Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (14)

Text fără dată, în limba română, cu alfabet chirilic, grafie cu cerneală roșie, litere pătate pe alocuri, poate de lacrimi (în orice caz, de picături lichide, acum uscate),  cu rândurile inegale , pe pergament: Datare aproximativă: primele două decenii ale sec. al XVII-lea.

Provenienţă: Arhiva Turanu, fond documente familiale Moşoniu – Apăvăloaie

La Vasilie sân Timofte, ot Cricalau i Mașnița, sub Sarău, cămăraș de-al triilea,

Ce te-ai dus fără veaste în slujbă la Măriuca sora dumitale și m-ai lăsatu sângură la lătratul cânilor să păgâni sau dă vântură-lumea ce bat țeara pre toate drumurile. Vai, Vasâlică al mieu, cum nu gândești tu la sufletul meu înfocat care și eri noapte au bocit la marginea cerdacului, și cu spaimă și cu credința că te-ai puté doară înturna iute…

Ci parcă aș simți la peptu meu fâlfâitură și așa ca o veaste că vine un cocon sau o coconiță. Iar atunce ce m-aș face? M-a scupi lumea și n-aș mai scoate obrazul în lume, ci monastirea Sfintei Paraschieve de pe dealul Cornarilor m-ar coprinde și ascunde sub obrocul ei să nu mă mai știe ai mei în veac, ori doară m-aș avânta într-o râpă la Prut de rușine, lăsând pruncul pe sama ta… Care soru-ta nice nu mă vrea cunoaște, macar că i-am trimes vorbă de sanatate. Au oare cui mă lași ca să faci ce îi face pe unde te-au tremes?….

Dă-mi știre pin carte, Vasâlică, dorul meu, care în liubov te-am învălit și acolo te țân unde nice o sâneață au înțăpătură de jungher nu te poate atinge, numai peste capul meu

Îndurerata ta Stănica, ce-au fost cluceriță

Published in: Fără categorie on 12 iunie 2011 at 9:42 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , , , , , , , , ,

Proză: Marian HORVAT: Căderea în robie a Ungariei

Marian Horvat are un talent de prozator care era să îl aducă în situația de premiant pentru debut în proză al filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România pe anul în curs. Romanul lui cu un aer de Umbero Eco, plin cu cruciați va apărea, în cele din urmă, după toate aparențele, în această toamnă la Ed. Eikon. Ca prozator de vocație însă, tânărul coleg nu așteaptă cu mâinile în sân. Următorul lui roman avansează cu fiecare zi. Cititorii acestui blog au privilegiul de a citi un fragment din el. Marian Horvat, bun venit printre colegii prozatori și pasionații de proză! (O.P.)

Ultimii săi tovarăşi îl urmară în lupta sa disperată şi lipsită de orice raţiune pe regele Ludovic Jagiellon al Ungariei. Îşi încleştară săbiile cu gărzile sultanului, membrii Kapikulului care vroiau să-şi arate vitejia sub privirile stăpânului lor.

            Ludovic îl izbi în cap pe un ienicer mai nărăvaş şi-şi înălţă paloşul spre cer. La picioarele calului zări trupurile neînsufleţite ale nobililor Ambrozie Sarkany si Anton Paloci, aproape îmbrăţişaţi în clipa morţii. Mai mulţi turci cu capetele zdrobite li se alăturaseră, mărturie că cei doi nobili nu se lăsaseră prinşi nici în ultima clipă.

            Regele surăse uşor şi razele amurgului îi mângâie pletele năclăite de sânge. Noaptea se apropia cu repeziciune. Umbrele întunecate le vor ascunde privirilor leşurile împietrite de Moarte şi simţurile adormite pe veci. Aşa vor putea să străbată Styxul în tihnă.

            Tocmai când trupele de casă ale padişahului începuseră să-i copleşească, un corn se auzi dinspre miazănoapte şi Gheorghe Zapolya sosi în ajutorul regelui, urmat de douăzeci de cavaleri.

            -O întreagă armată, în condiţiile de acum, zise Bogdanievici.

            Gărzile sultanului se clătinară o clipă înspăimântaţi. Tovarăsii suveranului se simţiră însufleţiţi şi prinseră puteri noi.

            -Gheorghe e mult mai credincios decât fratele său, şopti regele, cu ochii arzând de focul luptei.

            Cerul se înnegură şi bătălia părea să nu se mai sfârşească. Malurile Dunării şi ale afluenţilor lor, mărginind câmpia de laMohacs, fură cuprinse de zbucium şi ieşiră vijelioase din matcă. Părea că şi natura se revoltă împotriva jertfelor aduse cu atâta dărnicie pământului hulpav.

            -Fraţii mei, dacă tot vom pieri azi, haideţi să-l luăm şi pe cumplitul Soliman împreună cu noi, pe tărâmul lui Hades! strigă regele.

            Şi se îndreptară spre cortul sultanului. Rândurile de ieniceri se îndesiră, ca valurile unei mări furioase. Erau mai puţin de treizeci de cavaleri rămaşi, dar deznădejdea şi o sminteală de moment îi împingea mereu înainte.

            Soliman îi aştepta, încins cu o armură strălucitoare cum ochii lor nu mai văzuseră niciodată şi călare pe un superb armăsar arab din cea mai nobilă rasă. Ofiţerii săi îl înconjurau ca un lanţ de netrecut, cu privirile înfierbântate şi căutând doar să ucidă. Nimeni nu putea să treacă viu de ei.

            -Ce războinici de ispravă, le admiră curajul sultanul, văzându-i cum se apropie ca o vijelie de neoprit. Meritaţi să purtaţi cununa de martiri ai patriei voastre!

            Primul care încercă să ajungă la preamăritul padişah fu Gheorghe Zapolya, fratele voievodului. Acesta se aruncă asupra gărzii şi primul rând de ieniceri se retrase din faţa lui. Armura lui de fier, cu blazonul casei sale reprezentând un lup urlând la lună, făcea zadarnice toate loviturile primite. Coiful îi apăra capul de toate izbiturile, dar turcii se folosiră de un şiretlic ingenios, trăgâdu-l jos de pe cal pe temerarul Zapolya şi ridicându-i viziera. Degeaba se zbătu fratele voievodului, sabia îi pătrunse în faţă şi-l orbi. Trupul îi fu aruncat deasupra celorlaltor martiri.

            -Ce moarte de erou! murmură Soliman.

            Marele stolnic se aruncă şi el în iureşul luptei, lovind în stânga şi în dreapta lui cu tăişul uriaşei sale săbii. Când arma i se frânse de scutul rotund al unui războinic asiatic, Bathory luă o halebardă de pe jos şi doborî orice ienicer care i se ivi în cale. Pentru o clipă. regele crezu că stolnicul va reuşi să ajungă la sultan.

            Dar tocmai atunci când acesta se afla la un pas de Soliman, hanul Saadet Girai apăru parcă de nicăieri şi-şi ridică buzduganul deasupra capului.

            -Ai grijă! urlă Ludovic.

            Cel mai îngrozitor lucru pe care-l văzu suveranul în viaţa lui fu chipul însângerat al stolnicului, întorcându-se spre el parcă câutându-l din priviri şi cerşind alinare sau o cât de mică mângâiere din partea lui.

            Ludovic simţi cum spaima îi pătrunde în suflet, lăsând în urmă o groază şi o teamă mai neagră decât abisul cel mai adânc. Nu se mai simţise niciodată atât de singur, de neajutorat.

            Stolnicul îşi pierduse o parte din păr şi din scalp, sfârtecat de buzduganul cu ţinte ascuţite. Picioarele îi rămaseră inerte şi ochii îi priveau în gol, aţintiţi parcă asupra unui ţel nedesluşit şi niciodată ajuns. Privirea lui reprezenta soarta Ungariei, suprimată de un tragic sfârşit şi rămasă ca un gând neterminat.

            -Eşti un diavol! strigă Ludovic.

            Îl doborî pe hanul tătarilor, rânindu-l uşor, şi se apropie de sultan. Mişcările pe care le făcea erau conduse parcă de altă persoană, izvorâte dintr-o voinţă mult mai puternică decât a lui. Mâinile sale se întinseră singure după lance, azvârlind-o înspre padişah.

            Soliman privi cu groază vărful ascuţit al lăncii şi încercă să se ferească, dar regele ţintise prea bine. Lancea îl nimeri pe sultan în piept…şi zgârie uşor cuirasa de fier.

            -Ah! exclamă Ludovic.

Ienicerii îl înconjurară pe regele rămas neprotejat, încercând să-l doboare de pe cal. Bogdanievici îi sări în ajutor, învârtind ameninţător buzduganul luat de la han şi zdrobind orice vrăjmaş care se apropia prea mult. Cu toată dârzenia lui, cei câţiva supravieţuitori nu mai puteau rezista multă vreme.

– Maiestate, totul e pierdut, trebuie să plecăm! urlă polonezul.

Ludovic continua să lupte ca un mistreţ prins de hăitaşi.

– N-am să fug niciodată!        

Bogdanievici îl trase departe de locul luptei şi-i zise:

– Maiestatea Voastră trebuie să supravieţuiască acestei cumplite bătălii şi să vadă răsăritul de mâine. Trebuie ca cineva să conducă apărarea Budei şi să adune în jurul său forţele împrăştiate ale regatului!

– De ce nu înţelegi? strigă regele. Am fost sortit să pier aici!

– Zapolya şi Frangepan au destule trupe să apere ţara de turci, lipseşte doar prezenţa Maiestăţii Voastre pentru a face să renască speranţa!

Ludovic nu vroia să accepte nici în ruptul capului.

– Atunci de dragul reginei! spuse Bogdanievici.

Ochii tânărului rege sclipiră înspăimântaţi. Scumpa lui soţie…

– Ah, Maria! Trebuie avertizată şi dusă la adăpost. Dacă i se va intâmpla ceva…

Polonezul îi mână calul spre miazănoapte, cât mai departe de garda sultanului. Ultimii creştini care mai luptau fură lăsaţi în urmă.

– Fugiţi, Maiestate, vă acopăr eu retragerea! strigă Gabriel Perényi.

Dar nici acesta nu rezistă prea mult, copleşit de marele număr al duşmanilor. Ienicerii, întărâtaţi că prada cea mai însemnată le scăpa, îl hăcuiră cu hangerele şi-i tăiară capul, umplându-l cu pământ. Apoi Soliman le porunci să pornească în căutarea regelui.

Acesta nu apucase să se îndepărteze prea mult, cu o îndoială îngrozitoare în suflet. Îşi pierduse armata, tovarăşii cei mai scumpi, iar acum fugea ca un laş.

Otomanii îi ajunseră din urmă pe malul pârâului Csele, înconjurându-i din toate părţile. De data asta nu mai aveau unde să fugă.

Rakoczi se aruncă asupra urmăritorilor cu o sclipire sălbatică în priviri. Mai mulţi dintre aceştia căzură dinaintea lui şi grupul lor se retrase pentru o clipă. Dar apoi calul aghiotantului fu rănit, şi-şi aruncă stăpânul din şa. Rakoczi se lovi cu capul de o piatră şi fu strivit de propriul armăsar.

-Până aici ne-a fost! spuse regele.

Avea lacrimi în ochi şi nici nu-şi mai simţea membrele ostenite. Părul lung îi cădea în ochi, plin de acel miros greu de sânge şi de hoituri putrezite. Bogdanievici gâfâia lângă el.

Turcii se apropiară ameninţători. Erau în jur de treizeci. Mult prea mulţi pentru a încerca un atac asupra lor. Regele şi ultimul său tovarăş se retraseră până caii atinseră apa rece cu picioarele dinapoi.

– Trebuie să treceţi pârâul! spuse polonezul.

– Nu te părăsesc, strigă Ludovic. În plus, apa e umflată şi agitată!

-Cu atât mai bine, turcii nu vor îndrăzni să vă urmărească. Vă rog, Maiestate, faceţi-o pentru regină!

Ludovic se aruncă în apa învolburată, cu armura pe el. Nu mai avu când să scape de ea. Valurile îl înconjurară şi-l învăluiră ca îmbrăţişarea unei soţii iubitoare.

– Ştiu că poţi, Nevski! îi şopti regele calului său, mângâindu-l uşor pe coamă.

Dincolo de pârâu se zărea un grup de cavaleri fugind din calea turcilor. Regele recunoscu blazonul palatinului, strălucind sumbru în ultimele raze ale amurgului. Ştefan Bathory călărea în fruntea oamenilor săi, căutând o cale de scăpare în câmpia nesfârşită, cât mai departe de kilij-urile otomanilor. Ludovic se bucură că măcar palatinul scăpase cu viaţă şi că regina va fi avertizată la timp.

– Treceţi pârâul, Maiestate! îl auzi pe polonez urlând.

Ploua torenţial şi apa se revărsase peste malurile joase. Regele, călare pe cal, se avântă în mijlocul apei şi înfruntă valurile cuprinse de freamăt.

Între timp, Bogdanievici îi ţinea la distanţă pe adversarii săi, împungându-i mai mult cu privirea sa decât cu buzduganul. Un morman de cadavre se ridică în jurul său.

În cele din urmă, buzduganul său se frânse şi polonezul fu nevoit să ia un kilij în mână. Vlăguit de lupta prea lungă, nu apucă să bareze o lovitură şi tăişul halebardei îl izbi drept în piept. Armura îl protejă, dar fu aruncat la pământ, în noroiul gros şi cleios. Încercă să se ridice, dar spatele i se împotmolise în glod şi nu mai putea scăpa decât ajutat de cineva. Ienicerii se aruncară asupra lui, strivindu-l sub greutatea lor.

– Trăiască regele Ludovic! mai reuşi să strige Bogdanievici.

Săbiile duşmanilor îi pătrunseră în gât, în coaste şi între omoplaţi, smulgându-i viaţa din trup. Se mai zvârcoli o vreme în îmbrăţişarea morţii, până ce strânsoarea slabi. Bogdanievici îşi spuse, înainte de a muri: „Măcar regele a scăpat!”

Ludovic se lupta cu forţa nemiloasă a apei, deşi i se părea că turcii erau mai uşor de înfruntat. Pârâul ieşise din matcă şi părea să se învârtoşeze tot mai mult împotriva lui. Cerul se înnoptase de-acum de-a binelea, ferindu-l cel puţin de privirile iscoditoare ale urmăritorilor. La adăpostul întunericului, şansele sale de scăpare creşteau considerabil.

Tocmai pe când se apropia de malul opus, Ludovic fu lovit de un val mai mare decât toate celelalte şi se clătină în şa. Reuşi să rămână pe cal, însă Nevski se sperie şi îşi ieşi din minţi.

Regele încercă să-şi strunească armăsarul, dar acesta nu mai ascultă de comenzi. Un ultim val îl izbi din plin pe Ludovic, aruncându-l de pe cal.

În cădere, tânărul suveran se zgârie pe faţă în scara calului şi ochii i se umplură de sânge. Aproape că-şi pierdu cunoştinţa şi alunecă în apa tumultoasă.

Ultimele gânduri ale regelui nu erau de teamă sau de regret, ci erau îndreptate spre regină, amintindu-şi cu drag de chipul ei fermecător şi scump. Nu avea s-o mai revadă niciodată pe frumoasa lui Maria…

Armura grea îl trase în jos, în adâncurile abisului. Se zbătu în zadar, încercând să rămână la suprafaţă. Curenţii îl trăgeau cu o forţă de necrezut, cerându-şi jertfa care li se cuvenea. Apa îi pătrunse prin cămaşa de zale, îi udă tunica şi-i ajunse la piele, îngheţându-i membrele amorţite.

O ultimă zvâcnire şi valurile îl înghiţiră. Întunericul îl învalui cu o mantie de nepătruns, ducându-l departe de nimicnicia vieţii şi de toate lucrurile trecătoare. Sufletul vieţii îl părăsii chiar atunci, în floarea tinereţii şi în deplinătatea puterilor, scurtat prematur de o soartă atât de tragică…

Ludovic al II-lea Jagiellon dispăru pentru vecie printre valurile înspumate…

Published in: on 12 iunie 2011 at 7:12 pm  Comments (5)  
Tags: , , , , , , ,

Proză: LUCIAN POP: Dinozaurul din Teuş (2)

        … Nu-mi place să mă laud, dar ieşind din casa domnului Caracala, întreaga suflare a orăşelui, auzind ce idee grozavă le-am dat, s-a încolonat solemn în spatele meu. Copii, pensionari, bunicuţe, angajaţi, soţi, mame, cu toţii m-au condus la gară, cei mari fluturând steguleţe, cei mici având baloane colorate.

        Cum m-am dat jos din tren în Cluj, am uitat de impasul teuşenenilor şi peste cinci zile cu ce bombă mediatică îşi începe televizorul meu jurnalul de dimineaţă? Eram încă în pat. Văd castelul roşu, deasupra porţii metalice, firma emblematică Rogan Lux, scoasă în evidenţă, iar faţă în faţă cu castelul, o clădire albă, solemnă, străjuită de coloane dorice , despre care, gâtuit de emoţie, prezentatorul ne informează că este primăria municipiului Turda. În vreme ce aparatul de filmat se balansează de pe o clădire pe alta, roşie- albă, albă- roşie, prezentatorul constată că fenomenele meteorologice extreme, caracteristice numai zonelor tropicale s-au extins şi în zonele temperate în care se găseşte ţara noastră. Apoi, aminteşte de o tornadă petrecută cu câţiva ani în urmă, în Bărăgan, cu un tractor ce avea şi remorcă, luat pe sus şi dus kilometrii întregi până pe marginea lacului Razelm, unde a fost găsit cu remorcă cu tot, intact! Se insistă cu aparatul de filmat pe poarta metalică a lui Rogan Lux, poartă în care acum zece ani poliţistul teuşan bătuse cu pumnii. Cu o mândrie secretă prezentatorul ne anunţă că deşi America este ţara cu cele mai multe tornade, un asemenea caz spectaculos ca cel din Turda nu avea precedent în lume. În noaptea trecută răvăşită de ploi şi vijelii, o tornadă zmulse pur şi simplu intreprinderea teuşană din locul ei şi o duse pe sus până în faţa primăriei din Turda!

       Fără să stau pe gânduri, am sărit din pat, am luat un taxi tocmai pe când de după un chioşc de ziare soarele roşu făcea gene, şi i-am dat şoferului comanda:

        – Cu toată viteza către Teuş!

        – Adică… la gară să luaţi trenul?

        – Nu domnule, n-am vreme de pierdut. Cu toată viteza înainte!

        Peste un ceas eram în casa cu acoperişul încă ud de roua dimineţii a domnului Caracala. La masă, cei cinci directori. Pe masă, sticle de vin, tărie, aperitive. Cei cinci, degajaţi, zâmbitori. Dintr-un casetofon se-auzea muzică de inimă albastră. Simt bucuria lor sinceră. Mă poftesc la masă. Parcă ieşiţi din nişte costume rigide de ghips, invizibile, au gesturi largi, văluroase. Se înghesuie care mai de care să-mi povestească aventura hazlie prin care trecură.

        Cum le-am dat eu ideea, aşteptară o noapte furtunoasă. Noaptea trecută. Se îmbarcară cu toţii ca pe o corbie săltăreaţă şi-o luară către Turda. Intreprindera se deplasa cam cu treizecişicinci, patruzeci de km la oră, pentru că din Teuş până în Turda sunt cincizeci de km, pe care clădirea i-a parcurs într-o oră şi ceva fără nici un incident, pe-o ploaie uşoară, creaţă.

        Cum ajunseră lângă platforma industrială de la marginea Turzii , Caracala îi strigă spiritului: „Uite-o! O vezi? Înaintea ta. Intreprinderea concurentă ce ne-a purtat sâmbetele! Calc-ooo, praful să se-aleagă!!! Ce mai stai, şo pe ea!!!” – şi-i arătă stâlpii unei hale cu rezervoare goale în care se topea pe vremuri gudron. Ploua în continuare mărunt, harnic şi hala arăta sinistru ca un schelet de balenă cosmică, gigantică, luminată numai de becul de pe cabina poznicului de noapte.

        – Haide Rogan Lux! o încurajau cu toţii, ce stai pe gânduri, sari pe ea!

        Dar din înălţimea castelului, spiritul lui Rogan Lux privea visător către centrul oraşului, atras de risipa de becuri, de bogăţia de lumină revărsată peste faţada Primăriei. Cum ai sta stingher lângă o steluţă afumată de la marginea galaxiei şi ai privi ghirlanda năucitoare de artificii din miezul ei.

        Angajaţii şi conducerea Roganului Lux se pomeniră că sunt legănaţi de clădirea ce o luă de capul ei fără nici un îndemn ori susţinere mentală, către centrul oraşului.

        – Hooo, hooo, mâncatea-r boala! strigau cu toţii neputincioşi, închişi între pereţii ei, ca la caii nărăvaşi, de neoprit, hooo, plezniţi-ar fierea, îţi dăm foc, îţi scoatem ferestrele şi-ţi spargem ţiglele!

        Arcuit, ca şi acoperişurile orintale, de un zâmbet întins din colţ în colţ, castelul se opri uluit la douăzeci de metri faţă de chipul alb al Primăriei, extins de lumină ca un halou în aerul negru ce o înconjura, aer ce sclipea de praful jucăuş al ploii.

       – Evacuarea, evacuarea!!! strigă domnul Caracala, n-o mai putem controla, ieşiţi până nu se porneşte cine ştie unde, afarăăă!

       Era aşa o noapte de adâncă încât somnul îi doborâseră pe toţi turdenii. Dacă şi noi, în Cluj, un oraş de douăzeci de ori mai mare decât Turda, am prins astfel de nopţi cu somn de plumb, în care nici măcar un singur paznic n-a putut să se laude că a stat treaz toată noaptea, ce să zic atunci de buzunarul de turdeni?…

        Odată ieşiţi cu bine din castelul rebel, Caracala luă prin celular legătura cu câţiva şoferi din Teuş care aveau camioane şi autocare… Într-un ceas, absolut toţi angajaţii erau înapoi pe la casele lor, întinşi în paturi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat…

        – Şi s-a întâmplat ceva? Există vreun martor?! îşi sfîrşiră ei satisfăcuţi povestea.

        – Hai noroc domnule Petreuţ!

        – Numai bine şi sănătate domnilor directori!… Şi-acuma ce ve-ţi face? Cum o aduceţi înapoi?… Să vă păstraţi secretul, eu unul văd soluţia numai prin demolare şi reconstrucţie pe vechiul loc.

        – Pe cine să aducem tinere? mă întrebă amuzat domnul Caracala şi prognoză cu o mare satisfacţie: – Crezi că mâine mai are dulapuri, structuri de fier, birouri, sotoscoape, sistem de îmbuteliere, dozator, linie automată de etichete? Aur curat. Domnilor, daţi-mi voie, un toast. Scurt şi la obiect: Rogan Lux, du-te pe pustie!

       – Amin! îi ţinură isonul ceilalţi patru şi dădură paharele peste cap.

      Am ieşit din casă fără să mi se deie nici o atenţie. Doar gazda, în loc de salut îmi trase şmechereşte cu ochiul şi se întoarse la comesenii lui.

      Afară, o altă surpriză. Pe stada principală, toate ferestrele caselor erau deschise. În ferestre, ba câte o femeie, ba câte un bărbat, rezemaţi cu coatele pe pervaze, cleveteau relaxaţi despre vreme, fotbal, copilărie , accidente şi relaţii ale unor destine numai de ei ştiute.

      Iarăşi o nepotrivire. Aceste discuţii dintre vecini, despre nimicuri nepericuloase, cu miez dulce, pentru adulţi, au loc numai seara după asfinţitul soarelui, când timpul se deschide pentru un ceas ca un lac albastru, oglindit în întregul cer de vară, înainte de-a redeveni râu gâlgâitor, nocturn.

      Buletinul de ştiri cu tornada l-am văzut pe la şapte cînd mă scol de obicei, pe la opt, odată cu răsăritul deplin al soarelui am ajuns cu taxiul în Teuş, în casa domnului Caracala n-am stat decât o jumătate de ceas, acum este aproape nouă.

      Dimineţile nu sunt pentru taifas în geamurile deschise. Simţi în secundele lor, nişte arcuri invizibile, încinse la maxim, care te proavoacă la mişcare, la descătuşare, pentru oamenii sănătoşi ar fi o tortură să-i ţii imobilizaţi dimineaţa.

       Soarele, abia înălţat din pâclele verzi ale orizontului îşi arunca lumina roşiatică pe pereţii caselor şi pe asfaltul strazii principale în linii drepte care apoi se răsuceau în flori spiralate înainte de-a dispărea sub alte puzderii de lănci roşii ce ţinteau materia şi se roteau dinamice sub un nou asalt.

      Acum cinci zile, când m-am dat jos din tren în gară, era tot dimineaţă. Cu o jumătate de oră mai târziu decât acum. Îmi amintesc perfect, atunci soarele roşu plutea undeva la două palme distanţă faţă de peretele stâng al clădirii ţepoase cu ferestruici ca solzii sclipitori ai şopârlelor, chiar sub linia streşinii. Dar pe post de filtru, clădirea nu lăsa peste oraş decât o lumină fără mişcare şi zbucium, domolită, egală până la obsesie, o lumină care te ducea inevitabil către un lucru mecanic, repetat la nesfârşit, la un delir şoptit al aceleiaşi silabe, despre care doar ştii cu ce alte sunete se va combina să auzi cuvântul întreg.

       Păşeam prin lumină către gară ca printr-o iarbă marină, unduitoare, elegantă, şi mă simţeam umilit, pentru că nu existam pentru oamenii din ferestre şi pentru copii ce se jucau pe stradă. Eram în plus, le deranjam intimitatea, ca un hingher ce continuă să te viziteze şi peste un an după ce ţi-a dus câinele turbat din bătătură. Din când în când, se deschidea câte o poartă să se pună lângă peretele casei , unul, două geamantane, ori rucsace, burduşite, genul de bagaje mari pentru plecări definitive.

       Abia numai când am ajuns la avionul alb, mitic, gândit să primească întreaga suflare a orăşelui, am avut un strop de înţelegere şi compasiune pentru teuşenii obsedaţi de intreprinderea lor. Pe cât de izolaţi trebuiau să trăiască în numele unui cult al producţiei, pe atât de solidari se dovedeau în caz de avarie. Se vor salva cu toţii, în acelaşi timp şi drum. Avarie a unei realităţi pe care teuşenii o stăpăneau în castelul lor până la micron, miligram şi etion.

       Eu cred că realităţile nu se pierd una în alta, că au o zonă comună, difuză, ele au pereţi despărţitori, care se pot fisura. Cu ce instrumente să-şi fi măsurat teuşenii frica ce ţâşnea prin pereţii lui Rogan Lux înecându-i, când concurenţa a apelat la mijloace neortodoxe?

       Aşteptam trenul sub o aripă albă cu o ciudată invidie pe drama teuşenilor ce şi-au pierdut intreprinderea. Pentru că ei şi familiile lor se vor îmbarca în avion. Şi îi va aşteaptă unul din nenumăratele trasee ale migrării. Vara în ţările calde, la cules de căpşuni, care nu-i aşa, par nişte nenumăraţi sori de dimineaţă cu o aromă dumnezească, intactă, iarna la cuiburile de acasă. Da, de-aci pornea invidia mea. Lunga călătorie. Oameni păsări.

Published in: on 12 iunie 2011 at 4:44 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,