spiritul lui Rogan Lux privea visător către centrul oraşului, atras de risipa de becuri, de bogăţia de lumină revărsată peste faţada Primăriei. Cum ai sta stingher lângă o steluţă afumată de la marginea galaxiei şi ai privi ghirlanda năucitoare de artificii din miezul ei.

        Angajaţii şi conducerea Roganului Lux se pomeniră că sunt legănaţi de clădirea ce o luă de capul ei fără nici un îndemn ori susţinere mentală, către centrul oraşului.

        – Hooo, hooo, mâncatea-r boala! strigau cu toţii neputincioşi, închişi între pereţii ei, ca la caii nărăvaşi, de neoprit, hooo, plezniţi-ar fierea, îţi dăm foc, îţi scoatem ferestrele şi-ţi spargem ţiglele!

        Arcuit, ca şi acoperişurile orintale, de un zâmbet întins din colţ în colţ, castelul se opri uluit la douăzeci de metri faţă de chipul alb al Primăriei, extins de lumină ca un halou în aerul negru ce o înconjura, aer ce sclipea de praful jucăuş al ploii.

       – Evacuarea, evacuarea!!! strigă domnul Caracala, n-o mai putem controla, ieşiţi până nu se porneşte cine ştie unde, afarăăă!

       Era aşa o noapte de adâncă încât somnul îi doborâseră pe toţi turdenii. Dacă şi noi, în Cluj, un oraş de douăzeci de ori mai mare decât Turda, am prins astfel de nopţi cu somn de plumb, în care nici măcar un singur paznic n-a putut să se laude că a stat treaz toată noaptea, ce să zic atunci de buzunarul de turdeni?…

        Odată ieşiţi cu bine din castelul rebel, Caracala luă prin celular legătura cu câţiva şoferi din Teuş care aveau camioane şi autocare… Într-un ceas, absolut toţi angajaţii erau înapoi pe la casele lor, întinşi în paturi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat…

        – Şi s-a întâmplat ceva? Există vreun martor?! îşi sfîrşiră ei satisfăcuţi povestea.

        – Hai noroc domnule Petreuţ!

        – Numai bine şi sănătate domnilor directori!… Şi-acuma ce ve-ţi face? Cum o aduceţi înapoi?… Să vă păstraţi secretul, eu unul văd soluţia numai prin demolare şi reconstrucţie pe vechiul loc.

        – Pe cine să aducem tinere? mă întrebă amuzat domnul Caracala şi prognoză cu o mare satisfacţie: – Crezi că mâine mai are dulapuri, structuri de fier, birouri, sotoscoape, sistem de îmbuteliere, dozator, linie automată de etichete? Aur curat. Domnilor, daţi-mi voie, un toast. Scurt şi la obiect: Rogan Lux, du-te pe pustie!

       – Amin! îi ţinură isonul ceilalţi patru şi dădură paharele peste cap.

      Am ieşit din casă fără să mi se deie nici o atenţie. Doar gazda, în loc de salut îmi trase şmechereşte cu ochiul şi se întoarse la comesenii lui.

      Afară, o altă surpriză. Pe stada principală, toate ferestrele caselor erau deschise. În ferestre, ba câte o femeie, ba câte un bărbat, rezemaţi cu coatele pe pervaze, cleveteau relaxaţi despre vreme, fotbal, copilărie , accidente şi relaţii ale unor destine numai de ei ştiute.

      Iarăşi o nepotrivire. Aceste discuţii dintre vecini, despre nimicuri nepericuloase, cu miez dulce, pentru adulţi, au loc numai seara după asfinţitul soarelui, când timpul se deschide pentru un ceas ca un lac albastru, oglindit în întregul cer de vară, înainte de-a redeveni râu gâlgâitor, nocturn.

      Buletinul de ştiri cu tornada l-am văzut pe la şapte cînd mă scol de obicei, pe la opt, odată cu răsăritul deplin al soarelui am ajuns cu taxiul în Teuş, în casa domnului Caracala n-am stat decât o jumătate de ceas, acum este aproape nouă.

      Dimineţile nu sunt pentru taifas în geamurile deschise. Simţi în secundele lor, nişte arcuri invizibile, încinse la maxim, care te proavoacă la mişcare, la descătuşare, pentru oamenii sănătoşi ar fi o tortură să-i ţii imobilizaţi dimineaţa.

       Soarele, abia înălţat din pâclele verzi ale orizontului îşi arunca lumina roşiatică pe pereţii caselor şi pe asfaltul strazii principale în linii drepte care apoi se răsuceau în flori spiralate înainte de-a dispărea sub alte puzderii de lănci roşii ce ţinteau materia şi se roteau dinamice sub un nou asalt.

      Acum cinci zile, când m-am dat jos din tren în gară, era tot dimineaţă. Cu o jumătate de oră mai târziu decât acum. Îmi amintesc perfect, atunci soarele roşu plutea undeva la două palme distanţă faţă de peretele stâng al clădirii ţepoase cu ferestruici ca solzii sclipitori ai şopârlelor, chiar sub linia streşinii. Dar pe post de filtru, clădirea nu lăsa peste oraş decât o lumină fără mişcare şi zbucium, domolită, egală până la obsesie, o lumină care te ducea inevitabil către un lucru mecanic, repetat la nesfârşit, la un delir şoptit al aceleiaşi silabe, despre care doar ştii cu ce alte sunete se va combina să auzi cuvântul întreg.

       Păşeam prin lumină către gară ca printr-o iarbă marină, unduitoare, elegantă, şi mă simţeam umilit, pentru că nu existam pentru oamenii din ferestre şi pentru copii ce se jucau pe stradă. Eram în plus, le deranjam intimitatea, ca un hingher ce continuă să te viziteze şi peste un an după ce ţi-a dus câinele turbat din bătătură. Din când în când, se deschidea câte o poartă să se pună lângă peretele casei , unul, două geamantane, ori rucsace, burduşite, genul de bagaje mari pentru plecări definitive.

       Abia numai când am ajuns la avionul alb, mitic, gândit să primească întreaga suflare a orăşelui, am avut un strop de înţelegere şi compasiune pentru teuşenii obsedaţi de intreprinderea lor. Pe cât de izolaţi trebuiau să trăiască în numele unui cult al producţiei, pe atât de solidari se dovedeau în caz de avarie. Se vor salva cu toţii, în acelaşi timp şi drum. Avarie a unei realităţi pe care teuşenii o stăpăneau în castelul lor până la micron, miligram şi etion.

       Eu cred că realităţile nu se pierd una în alta, că au o zonă comună, difuză, ele au pereţi despărţitori, care se pot fisura. Cu ce instrumente să-şi fi măsurat teuşenii frica ce ţâşnea prin pereţii lui Rogan Lux înecându-i, când concurenţa a apelat la mijloace neortodoxe?

       Aşteptam trenul sub o aripă albă cu o ciudată invidie pe drama teuşenilor ce şi-au pierdut intreprinderea. Pentru că ei şi familiile lor se vor îmbarca în avion. Şi îi va aşteaptă unul din nenumăratele trasee ale migrării. Vara în ţările calde, la cules de căpşuni, care nu-i aşa, par nişte nenumăraţi sori de dimineaţă cu o aromă dumnezească, intactă, iarna la cuiburile de acasă. Da, de-aci pornea invidia mea. Lunga călătorie. Oameni păsări.

Published in: on 12 Iunie 2011 at 4:44 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/06/12/2778/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: