Text fără dată, în limba română, cu alfabet chirilic, grafie cu cerneală rădăcinie, litere de mărime inegală, asimetrice, cu rândurile inegale și pline de meandre, pe pergament: Datare aproximativă: primele două decenii ale sec. al XVII-lea.
Provenienţă: Arhiva Turanu, fond documente familiale Moşoniu – Apăvăloaie
Mării Sale Jupânesii Noastre Bune ca Sfânta Ficioară, Maria a lui Ilie logofăt,
Lumina curții noastre boierești și făcătoare de bine a supusului Nicoriță, ficior în casă, sân Ioachim ot Burmuzăni,
Ca să se afle despre mine că am mărs unde grabnic m-a trimes, care și straiele pe mine alerga la drum înaintia mé, de-ai fi zâs că ajunge ele mai digraba pre urma lui boier Costandachi, și macar de era așé, ca să dăm oaricum de el. Că numai ce-am agiuns la un loc cu fag mult, care s-ar zâce bucovină, și m-am tupilat la vreme să-mi văd de nevoia orișicărui om di pi lume. Ș-apoi, la două sulițe de mine, numai ce s-a spumegat la gură nește cai de oșteni ungurești ce m-a chitit și m-a dus oleacă mai la o parte și, dân vorbă în vorbă, pănă ce să prinz io de veste, iacătă că mi-a pus sânețele în pept și mi-a luat șipul cu vinișor de la domnia voastră ce era ca să îl beie Costandachi boierul. Care după ce trecu un pic de vreme nu rămase fără răsplată, că doar nu era să las nespălată rușinea mea și a boieriei tale, stăpână, așa că nu mă prigoni, când oi vini acasă, că le-am beut și io șipurile de la oblâncul bidiviilor, care aspre și secătuitoare la inimă se arată, de ne-am așternut unii preste alții, cum a tunat. Ci pun ungurii iștea, care unii din ei și frați cu noi pare că ar fi, vorobind limba noastră ca moldovenii, numai că mai strâcat, nește foc în șipuri și burduhuri, că tragi o arsură de te dă dura și te pleoscăie la pământ cât ai îngăima „Aleluia!”. Ci la urmă am prins laolaltă niște godaci de-ai nogailor, mânați de prin case și uitați la o posadă de prinși la fo nevoie ce or fi fost ei cumva, și ne-am luat la trântă cu godacii trecuți de partea păgânilor. Iar când i-am dovedit, că doară nu era să mă las de fire în fața ungurenilor cu vorbă înblătită, să aduc rușine lui boier Ilie și dumitale, preacinsteșă boiereasă, și eram io ca și ei la strai și ei ca și mine, la glasuri, numai glod, așe că li-am arătat io ce-ar cam fi pe la noi la Moldova porcu-ngropat și dat la cărbune, de i-am trimes mai pre urmă pre toți în tufișe, cu nestăpânită pântecaraie nestânsă, ce n-au mai putut să se țină de mine și li-am luat și un cal.
Milă, stăpână, că până la urmă tot ți-oi plini voia,
Slugă de credință, Nicoriță, care-am fost și este…
Ovidiupecican's Blog 
Lasă un răspuns