C. Rădulescu-Motru: METAFIZICA DESCÂNTECELOR BĂBEȘTI

„Fiecare pasere pe limba ei piere, sau: fiecare cultură prin slăbiciunile ei piere. Cultura română stă pe un fond tradițional, în bună parte refractar la cerințele timpului nostru. Rădăcinile ei se întind prea adânc în primitivitatea magiei și în mlaștina imaginației dezordonate; nu mai este nevoie să o mai ajutăm și noi pentru a se adânci mai mult. Când în jurul nostru activitatea științifică face atâtea progrese, este să ne tăiem noi singuri craca de sub picioare, lovind în prestigiul științei și încercând să înlocuim filosofia bazată pe știință cu o metafizică ieșită din interpretarea descântecelor băbești. Comandamentul suprem al neamului nostru este astăzi să intrăm în istoria lumii, iar nu să persistăm în preistorie.” (Revizuiri și adăugiri. 1943, p. 229 )

Published in: Fără categorie on 23 mai 2011 at 8:16 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , ,

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (6)

Text fără dată, în limba română, cu alfabet chirilic, grafie cu cerneală rădăcinie pe pergament cu filigran reprezentând arborele cu rădăcini răsfirate, trecut prin coroana cu fleuroni a morii de hârtie Corona.

Datare aproximativă: primele două decenii ale sec. al XVII-lea.

Provenienţă: Arhiva Turanu, fond documente familiale Moşoniu – Apăvăloaie

Jupâneasei Mariea lui Ilie vel logofăt, fată lui pan Jurașcu vel vornic,

Îi scrie Stana ot Bărșești, ce-au fost după Ivașco sân Dumitru ot Fălceni, clucer, de veșnică pomenire, făcând întrebare. Au daca pan Ilie s-au cuvenit a intra în slujbă la vreme de năvală, iar fratele domniei tale, Vasâle, nu, trebuit-au oare să îl prigonești ai bate obrazul, dându-l morței cele grăbite? Cum nu ai tu milă de un băiat plăpând ca acela și mi-l trimeți în calea lupilor celor nesătui de sânge, ca pe Mielul Hristos? Vine veste cias după cias de poghiazurile cu nogai și boscoroditori de toate limbele, ce-au podidit țeara aiasta ca pe un nou Vavilon, după cum grăiește Preasfântul Ierarh Vascovie de la Poienile, iar tu afli la el triabă? Și cu ce s-ar înfrunta cu nebleznicii și paracleții ceia? Cu alăuta lui?

Lași pe urma lui numai lacrime și dogoare de arșiță la sen, cum parcă numai ție ți s-ar fi arătată dor la împletirea amurgului pre ceriu cu noaptea neagră și fără steale, macar că muiere fiindu și tu, ai putea înțăleage ce simte muiarea.

Fie numai de-ar hi să vină Vasâlică acasă cu bine, că poate te-aș ierta oarecum,

Din Badromirești, az,

Stana ce-au fost cluceriță

Published in: Fără categorie on 22 mai 2011 at 12:46 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (5)

Text fără dată, în limba română, cu alfabet chirilic, grafie cu cerneală neagră pe pergament: Datare aproximativă: primele două decenii ale sec. al XVII-lea.

Provenienţă: Arhiva Turanu, fond documente familiale Moşoniu – Apăvăloaie

 

 

Domniei Sale, preacinstita doamnă Stănica ot Bărșești, ce-au fost după Ivașco clucerul de-al triilea, sân Dumitru ot Fălceni,

Zâc vouă, den gând curat, numai frumsățe a vieții și pâne pe masă, io, Vasilie sân Timofte, ot Cricalau, cu plecăciune pănă-n pământ. Aflați că gândul de cu sară nu să potrivește cu acela din zoriorii de zuă, mai cu samă când vremea e fără de vreme, ca acmu. Iar Surioara mea dulce, Maricuța, fiindu ea la ananghie, mă trimite grabnic după oastea lui Vodă să aflu veste de bărbatu-său, Ilie logofăt, căruia i-au perdut urma. N-am dară cum plini ce-au fost vorba, nu doară noaptea ce vine, ce nice alalte nopți au poate nicicând… Că nu știm unde șade podghezul tătărăsc în câmpii noștri și la ce cetate de-a țării s-a oprit leșii, au dacă nu-mi aține-vor calea mustăcioșii de unguri.

Știe dumneta bine din cale afară că meșteșugul meu nu e tăișul sabiei, ci mai bine potrivala poeticească și ghiersul însoțit de alăută. Numai cât din atâta lucru socot că nu mă poci trage să nu încalec spre a sări pentru Măriuca ce m-au avut la suflet den primele zile ale ceștii vieți.

De-ați puté a nu mă uitare, slăvită doamnă Stănițo, bine mi-ar ține cald la inemă în drumul ce mă abate de a veni cu muzichiia mea în fața obrazului tău cu libov învălit.

Ci io mă duc, sărutând urma ce lași și dorind să nu mă lași uitării,

Vasilie

Published in: Fără categorie on 21 mai 2011 at 9:38 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

Alexandru JURCAN: Jurnal de Jojolica: LUPUŢA ŞI PĂPUŞELU

     Tulai, griji-vă norocu, d’apoi n-am mai scris de mult, că am şi io griji nesocotite. Viaţa trece ca apa… minerală, musai să profităm adânc. M-o sunat văru Păpuşelu, că o avut năcaz. I-o luat nevasta unu de pe deal. Şi ce-o făcut Păpuşelu meu? S-o dus la ala pă deal şi i-o spus: „Tulai, ce mi-ai putut lua de pe cap, să te ţie Dumnezo!” Apoi Păpuşelu ş-o gâsit altă muiere. El venea cu trenu şi Lupuţa – că așè o cheamă- mânca de zor zacuscă. S-o cunoscut bine şi cu spor. Ea îi femeie de serviciu la un doctor de părţi păroase şi repede i-o gâsit servici la Păpuşelu aproape de spital, la închiriere de scule metalice. Că fata îi deşteptă, nu i să scutură apa în cap, că o scris şi în ziar de ea, cum că o rezistat chiar la un viol colectiv. D’apoi io n-aş rezista?!

     L-am dus pă Jojolu la consult gratis la spitalu ei. Doctoru l-o întrebat dacă i să mişcă ciucuru, numa că am răspuns io, că îs mai în drept, ca victimă. Prostu de Jojo şi-o scăpat proteza, de ne-am aplecat toţi s-o recuperăm. Poate că atunci mi-o văzut doctoru sânii rafreşizaţi cu silicon ilegal, procurat de nepoata Fely.

Published in: on 21 mai 2011 at 3:57 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , ,

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (4)

Text fără dată, în limba română, cu alfabet chirilic, grafie cu cerneală rădăcinie pe pergament: Datare aproximativă: primele două decenii ale sec. al XVII-lea.

Provenienţă: Arhiva Turanu, fond documente familiale Moşoniu – Apăvăloaie

Dumnealui, lui Vasilie sân Timofte, ot Cricalau i Mașnița, sub Sarău, cămăraș de-al triilea,

Preaiubitului meu frate,

Voie bună și sanatate de la cea născută dentâi, care sunt io Maria. Adecă amu daca s-au tâmplat de-au venit unii în dobândă, alții cu domnișor nou, ce pohtește la scaun, iar Vodă i-au chiemat pre toți ai lui slujitori credincioși la slujbă fără de preget, iată că și Ilie s-au dus după cum i-au venit de la domnie să să ducă. Ce tu amintește-ți fără sminteală cum te-am dat pren apă și te-am pus în straie de preț și ț-am dat ca să te faci zdravăn și să nu te ajungă boalele niciodată, pre cât ar fi voia Domnului Dumnedzieului ceresc, numai carne și bob, tot unul și unul, iar zgârciurile le-am lăsat la alții, că te-am strâns la piept și ț-am avut grija.

Ci au venit vremea să ne amintim aiaste. Și să te duci după Ilie fără preget și să mi-l aduci zdravăn la casa mea, de oriunde ar fi și oricum i-ar prii au ba. Auzâtu-m-ai oare? Care lucru cu băgare de samă să mi-l faci, precum un frate iubitoriu și îndată să te duci, că inema mea să topește de dor. Și să nu fii cu nebăgare de samă la oștile ce se împreună, care nu are cum hi treaba ta. Că io zi și noapte aștept și nu las locul.

Mariea, care soră ți-este

Published in: Fără categorie on 20 mai 2011 at 8:54 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (3)

Text fără dată, în limba română, cu alfabet chirilic, grafie cu cerneală rădăcinie pe pergament: Datare aproximativă: primele două decenii ale sec. al XVII-lea.

Provenienţă: Arhiva Turanu, fond documente familiale Moşoniu – Apăvăloaie

Doamnei celei mai cu asupră între preacinstite fețe boiereasă
Măriuca lui Ilie vel logofăt, fată lui pan Jurașcu vel bornic, ce-au fost cândva,

Plecată închinăciune despre partea lui Costandachi vel pitar ot ot Dăbjești și Coviltirească, Catalandeşti şi Prigor din ținutul Buhtei, cu, de-alături, mânzul negru ce spusu-ți-am că al domniei tale preacinstită boiereasă va să fie, cum cu mâna pe piept și făcând semnul crucii adeveresc, carele nu se arată a fi semn de moarte, ci dar cu închinăciune s-ar orăndui.

Ce nici cu boier Ilie nu e sămn de moarte, n-avea de grijă că e cu sănătate și bună voie, de-au lăsat pâlcul oștirii și grija bătăii pe sama mea și a lui Gorcea ot Mirciuliceni, iară domnia lui, luund sama la o leahă de la Bar, bine știutoare de carte, roșă în obraji și cu oarece boi tulburatec mai ceva ca un șip de Cotnărel, s-au învârtejit pre urma ei într-un nor de praf ș-apoi dus au fost. Carele tot un soi de moarte ai putea zice să hie, cât ce nice vreunul ce-au călcat în mersul vântului nu știu să să hie întors. Vezi tu, Doamnă Maricuța, că sabia blestematului de nogai nu iartă, iar chiar de-ar ierta, nice leahul nu doarme, ci odată te scurtează de cap ori te anină într-o crăcană, ci nice de-ai trece într-o clipală a ochiului la spurcata lui eresă ori te-ai lăsa apucat după obiceiul păgânului, să-și lase sămânța la tine, tot n-ar hi de-agiuns.

Ce mânzacul ista tropăitor, cu care tare bine te-i mândri, ți l-aș mâna io, de-a dreapta, de-ar hi, pănă ce nu mi-ar trece vremea în zădar, că om și robul Celui de Sus oi fi și io, nu stană.

Aleasă închinăciune în fața măriei tale, jupâneasă Măriuco,

Costandachi, aci den zăvoi cu Vodă

Published in: Fără categorie on 19 mai 2011 at 8:49 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , , , ,

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (2)

Text fără dată, în limba română, cu alfabet chirilic, grafie cu cerneală neagră, mai înghesuită și cu litere mai mici, pe pergament: Datare aproximativă: primele două decenii ale sec. al XVII-lea. Răspuns la scrisoarea anterioară, fapt stabilit prin conexiunile de conținut.

Provenienţă: Arhiva Turanu, fond documente familiale Moşoniu – Apăvăloaie

 

Domniei sale boier Costandachi, ot Dăbjești și Coviltirească, Catalandeşti şi Prigor pe Crasna, vel pitar,

Sănătate! Socot că vei fi fiind sănătos și cu firea vitejaște întoarsă către treburile alergării de cai în dobândă, iar capetele cele ce se împung contra noastră, la aciastă țară care din tați și moși noi o grijim, n-are a mai ședere mult pe grumazurile celora. Mare mulțămită că gândul la noi nu te-a părăsit, care de multă sastisală și dulcețuri de pus la păstrare în gropcanul de pământ din spatele ogrăzii, ca să fie și când vremea sosirii pe la căși a bărbaților noștri, care pe unde, când a voi Vodă și Domnul din ceriuri, nici că am mai prididi… Iar mânz negru, ce spui Domnia Ta, n-am văzut să vină, dar aiasta nu-i pricină, numai că înțeleg că-mi dai a știre cum aș pricepe că logofătul Ilie s-ar fi dus în lumea drepților sau să se înșiruie la rând și altmintreli cum să socotesc?

Ceriul să vă aibă în paza lui la bătaie, numai de mi-ar grăi și mie mai pre înțeles care e rotirea vremii, cătră ce parte, că amară-mi pare văduvia, pănă ce nici dulceața unei vânători a cerbului dimpreună n-am apucat a gusta cu dumnealui.

Și aice mai trimet o plăcintă cu marar făcută cu chiar mânurile ce scrie aciaste slove; care să fie de sufletul răposatului ce-am priceput că n-ar mai hi, ori de mulțămită pentru gândul mânzului dacă Ilie logofăt s-au întâmplat de e tot neclintit la treaba lui ce are a face,

Maria logofeteasa

Document: SCRISORI BOIEREŞTI DIN MOLDOVA SEC. AL XVII-LEA (1)

Text fără dată, în limba română, cu alfabet chirilic, grafie cu cerneală rădăcinie pe pergament: Datare aproximativă: primele două decenii ale sec. al XVII-lea.

Provenienţă: Arhiva Turanu, fond documente familiale Moşoniu – Apăvăloaie

Public, începând de azi, întreg conţinutul epistolelor din fondul arhivistic respectiv, una pe zi, cu convingerea că valorificarea cât mai neîntârziată a izvoarelor documentare contribuie decisiv la mai buna cunoaştere a trecutului nostru (O.P.)

Preacinstitei Doamne,

            Domniei Sale Mărioara,

                        A logofătului Ilie preacredincioasă soaţă şi fată bună a Juraşcului, biv vel vornic, închinăciune

Adecă io, Costandachi vel pitar, ot Dăbjeşti, Coviltirească, Catalandeşti şi Prigor pe Crasna, carele am de la Domnia Sa răposatul biv vel vornic Juraşco, de bună pomenire, o prisacă şi o chiştelniţă, din care prima, când o am luat pe buni zloţi, ce mi i-a dat pan Hrihor de la Bleaza, pe apa Strehuiului, mai jos de Dăbca de vii dinspre Suhearda, iară acuma, de când cu bejenia cea mare, de-au venit tătrii nogai şi s-au împreunat cu ungurii şi cu leşii şi cu osmanii, de-au jecuit ţara, de nu se mai face în veac, şi a zburătăcit pe veci albinuşele cum le-a fost lor mai bine, dau bineţe domniei tale doamnei Măriuca şi poftesc a afla care şi în ce fel ţi-ar mai hi voia şi nădejdea. Ci io luat-am un mânz dintr-un sălaş de ţigani şi e învolburat foarte, care socot că bine ar şade în grajdurile măriei tale, doamnă.

Cu voie bună şi sănătate, din codrii Buticiului, unde mă întâmplu cu Vodă,

Costandachi

Lansări de carte: Sorin FILDAN: TEMPLE

 Ieri a avut loc lansarea de carte arădeană a lui

 Sorin FILDAN

 cu volumul de poezie

 TEMPLE

 Evenimentul, prefațat de un fastuos spectacol sui generis

 cu participarea extraordinară a actorului

 Claudiu BLEONTZ

 a grupului arădean de muzică medievală

 LUPUS DACUS

 a fost regizat de Alexandru PECICAN

 care este și cel care a asigurat viziunea plastică a cărții

 Descinderea autorului la Cluj-Napoca va avea loc

 în 18 mai 2011, orele 13

în sala Filialei Uniunii Scriitorilor din România,

pe str. Universității la nr. 1, et. I,

în deschidere luând partea autorului și a poeziei

scriitorii Aurel RĂU și Marcel MUREȘANU,

împreună cu Ovidiu PECICAN.

Evenimentul clujean va fi stropit din belșug cu licori favorabile poeziei și va cunoaște integral delicii pantagruelice prilejuite de una dintre firmele șic de catering ale metropolei.

Participarea dezinvoltă a esteților este liberă de constrângeri, recomandată și călduros întâmpinată!

Proză: LUCIAN POP: Amintiri devreme (3): DEPANAREA

Înainte de revoluţie, pe aleile dintre blocuri, pe marginea şoselelor patriei, ori în curţile din sate, care era cea mai familiară imagine? Tipică. O Dacie ce avea capota ridicată, un om aplecat cu o şurubelniţă peste motorul Daciei şi în jurul maşinii, neapărat, încă două trei persoane atotştiutoare cu ajutorul cărora omul cocârjat peste motor era sigur că-i va da de capăt defecţiunii

Mai era un filmuleţ clasic, dar de interior, turnat între pereţii apartamentelor.

Mergeai în vizită la cineva. Sunai la uşă. Gazda te invita în sufragerie ori în camera mare, ziceţi-i cum vreţi. Acolo, în sufragerie ori în camera mare dădeai peste un necunoscut, preocupat, grav, ce-i repara gazdei televizorul. Dacă defecţiunea presupunea un lanţ de operaţiuni, televizorul trona pe măsuţa din faţa canapelei ca specialistul să aibă un câmp de manevră cât mai larg. Dacă era vorba numai de o singură piesă ce se ardea în mod constant şi despre care depanatorul ştia cu ochii închişi în ce loc se găseşte, televizorul stătea la locul lui, dar întors cu spatele către public.

…. Şi iarăşi îi veni vremea televizorului nostru să se strice, tocmai când ne era lumea mai dragă, înainte de revelion cu două zile.

Silvia lucra în tura de după-masă, venea acasă numai după 9 seara. Eu, pe la 8 şi ceva am pornit televizorul, cum pe vremea aceea programul era dat cu pipeta, de la 8 la 10. De data asta, premieră absolută, când l-am pornit, a început să i se învârtă imaginea, de parcă cineva s-ar fi jucat în el cu o manivelă.

 Televizorul, ca importanţă, era pus pe acelaşi plan cu aerul pe care-l respirăm. În consecinţă, Silvia cunoştea nu unul, ci trei depanatori.

Cum veni de la magazin, înainte de a-şi da jos cizmele şi blana, stătu trei minute nemişcată şi ofensată în faţa televizorului ce delira de zor. Izbucni răzbunătoare:

 – Nu vedem anul viitor marea. Ne luăm alt televizor!

Apoi, cu surplusul de abur eliminat, se dezbrăcă pe hol şi reveni în cameră, aducând cu ea şi telefonul ce-avea firul prelungit. Se aşeză pe canapea şi îşi deschise solemnă carneţelul cu numere de telefon.

Silvia este soţia cu sânge voluntar care se plânge că din cauza soţului ei, un delăsător, un leneş, un comod, a fost nevoită să ia în mâinile ei hotărâte toate frâiele casei. Cu carneţelul deschis, se uită lung, gânditoare, la cele trei numere de telefon ale depanatorilor, subliniate cu roşu, pentru că avea un pix minune, străin, cu cinci culori. Din cauza acestui pix, am avut câteva zile un regim de silentio stampa cu Silvia. N-a vrut să mi-l dea decât pentru o zi, cât să-l duc la servici şi să-l arăt colegilor.

În sfârşit, se hotărî pe care dintre cei trei să-i sune. Când şi-a îndreptat degetul arătător către tastatura telefonului (faţă de restul lumii, noi aveam telefon cu tastatură!) abia atunci, cu un gust metalic în gură, abia atunci, pe deplin conştient că declanşez un război total fără armistiţiu după, i-am spus:

 – Silvia dragă, cum am văzut că-i fuge imaginea, l-am sunat pe Popa să-l întreb ce are. Mi-a spus că nu-i mare lucru, i s-a ars o diodă. Vine mâine dimineaţă şi-o schimbă.

Popa era colegul şi prietenul meu cel mai bun. În vară ieşise dintr-un divorţ fulgerător ca dintr-un incendiu, numai cu hainele de pe el.

Pe vremea aceea, înainte de revoluţie, ca profesie, cel mai invidiat era gestionarul de alimentară. Urma miliţianul ori securistul, pe locul 3 venea medicul şi pe 4 depanatorul tv.

Popa, să-i demonstreze fostei neveste ce talente nebănuite îi înfloresc departe de ea, se înscrise la un  curs seral de depanatori tv. Ba mergea la ore, ba le lăsa baltă. Renunţă definitiv la curs, dar, pentru echilibrarea balanţei, îşi cumpără două aparate de măsurat curentul de joasă tensiune şi câteva cărţi impozante de specialitate, groase de-o palmă.

Auzind că l-am chemat pe Popa, Silvia se strădui să nu aibă nici o reacţie.

Eu, până atunci, în seara aceea, am fost un om raţional, pozitiv, n-am crezut o iotă în farmece, vrăji, în forţe malefice care încearcă să-ţi  compromită viitorul.

Era o iarnă moale, fără zăpadă, cu un cer plumburiu ce nu se mai trezea de săptămâni întregi să-şi schimbe faţa. Peste noapte plouă mărunt, şi dimineaţa, când se lumină zgârcit, veni un frig năpraznic, radioul vorbea în Cluj de -10 grade. Am văzut pe geamul de la bucătărie, pe aleea din spatele blocului, oamenii ţinându-se de gărduleţele de fier forjat şi târşindu-şi bocancii ca şi începătorii pe gheaţa patinoarului. Strada Mehedinţi pe care trebuia să vină Popa era în pantă, aşa că mi-am început ziua aceea de duminică, cu scenariul că lunecă şi îşi rupe un picior. Dar pe la zece, aşa fiind înţeleşi, îmi sună la uşă.

 – Ce lunecuş, ce lunecuş! exclamă el radios şi păşi în hol având în fiecare mână câte o geantă voluminoasă. Îşi descălţă bocancii, îşi atârnă în cuier paltonul şi intră emoţionat în cameră.

 – Servus Silvia!

 – Bună, îi răspunse ea sec, cum sta încolăcită în colţul ei de canapea.

 – Silvia dragă, serveşte cafeaua, am rugat-o eu servil, dar cu o undă de mustrare.

 – Nu ştii unde e ibricul? Pe sobă. Luaţi-vă.

Popa se fâstâci văzând fisura dintre noi. I-am adus cele două genţi umflate şi grele în cameră. În atmosfera ursuză, pe măsuţa goală din faţa canapelei, Popa îşi aranjă ca la expoziţie cele două aparate de măsurat curentul de joasă tensiune. Mai scoase din aceeaşi geantă, un bec normal de luminat cu dulie. Din dulie ieşeau două sârme groase, izolate, numai la capete sârma de aluminiu era curăţată de izolaţie. Un ciocănel uşor de bătut pioneze. Un cleşte mare de scos cuie. Două şurubelniţe. Un patent mic, parcă de smuls perii din nas, frate cu ciocănelul. Prima geantă se golise. A doua geantă conţinea două cărţi. Mai rămase pe măsuţă, exact atâta loc cât să încapă cele două cărămizi de hârtie puse una peste alta. Popa se dădu un pas în spate, privi satisfăcut măsuţa , îşi suflecă mânecile jerseului şi merse la televizor. Era scos din priză. Cu gesturi sigure îl întoarse pe locul lui cu spatele către noi. Luă patentul de grădiniţă să-i desfacă televizorului cele patru piuliţe ale capacului. Piuliţele erau pra mari pentru gura patentului. Apucă cleştele. Reuşi. Puse capacul jos. Ne explică dezinvolt:

 – Vedeţi placa asta de la tabloul de comandă? Trebuie s-o scot afară.

Cleştele cel mare nu ajungea la şurubul în care era prinsă placa. Trebuia să demonteze transformatorul de lângă placă. O piuliţă a transformatorului era înţepenită şi după 10 minute de învârtit în gol, piezându-şi răbdarea, vânăt la faţă, cu vena de pe gât groasă de un deget, Popa smucea de ea cu cleştele să o scoată cu totul din suportul de placaj al cutiei. Silviei i se umeziseră ochii, dar şedea ca o martiră, statuie pioasă, pierdută în sferele ei înalte, imateriale. Cu un geamăt-strigăt eliberator de samurai, Popa smulse piuliţa. Ne-o arătă triumfător, plină de rumeguşul placajului, cum un dentist îi arată pacientului pe jumătate leşinat şi cu ochii bulbucaţi de spaimă, măseaua ce îndrăznise să-l umilească, pe el, pe dentist. Odată scos transformatorul, îl lăsă liber, să stea spânzurat, legat de televizor prin două sârme, una albastră, una roşie. Scoase şi placa de la tabloul de comandă. Aceasta era legată de televizor prin patru sârme. Una galbenă, una de culoarea ciocolatei, una albastră şi una roşie. Lasă şi placa să atârne legănată de cele patru fire, mai subţiri şi mai lungi decât cele ale transformatorului. Ne explică amabil ce urmează:

 – Cuplez televizorul la curent şi caut pe placă dioda arsă.

Aşa şi făcu. Băgă ştecherul în priză. Luă capetele celor două sârme de care era prinsă dulia cu bec normal şi un capăt neizolat îl puse pe o piesă dintr-un colţ al televizorului şi celălalt capăt pe o piesă de pe plăcuţă. Cu un pocnet puternic de puşcă, becul se înnegri total. Se zice, şi eu sunt cu totul de acord, că fiecare om, fie el sfântul sfinţilor, are în anumite momente porniri de criminal. Imediat după puşcătură şi înnegrirea becului, Silvia mă străpunse cu privirea ca şi cu un cuţit. Era de nerecunoscut. M-am ridicat, am mers în bucătărie, nici eu nu ştiu de ce, şi-am revenit să apuc ultima scenă şi cea mai spectaculoasă a lui Popa pe post de depanator. Luă de pe măsuţă o şurubelniţă şi o apăsă pe o piesă de pe plăcuţă. Atârnînd în cele patru fire, cum apăsa piesa, plăcuţa se lipi de transformator. Izbucni în locul acela o flacără cum ai aprinde deodată un mănunchi de 5 chibrite. Flacăra ţinu o fracţiune de secundă. O dâră albastră de fum, ca un şarpe mic, urcă în sus, densă, fără să se destrame, decât atunci când se lovi de tavan. Camera se umplu de un miros, nu de carton ars, nici de cauciuc, de un miros caracteristic pieselor electronice arse, cine a crescut la ţară îşi poate face o idee, seamănă mult cu mirosul de gândaci de colorado cărora li se dă foc, stropiţi cu benzină.

Popa surâse nevinovat.

 – Plătesc eu toată reparaţia, nu fiţi supăraţi.

 Zăpăcit, puse apoi mîna pe plăcuţă să o vâre la locul ei  în televizor dar scoase un aaaaa!!! disperat, şi se lăsă răpus de durere să şadă direct pe covor. Era albastru la faţă, cu gura căscată. Silvia sări şi scoase televizorul din priză.

 – Moare! strigă ea neputincioasă.

 – N-am nimic! gemu Popa şi se ridică mişcându-şi cu greu mâna cu care prinse plăcuţa. Şi-o scutura, o îndoia, o rotea să i se dezmorţească. I-am băgat între timp expoziţia de pe masă în cele două genţi.

 – Asta este! exclamă el vesel-păgubos, suport toate pagubele! Apoi salută sonor:

 – Sărut mâna Silvia, sărbători fericite! şi se retrase pe hol. Îşi încălţă ca la alarmă bocancii, i-am înmânat genţile şi ieşi grăbit pe casa scării, de parcă l-ar mai fi aşteptat încă 10 clienţi cu televizoarele defecte. Liftul este chiar lîngă apartamentul nostru. L-am chemat. Veni prompt.

 – Dragă Popa, ţinem legătura!

 – Servus!

Intră în lift şi-am închis uşa după el, cuprins de-o veselie prostească. M-am întors la Silvia. Plângea singură. Ştiam din experienţă, în momentele când plânge, n-am voie s-o ating, i-am şi spus, cum te-apucă plânsul, cum mă transform într-o urzică, nu? Efectul ăsta îl am dacă vreau să te consolez.

Am lăsat-o să plângă în colţul ei de canapea. M-am aşezat în colţul celălalt. Reveni veselia prostească de pe casa scărilor. Mă rupse. N-am rezistat:

 – Ho… hohoho… hoho… ho!!!… hihihehe!… hohohohohoho!

 – Boule! şi numai ce-am văzut-o că sare peste mine şi mă răvăşeşte cu buzele şi cu degetele peste tot, ca și cum aş fi fost construit din bucăţi de lego şi acuma vede că a ieşit ceva ce nu-i convine şi mă amestecă să-şi pună pe picioare un alt soţ.

La o jumătate de metru distanţă, în spatele acestor făpturi ale noastre, transparente, suple, jucăuşe, veneau respirând aprins, străduindu-se să nu se mărească distanţa, trupurile noastre carnale ce cântau. Nimic nu le putea opri şi datorită lor, cuplul, în întregul lui, a rezistat alungării din rai.

Pe când să ne dezbrăcăm, descătuşaţi, albi şi înaripaţi de dorinţă, sună soneria. Se zice că femeile îşi revin mai greu din transă. Da de unde. Auzind soneria, în a doua secundă se sculă de pe mine, îşi aranjă părul, îşi trase bluza şi ţuşti pe hol la uşă. Eu, când sună soneria, nu mă uit prin vizor. Deschid direct. Silvia se uită, se retrage, e o mare plăcere, analizează, să deschidă, să nu deschidă?… chiar dacă la uşă aşteaptă mama soacră. Mă scol şi eu de pe canapea şi o urmez pe hol. Silvia, care tocmai şi-a dezlipit ochiul de pe vizor, îşi şopteşte perplexă:

 – Popa!

 – Deschide-i.

Silvia deschide uşa. Cînd îl vede pe Popa zâmbind încurcat, cu cele două genţi în mâini, resentimentele o fac să pufnescă. Este ceva animal care, atunci când îl provoci, pufneşte pe nas către tine. Aşa făcu şi Silvia către Popa.

 – Scuză-mă Silvia, zise Popa senin, neajutorat, mi-am uitat paltonul.

 I-am luat genţile din mîini şi bietul Popa îşi puse fularul, îşi îmbrăcă paltonul şi se duse…

 Tîrziu, în noaptea de duminică, m-a trezit tam-nesam o idee cu lumina ei.

 De la ce pornise divorţul lui Popa? De la o masă de bucătărie pe care, venind de la servici, Popa o găsise mutată în faţa geamului. Pe geamul acela din bucătărie, nu aveai ce vedea, decât o staţie urâtă de făcut betoane la care dimineaţa era un du-te-vino de camioane. O staţie de betoane rămasă activă în mijlocul cartierului. Popa mută masa la locul ei dintotdeauna. A doua zi o găsi iar sub fereastră.  De-aci pornise totul. Eu i-am zis Silviei că mutarea mesei este numai un pretext, dacă nu era masa era alt fruct al discordiei, cum primul război izbucnea şi din alt motiv decât atentatul de la Sarajevo. Silvia, nu şi nu, că dacă unul dintre ei era mai deştept, îngăduitor şi lăsa masa în locul în care o puse celălalt, nu divorţau. Cred că de-aceea m-am trezit. Dacă Silvia se încăpăţâna să sape în continuare groapa supărării dintre noi pe tema Popa depanatorul, se putea să ajungă la o adâncime la care dădea peste o hârtie pe care scria divorţ… Popa, păţitul… şi-am adormit la loc, cu o mînă peste Silvia, mulţumit împărăteşte.

Published in: on 8 mai 2011 at 7:57 pm  Comments (1)  
Tags: , , , ,