Proză: LUCIAN POP: Dinozaurul din Teuş (1)

      Într-o dimineaţă de vară senină cu soarele roşu de rouă, la rugămintea unchiului Toma iau trenul să mă duc până în orăşelul Teuş la un anume domn Caracala, directorul faimoasei intreprinderi Rogan Lux.  Trebuia să-l scot dintr-un mare necaz.

    Mulţi străini nu auziseră de ţara noastră, dar ştiau că intreprinderea Rogan Lux se găseşte în Teuş.

   După o călătorie zgomotoasă, de două ceasuri, pe-o cale ferată neîntreţinută, cu ierburi ce-şi aplecau vîrfurile prin geamurile deschise ale vagonului, cobor din tren.

   O gară ca fuselajul rotund al celui mai mare avion din lume care încă nu s-a construit. De-o parte şi de alta a fuselajului se întindeau două peroane sub formă de aripi albe, lungi cât să crezi că, dacă prinde un vânt bun din spate, avionul poate pluti liniştit până la capătul continentului nostru. În faţa avionului abandonat, se etala ca în palmă o aşezare de case modeste, doar cu parter, toate afişând fără excepţie un gri neutru, să nu-ţi deştepte ochiul. Faţă în faţă cu avionul pustiu, pe marginea cealaltă a lacului de linişte plin de case respectuoase, în uniforme gri, domina fundalul verzui, neglijent, faimoasa intreprindere Rogan Lux. O clădire roşie, de forma unui castel  exigent. Avea nişte acoperişuri ţepoase. Nenumărate şi mărunte ferestruici îl punctau ritmic, ca nişte bătăi de tobă ce ordonă insistent adunarea.

   Din fuselaj, ca pe un covor de primire, am intrat direct pe strada principală, cu impresia că ceva nu merge, nu se leagă între locuitorii întâlniţi în cale şi casele pe lângă care treceam. Oamenii mi se păreau de două ori mai mici decât clujenii. Iluzia era dată de înălţimea caselor. Repet, case simple, după şablon, numai cu parter, dar nici dacă te ridicai pe vârfuri nu ajungeai să arunci o privire curioasă pe ferestrele lor. Era şi mai grav. M-am oprit sub o fereastră şi-am ridicat mâna. Cu mâna ridicată, degetele nu-mi ajungeau la pervazul ferestrei. Şi toţi locuitorii mergeau lipiţi de casele şi gardurile înalte până la streşini. Aveau feţele alungite, amare, dezamăgite, şifonate de insomnii repetate.

       – Nu-i de mine aici, am exclamat, şi m-am grăbit către adresa domnului Caracala.

       Acasă la directorul intreprinderii Rogan Lux, şedeau împietriţi la o masă patru domni autoritari cu o cută categorică între sprâncenele împreunate şi nişte priviri ce nu suportă dezordinea.

       – Bine ai venit domnule Petreuţ, mă primi cu o plecăciune de modă veche domnul Caracala. Aceşti patru domni sunt directorii mei adjuncţi.

       Cei patru îşi înclinară în acelaşi timp capetele către mine, scurt, ofensaţi.

       – Domnule Caracala, l-am rugat, expuneţi-mi necazul dumneavoastră pe scurt, mă grăbesc, vreau să iau primul tren spre Cluj, sincer, mă molipsesc şi eu de starea depresivă a teuşenilor întâlniţi pe stradă. Groaznic trebuie să fie, fără nici o speranţă într-un viitor liniştit şi sigur!

       Domnul Caracala şi cei patru adjuncţi se priviră uluiţi şi încântaţi în acelaşi timp de perspicacitatea mea.

       – Domnule Petreuş, ai sesizat corect, cu mare acurateţe, care este atmosfera din oraşul nostru. Deznădăjduită. Fără scăpare. Fiind director de intreprindere, n-am voie să-mi fugă pământul de sub picioare. Stau drept pe el. Dar ştii unde-i pământul ăsta? În fundul prăpastiei.  Fără o scară, să ajung la buzele ei. Fără un colac de salvare legat de-o frânghie.

       – Cum aşa?!

       – Suntem un oraş harnic, interveni unul din cei patru. Nu ne uităm în stânga şi-n dreapta, muncim cu abnegaţie. De la serviciu, direct la casele noastre, să ne refacem energia. Nu ne deranjează nimeni. Numai dacă ai un gât de girafă te poţi uita din stradă pe ferestrele noastre, să-i semnalezi gazdei că vrei să o vizitezi.

       – N-avem nici sonerii la porţi…

       Și toţi patru, în frunte cu domnul Caracala, strigară într-un glas:

       – Totul pentru locurile de muncă. Pentru păstrarea lor.

       – Nu-i dreptate pe lumea asta, îndrăzni să tragă concluzia un adjunct.

       – Teuşenii noştri. Cei mai conştincioşi oameni de pe întreg mapamondul.

       – Şi? …

       – Scoşi pe tuşă!

       – Suntem în pragul falimentului.

       – Viaţa noastră se numeşte Rogan Lux.

       – Facem sacrificiu suprem.

       – Murim noi, renaşte intreprinderea!

       – Fugi de-aci, domnule Caracala, cu sacrificiul suprem, ce suntem noi?!  – am protestat vehement.

       – Stai aşa domnule Petreuţ. Adică… românii sunt nişte nepăsători? Ce-o da Domnul?  Înseamnă că aici în Teuş, pentru intreprinderea noastră, ne-am smuls din specificul naţional!

      Nespus de tulburat, cu gura uscată, i-am întrebat:

      – Şi ce urmează? O sinucidere colectivă?

      – Domnule Petreuţ! – săriră cu toţii să-mi întindă câte un pahar cu apă, văzându-mă alb la faţă, cu viziunea unui orăşel liniştit plin de cadavre.

      – Totul se petrece într-un plan figurativ, măi băiete, mă asigurară ei, bătându-mă cu palmele lor decise peste spate, să-mi revin.

      – Nu în plan real?

      – Să ne facem de râs?  Îţi jurăm. Totul se petrece într-un mod simbolic. Ne transferăm personalităţile intreprinderii. Toţi, absolut toţi angajaţii, în frunte cu noi, cei patru plus unul greu, directorii.

      – Rămânem depersonalizaţi. Ca nişte mâini uniforme, fără amprente.

      – Ca nişte nasuri privite din profil, trase cu rigla.

      – Dureros, dar necesar… fără cele patru puncte cardinale ale sufletului.

      – Mândrie, unu, spirit de libertate, doi, mă rog, iubire…

      – Trei!

      – Gratuitate, patru!

     Cei cinci îşi plecară capetele conştienţi de marele sacrificiu pe care îl vor face pentru intreprinderea lor.

     În sinea mea m-am revoltat. Fără strop de mândrie? Se poate trăi fără un strop de mândrie? Dă-o dracului de treabă.

     – Domnilor, le-am zis solemn, Dumnezeu să vă ajute în acestă mare încercare! şi m-am ridicat să plec, nu înainte de-ai asigura:

     – Mi-aţi dat cea mai patetică lecţie despre abnegaţie şi sacrificiu!

     – Domnule Petreuţ! Cum să pleci?! mă dojeni domnul Caracala. Nu merităm aprecierile dumitale. Nici pe departe. Dimpotrivă! Suntem nişte escroci. Nişte piraţi. Crezi că-i prima dată când ne depersonalizăm? Am făcut-o şi acuma zece ani, când o intreprindere turdeană, concureţa, ne-a furat prin produse surogat, şaptezeci la sută din piaţă…Asta trebuie să-ţi fie de învăţătură. Gândeşte de zece ori înainte de-a face un pas important. Nu te lăsa împins de frică în braţele primei soluţii ieşite în cale! Pe cât de uşoară pe cât de catastrofală!

     – V-aţi mai depersonalizat?!

     – Acum zece ani.

     – Şi?!… Cum?!… Cum se procedează?!

     – Ai văzut domnule Petreuţ la televizor marea spirală a adepţilor lui Vivilaru?

     – Cînd se prind de mîini şi fac un cerc?

    – Fac o spirală.

    – Şi se concentrează?

    – Da, se concentrează!

    – Am văzut.

    – Exact aşa am procedat şi noi. Într-o noapte cu lună plină, când activitatea cerebrală este la cote maxime, ne-am prins de mâini în jurul intreprinderii, să  îi transferăm întreaga nostră putere, întreaga noastră voinţă. După zece minte de bombardament mental susţinut, castelul, cum ne alintăm noi intreprinderea, a început să dea semne că se însufleţeşte, se mişcă! Din roşu şters a devenit roşu înflăcărat, şi îşi umfla pereţii ca nişte muşchi!  Ne-am îmbarcat apoi repede cu toţii în el, să-i menţinem viaţa cu entuziasmul nostru. Eu, ca director plin, am strigat: „Fraţilor, concentraţi-vă să meargă castelul în Turda şi să intre ca un berbec în intreprinderea ce ne-a furat şaptezeci la sută din piaţă! La drum! Ziceţi cu toţi sacadat: Miş-că-te! Miş-că-te! Miş-că-te!…” Nu-i deloc greu, domnule Petreuţ, să dai comenzi unei clădiri ce să facă. Avea un mers ondulatoriu, ca un uriaş ce calcă pe o singură talpă, apoi sare, iar se clatină pe talpa curbată să-şi ia avînt, iar sare… Când am ieşit din Teuş şi-am văzut şoseaua lungă şi dreaptă către Turda, dublată de calea ferată, mi-a pierit curajul. Rând pe rând, curajul le-a pierit şi celor patru adjuncţi cât şi angajaţilor din hala mare de asamblare. Poate din cauza mustrărilor de conştiinţă ni s-a dezumflat hotărârea de distrugere. Ne ziceam indignaţi în gândul nostru: Aici am ajuns, ca în junglă? Care pe care? Se poate aşa ceva?!… Şi-am stat noi acolo la marginea oraşului, în castel, deasupra cu luna plină şi în faţă cu şoseaua şi cale ferată, întristaţi, până a venit şeful poliţiei din Teuş şi ne-a bătut cu pumnii în poarta principală, metalică,  implorându-ne în genunchi să ducem clădirea la locul ei… Dacă cineva străin de oraş, îşi dă seama de deplasarea intreprinderii şi aduce televiziunile pe capul nostru?!…  Avea perfectă dreptate. Mi-am mobilizat oamenii: „Sus, cu toţii sus! Strigaţi în cor: Î-na-poi, î-na-poi, î-na-poi!”… Crezi că a fost simplu s-o întoarcem din drum? Imediat, atunci, pe loc, ne-am prins cu mîinile de cap, dându-ne seama ce prostie mare am făcut trezind spiritul războinic al clădirii!!! Îi răsunau pereţii ca la sălile de sport cum scandam: „Întoarce-te-napoi, întoarcete-napoi, întoarce-te, întoarce-te!!!”

 – Vi s-a uscat gura, domnule director plin, daţi-mi voie să continui eu. Într-un cuvânt domnule Petreuţ, ne-a cuprins disperarea. Clădirea ţinea cu dinţii să ne continuăm drumul către Turda pentru a  dărâma concurenţa. Se luminase de ziua, trecură  două trenuri pe lângă noi, călătorii aveau nişte ochi albi, neîncrezători în ce vedeau, de frică am cedat şi i-am jurat clădirii că dacă se întoarce pe vechiul ei loc, atunci, fix peste peste un an, îi facem pe plac şi o ducem în Turda să se răzbune! Numai în felul acesta, dându-ne solemn cuvântul de onoare am reuşit să o înduplecăm. S-a întors bosumflată pe vechiul ei loc.

 – Cum… bosumflată?!

 – Cu pereţii umflaţi şi poarta strânsă pungă, cum ar fi înghiţit o pară acră.

 –  Înseamnă că… staţi o clipă, să raţionalizez… înseamnă că, prin tranferul de personalitate,  i-aţi dat clădirii un spirit dincolo de controlul vostru! Un spirit, hm, sâcâitor. Nu vă lasă în pace până nu-i îndepliniţi marea dorinţă pentru care aţi încărcat-o cu energiile voastre!

 – Extraordinar domnule Petreuţ ce intuiţie ai! Încă odată felicitări. Suntem cu mâinile legate. Odată pe an, de frică să nu ne blocheze producţia, pe la miezul nopţii, ne îmbarcăm cu toţii în intreprindere şi pornim către Turda. Cum ieşim din Teuş, ascundem castelul în spatele unui deal şi-i zicem că suntem epuizaţi psihic, nu mai avem forţa necesară să mergem mai departe. Pentru a fi veridică această scuză, începând cu trei zile înainte de îmbarcare şi pornire, fiecare dintre noi este obligat să bea pe rupte până dă în delirium tremens. Clădirea n-are ce ne imputa, vede şi ea că arătăm groaznic, transpiraţi, avem ochii cleioşi, toate membrele tremurătoare şi pauze mari între gândurile firave legate de dorinţa de-a ne hidrata cu cantităţi uriaşe de apă rece.

 – Îţi dai seama, domnule Petreuţ, ce repercusiuni au aceste zile pierdute în beţii şi într-o călătorie absurdă spre Turda, asupra producţiei?  Ne-am redus voluntar salariile cu şaptezeci şi cinci la sută, cît să nu ne moară familiile de foame!

 – Ce ne facem, domnule Petreuţ, ce ne facem? Dă-ne o idee, se-apropie ziua plecării spre Turda, oprim producţia, oprim puţinul, drămuitul oxigen al oraşului Teuş!

De groaza acestei imagini apocaliptice, cei cinci îşi puseră mâinile pe mese şi căzură cu frunţile peste ele.

Am stat pe loc o clipă şi iată ce idee simplă şi perfect realizabilă mi-a venit!

    În Turda, imediat după revoluţie, jumătate din intreprinderi au fost închise surprinzător de repede, spre exasperarea economiştilor care nu-şi puteau explica fenomenul şi toţi angajaţii lor, fără regrete, nostalgii,  s-au risipit uşor ca mercurul  spre ţări mai calde la cules de căpşuni. În aceste intreprinderi părăsite,  în care, după câteva zile, doar câinii vagabonzi traversau oripilaţi de mirosurile de uleiuri de motoare,  şi-a făcut apariţia o specie nouă de oameni ai muncii,  care se numesc necrofagi industriali.  În câteva luni de zile, toate clădirile fabricilor au fost demolate, mărunţite de către aceşti noi specialişti până la nivel de atom de fabrică să-i zicem aşa, adică şurub, tijă de fier beton, ţiglă, cărămidă, rotiţă, lingou de oţel, fier, fontă, tăiate cu sudura şi să nu uităm de infinita varietate de conducte şi sârme ce împânzeau clădirile, ca venele şi nervii corpurile noastre!… Cine trece pe lângă Turda cu trenul ce vede în locul multor fabrici ce înainte pufăiau alene din coşurile lor înalte de trasatlantice,  nepăsătoare la rotirea anotimpurilor?

 – Ce vedem, domnilor directori, trecând cu trenul pe lângă Turda?… – am bătut cu pumnul în masă să-şi ridice capetele… – Vedem nişte locuri virane pline de aşchii de cărămizi şi blocuri mohorâte de beton, prea masive să fie sparte de necrofagii care salivează după fierul lor. Vă întreb: Ştie spiritul intreprinderii dumneavoastră, Rogan Lux, cum arată la faţă intreprinderea rivală din Turda? A văzut vreo poză de-a ei?!

 – Nu!

 –  Atunci, într-o noapte întunecoasă, cu ploi şi furtuni, când nici pe un câine nu-l laşi afară, duceţi castelul să facă praf nişte schelete de beton pe care necrofagii din Turda nu le-au putut dovedi. Mă înţelegeţi ce zic?

(va urma)

Published in: on 10 Iunie 2011 at 7:18 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/06/10/proza-lucian-pop-dinozaurul-din-teus-1/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: