Proză: LUCIAN POP: Amintiri devreme (3): DEPANAREA

Înainte de revoluţie, pe aleile dintre blocuri, pe marginea şoselelor patriei, ori în curţile din sate, care era cea mai familiară imagine? Tipică. O Dacie ce avea capota ridicată, un om aplecat cu o şurubelniţă peste motorul Daciei şi în jurul maşinii, neapărat, încă două trei persoane atotştiutoare cu ajutorul cărora omul cocârjat peste motor era sigur că-i va da de capăt defecţiunii

Mai era un filmuleţ clasic, dar de interior, turnat între pereţii apartamentelor.

Mergeai în vizită la cineva. Sunai la uşă. Gazda te invita în sufragerie ori în camera mare, ziceţi-i cum vreţi. Acolo, în sufragerie ori în camera mare dădeai peste un necunoscut, preocupat, grav, ce-i repara gazdei televizorul. Dacă defecţiunea presupunea un lanţ de operaţiuni, televizorul trona pe măsuţa din faţa canapelei ca specialistul să aibă un câmp de manevră cât mai larg. Dacă era vorba numai de o singură piesă ce se ardea în mod constant şi despre care depanatorul ştia cu ochii închişi în ce loc se găseşte, televizorul stătea la locul lui, dar întors cu spatele către public.

…. Şi iarăşi îi veni vremea televizorului nostru să se strice, tocmai când ne era lumea mai dragă, înainte de revelion cu două zile.

Silvia lucra în tura de după-masă, venea acasă numai după 9 seara. Eu, pe la 8 şi ceva am pornit televizorul, cum pe vremea aceea programul era dat cu pipeta, de la 8 la 10. De data asta, premieră absolută, când l-am pornit, a început să i se învârtă imaginea, de parcă cineva s-ar fi jucat în el cu o manivelă.

 Televizorul, ca importanţă, era pus pe acelaşi plan cu aerul pe care-l respirăm. În consecinţă, Silvia cunoştea nu unul, ci trei depanatori.

Cum veni de la magazin, înainte de a-şi da jos cizmele şi blana, stătu trei minute nemişcată şi ofensată în faţa televizorului ce delira de zor. Izbucni răzbunătoare:

 – Nu vedem anul viitor marea. Ne luăm alt televizor!

Apoi, cu surplusul de abur eliminat, se dezbrăcă pe hol şi reveni în cameră, aducând cu ea şi telefonul ce-avea firul prelungit. Se aşeză pe canapea şi îşi deschise solemnă carneţelul cu numere de telefon.

Silvia este soţia cu sânge voluntar care se plânge că din cauza soţului ei, un delăsător, un leneş, un comod, a fost nevoită să ia în mâinile ei hotărâte toate frâiele casei. Cu carneţelul deschis, se uită lung, gânditoare, la cele trei numere de telefon ale depanatorilor, subliniate cu roşu, pentru că avea un pix minune, străin, cu cinci culori. Din cauza acestui pix, am avut câteva zile un regim de silentio stampa cu Silvia. N-a vrut să mi-l dea decât pentru o zi, cât să-l duc la servici şi să-l arăt colegilor.

În sfârşit, se hotărî pe care dintre cei trei să-i sune. Când şi-a îndreptat degetul arătător către tastatura telefonului (faţă de restul lumii, noi aveam telefon cu tastatură!) abia atunci, cu un gust metalic în gură, abia atunci, pe deplin conştient că declanşez un război total fără armistiţiu după, i-am spus:

 – Silvia dragă, cum am văzut că-i fuge imaginea, l-am sunat pe Popa să-l întreb ce are. Mi-a spus că nu-i mare lucru, i s-a ars o diodă. Vine mâine dimineaţă şi-o schimbă.

Popa era colegul şi prietenul meu cel mai bun. În vară ieşise dintr-un divorţ fulgerător ca dintr-un incendiu, numai cu hainele de pe el.

Pe vremea aceea, înainte de revoluţie, ca profesie, cel mai invidiat era gestionarul de alimentară. Urma miliţianul ori securistul, pe locul 3 venea medicul şi pe 4 depanatorul tv.

Popa, să-i demonstreze fostei neveste ce talente nebănuite îi înfloresc departe de ea, se înscrise la un  curs seral de depanatori tv. Ba mergea la ore, ba le lăsa baltă. Renunţă definitiv la curs, dar, pentru echilibrarea balanţei, îşi cumpără două aparate de măsurat curentul de joasă tensiune şi câteva cărţi impozante de specialitate, groase de-o palmă.

Auzind că l-am chemat pe Popa, Silvia se strădui să nu aibă nici o reacţie.

Eu, până atunci, în seara aceea, am fost un om raţional, pozitiv, n-am crezut o iotă în farmece, vrăji, în forţe malefice care încearcă să-ţi  compromită viitorul.

Era o iarnă moale, fără zăpadă, cu un cer plumburiu ce nu se mai trezea de săptămâni întregi să-şi schimbe faţa. Peste noapte plouă mărunt, şi dimineaţa, când se lumină zgârcit, veni un frig năpraznic, radioul vorbea în Cluj de -10 grade. Am văzut pe geamul de la bucătărie, pe aleea din spatele blocului, oamenii ţinându-se de gărduleţele de fier forjat şi târşindu-şi bocancii ca şi începătorii pe gheaţa patinoarului. Strada Mehedinţi pe care trebuia să vină Popa era în pantă, aşa că mi-am început ziua aceea de duminică, cu scenariul că lunecă şi îşi rupe un picior. Dar pe la zece, aşa fiind înţeleşi, îmi sună la uşă.

 – Ce lunecuş, ce lunecuş! exclamă el radios şi păşi în hol având în fiecare mână câte o geantă voluminoasă. Îşi descălţă bocancii, îşi atârnă în cuier paltonul şi intră emoţionat în cameră.

 – Servus Silvia!

 – Bună, îi răspunse ea sec, cum sta încolăcită în colţul ei de canapea.

 – Silvia dragă, serveşte cafeaua, am rugat-o eu servil, dar cu o undă de mustrare.

 – Nu ştii unde e ibricul? Pe sobă. Luaţi-vă.

Popa se fâstâci văzând fisura dintre noi. I-am adus cele două genţi umflate şi grele în cameră. În atmosfera ursuză, pe măsuţa goală din faţa canapelei, Popa îşi aranjă ca la expoziţie cele două aparate de măsurat curentul de joasă tensiune. Mai scoase din aceeaşi geantă, un bec normal de luminat cu dulie. Din dulie ieşeau două sârme groase, izolate, numai la capete sârma de aluminiu era curăţată de izolaţie. Un ciocănel uşor de bătut pioneze. Un cleşte mare de scos cuie. Două şurubelniţe. Un patent mic, parcă de smuls perii din nas, frate cu ciocănelul. Prima geantă se golise. A doua geantă conţinea două cărţi. Mai rămase pe măsuţă, exact atâta loc cât să încapă cele două cărămizi de hârtie puse una peste alta. Popa se dădu un pas în spate, privi satisfăcut măsuţa , îşi suflecă mânecile jerseului şi merse la televizor. Era scos din priză. Cu gesturi sigure îl întoarse pe locul lui cu spatele către noi. Luă patentul de grădiniţă să-i desfacă televizorului cele patru piuliţe ale capacului. Piuliţele erau pra mari pentru gura patentului. Apucă cleştele. Reuşi. Puse capacul jos. Ne explică dezinvolt:

 – Vedeţi placa asta de la tabloul de comandă? Trebuie s-o scot afară.

Cleştele cel mare nu ajungea la şurubul în care era prinsă placa. Trebuia să demonteze transformatorul de lângă placă. O piuliţă a transformatorului era înţepenită şi după 10 minute de învârtit în gol, piezându-şi răbdarea, vânăt la faţă, cu vena de pe gât groasă de un deget, Popa smucea de ea cu cleştele să o scoată cu totul din suportul de placaj al cutiei. Silviei i se umeziseră ochii, dar şedea ca o martiră, statuie pioasă, pierdută în sferele ei înalte, imateriale. Cu un geamăt-strigăt eliberator de samurai, Popa smulse piuliţa. Ne-o arătă triumfător, plină de rumeguşul placajului, cum un dentist îi arată pacientului pe jumătate leşinat şi cu ochii bulbucaţi de spaimă, măseaua ce îndrăznise să-l umilească, pe el, pe dentist. Odată scos transformatorul, îl lăsă liber, să stea spânzurat, legat de televizor prin două sârme, una albastră, una roşie. Scoase şi placa de la tabloul de comandă. Aceasta era legată de televizor prin patru sârme. Una galbenă, una de culoarea ciocolatei, una albastră şi una roşie. Lasă şi placa să atârne legănată de cele patru fire, mai subţiri şi mai lungi decât cele ale transformatorului. Ne explică amabil ce urmează:

 – Cuplez televizorul la curent şi caut pe placă dioda arsă.

Aşa şi făcu. Băgă ştecherul în priză. Luă capetele celor două sârme de care era prinsă dulia cu bec normal şi un capăt neizolat îl puse pe o piesă dintr-un colţ al televizorului şi celălalt capăt pe o piesă de pe plăcuţă. Cu un pocnet puternic de puşcă, becul se înnegri total. Se zice, şi eu sunt cu totul de acord, că fiecare om, fie el sfântul sfinţilor, are în anumite momente porniri de criminal. Imediat după puşcătură şi înnegrirea becului, Silvia mă străpunse cu privirea ca şi cu un cuţit. Era de nerecunoscut. M-am ridicat, am mers în bucătărie, nici eu nu ştiu de ce, şi-am revenit să apuc ultima scenă şi cea mai spectaculoasă a lui Popa pe post de depanator. Luă de pe măsuţă o şurubelniţă şi o apăsă pe o piesă de pe plăcuţă. Atârnînd în cele patru fire, cum apăsa piesa, plăcuţa se lipi de transformator. Izbucni în locul acela o flacără cum ai aprinde deodată un mănunchi de 5 chibrite. Flacăra ţinu o fracţiune de secundă. O dâră albastră de fum, ca un şarpe mic, urcă în sus, densă, fără să se destrame, decât atunci când se lovi de tavan. Camera se umplu de un miros, nu de carton ars, nici de cauciuc, de un miros caracteristic pieselor electronice arse, cine a crescut la ţară îşi poate face o idee, seamănă mult cu mirosul de gândaci de colorado cărora li se dă foc, stropiţi cu benzină.

Popa surâse nevinovat.

 – Plătesc eu toată reparaţia, nu fiţi supăraţi.

 Zăpăcit, puse apoi mîna pe plăcuţă să o vâre la locul ei  în televizor dar scoase un aaaaa!!! disperat, şi se lăsă răpus de durere să şadă direct pe covor. Era albastru la faţă, cu gura căscată. Silvia sări şi scoase televizorul din priză.

 – Moare! strigă ea neputincioasă.

 – N-am nimic! gemu Popa şi se ridică mişcându-şi cu greu mâna cu care prinse plăcuţa. Şi-o scutura, o îndoia, o rotea să i se dezmorţească. I-am băgat între timp expoziţia de pe masă în cele două genţi.

 – Asta este! exclamă el vesel-păgubos, suport toate pagubele! Apoi salută sonor:

 – Sărut mâna Silvia, sărbători fericite! şi se retrase pe hol. Îşi încălţă ca la alarmă bocancii, i-am înmânat genţile şi ieşi grăbit pe casa scării, de parcă l-ar mai fi aşteptat încă 10 clienţi cu televizoarele defecte. Liftul este chiar lîngă apartamentul nostru. L-am chemat. Veni prompt.

 – Dragă Popa, ţinem legătura!

 – Servus!

Intră în lift şi-am închis uşa după el, cuprins de-o veselie prostească. M-am întors la Silvia. Plângea singură. Ştiam din experienţă, în momentele când plânge, n-am voie s-o ating, i-am şi spus, cum te-apucă plânsul, cum mă transform într-o urzică, nu? Efectul ăsta îl am dacă vreau să te consolez.

Am lăsat-o să plângă în colţul ei de canapea. M-am aşezat în colţul celălalt. Reveni veselia prostească de pe casa scărilor. Mă rupse. N-am rezistat:

 – Ho… hohoho… hoho… ho!!!… hihihehe!… hohohohohoho!

 – Boule! şi numai ce-am văzut-o că sare peste mine şi mă răvăşeşte cu buzele şi cu degetele peste tot, ca și cum aş fi fost construit din bucăţi de lego şi acuma vede că a ieşit ceva ce nu-i convine şi mă amestecă să-şi pună pe picioare un alt soţ.

La o jumătate de metru distanţă, în spatele acestor făpturi ale noastre, transparente, suple, jucăuşe, veneau respirând aprins, străduindu-se să nu se mărească distanţa, trupurile noastre carnale ce cântau. Nimic nu le putea opri şi datorită lor, cuplul, în întregul lui, a rezistat alungării din rai.

Pe când să ne dezbrăcăm, descătuşaţi, albi şi înaripaţi de dorinţă, sună soneria. Se zice că femeile îşi revin mai greu din transă. Da de unde. Auzind soneria, în a doua secundă se sculă de pe mine, îşi aranjă părul, îşi trase bluza şi ţuşti pe hol la uşă. Eu, când sună soneria, nu mă uit prin vizor. Deschid direct. Silvia se uită, se retrage, e o mare plăcere, analizează, să deschidă, să nu deschidă?… chiar dacă la uşă aşteaptă mama soacră. Mă scol şi eu de pe canapea şi o urmez pe hol. Silvia, care tocmai şi-a dezlipit ochiul de pe vizor, îşi şopteşte perplexă:

 – Popa!

 – Deschide-i.

Silvia deschide uşa. Cînd îl vede pe Popa zâmbind încurcat, cu cele două genţi în mâini, resentimentele o fac să pufnescă. Este ceva animal care, atunci când îl provoci, pufneşte pe nas către tine. Aşa făcu şi Silvia către Popa.

 – Scuză-mă Silvia, zise Popa senin, neajutorat, mi-am uitat paltonul.

 I-am luat genţile din mîini şi bietul Popa îşi puse fularul, îşi îmbrăcă paltonul şi se duse…

 Tîrziu, în noaptea de duminică, m-a trezit tam-nesam o idee cu lumina ei.

 De la ce pornise divorţul lui Popa? De la o masă de bucătărie pe care, venind de la servici, Popa o găsise mutată în faţa geamului. Pe geamul acela din bucătărie, nu aveai ce vedea, decât o staţie urâtă de făcut betoane la care dimineaţa era un du-te-vino de camioane. O staţie de betoane rămasă activă în mijlocul cartierului. Popa mută masa la locul ei dintotdeauna. A doua zi o găsi iar sub fereastră.  De-aci pornise totul. Eu i-am zis Silviei că mutarea mesei este numai un pretext, dacă nu era masa era alt fruct al discordiei, cum primul război izbucnea şi din alt motiv decât atentatul de la Sarajevo. Silvia, nu şi nu, că dacă unul dintre ei era mai deştept, îngăduitor şi lăsa masa în locul în care o puse celălalt, nu divorţau. Cred că de-aceea m-am trezit. Dacă Silvia se încăpăţâna să sape în continuare groapa supărării dintre noi pe tema Popa depanatorul, se putea să ajungă la o adâncime la care dădea peste o hârtie pe care scria divorţ… Popa, păţitul… şi-am adormit la loc, cu o mînă peste Silvia, mulţumit împărăteşte.

Published in: on 8 Mai 2011 at 7:57 pm  Comments (1)  
Tags: , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/05/08/proza-lucian-pop-amintiri-devreme-3-depanarea/trackback/

RSS feed for comments on this post.

One CommentLasă un comentariu

  1. Banalitatea vietii exprimata intr-o naratiune de un comic inocent…La tot pasul putem intalni eroi de proza sau muze pentru poeti. Trebuie insa ochi care sa-i descopere si pasiune pentru a-i intelege. Si mai trebuie un dram de talent – pentru a scrie. Iar proza de mai sus este scrisa frumos. Multumesc pentru acest fragment relaxant!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: