LE CHEF (16): Elena Cesar von SACHSE: CIOCOLATĂ

– Bunico, ciocolata creşte în copaci?

– Dar de unde-ţi veni să mă întrebi aşa o prostioară, scumpa lui bunica?

– M-am gândit că dacă boabele de cafea cresc în copaci, creşte şi ciocolata -, răspunse nepoata, pe faţa căreia se vedea îndată că doreşte să o atragă pe bătrânică într-o discuţie.

– Păi nici din boabe nu poţi să bei imediat cafea. Până să ajungă cineva să-i savureze aroma, are ce aştepta. În primul rând, cafeaua trebuie cultivată, adunată, prăjită, împachetată, transportată şi vândută… Aşa şi cu ciocolata. Boabele de cacao au crescut în copacii din America Centrală, din cele mai vechi timpuri, iar acum se cultivă în toate ţările calde. Aceşti copaci cresc în 12 ani peste 8 metri. Interesant este că înfloresc tot timpul anul. Fac peste 100.000 de flori în buchete, dar abia câte una din aceste flori face fructe. Îţi dai seama câte boabe trebuie să se adune, ca să mulţumească o lume întreagă?

– Destul de multe -, spuse fetiţa aşteptând să audă ce urmează.

– Se zice că boabele de cacao erau cunoscute de indienii Maia, iar apoi de Azteci care, au considerat-o „băutura zeilor” Această băutură era băută şi de oamenii de rând doar la nunţi. În rest, o savura doar regele lor. „Chocolate” înseamnă „ lichid fierbinte”.

– Dar cum a ajuns ciocolata până la noi? -, întrebă fetiţa fascinată de povestea bunicii.

– Istoria ciocolatei începe o dată cu descoperirea Americii. Spaniolii au fost cei care au adus în Europa boabele de cacao. Cristofor Columb nu i-a apreciat gustul amar. Însă în anul 1519, când conchistadorul Hernan Cortes a pus piciorul pe pământul Americii Centrale, şi-a dat seama că această băutură are virtuţi revigoratoare şi că soldaţii lui, dacă beau o cană, puteau să mărşăluiască o zi întreagă fără să mai fie nevoiţi să consume şi alte alimente. Se povesteşte că în ziua în care Cortes a pus piciorul pe pământul aztec, regele acestora, Montezuma, credea că are de-a face cu zeul a cărui întoarcere era prevestită de legendele lor chiar pentru aceeaşi zi. Din această cauză el nu a simţit pericolul şi i-a întâmpinat pe conchistadori, oferindu-le să bea dintr-o cupă de aur această băutură amară preparată din boabe de cacao, pe care ei o numiseră Xocoatl. Din păcate, cu acest gest regele aztec şi-a iscălit sfârşitul.

– Chiar?

– Și încă cum! Mai târziu călugării spanioli ce trăiau ca misionari în Mexic, au fost cei care au îmbunătăţit gustul prafului de cacao, adăugând trestie de zahăr, polen de floare şi apă de flori de portocale. Uneori vanilie şi scorţişoară. Se presupune că tot ei au inventat şi prima ciocolată. În Spania, aristocraţia a început să consume acestă băutură din ce în ce mai mult. Oamenii de rând nu aveau cum să ajungă la ea, deoarece era foarte scumpă. 

            – Ce egoişti… Nu-i aşa, bunico?

– Aşa-i, draga mea. Dar ştii cum este în viață: „Nici o plată, fară răsplată.”Chiar dacă aceştia au ţinut secretul băuturii mult timp, până la urmă cei care au lăsat să se răsufle au fost tot misionarii spanioli din Mexic, care călătoreau şi prin Europa.

– Dar, cel puţin, călugării au lăsat ca oamenii săraci să se bucure de băutura de ciocolată?

            – Da! În timpul postului o foloseau şi călugării, şi oamenii de rând, astfel că în scurt timp s-a răspândit în Franţa şi Anglia.

– Ce mă bucur!

– Nu te bucura prea repede. Pentru cei din Europa a fost o bucurie să mănânce ciocolată, dar pentru negrii din Africa ce trăiau în coloniile franceze, engleze şi germane a fost un adevărat blestem. Toate aceste state au început să planteze copacul de cacao şi i-au folosit ca sclavi.

– Nu-mi place să ştiu aşa ceva -, îi mărturisi fetiţa cu o privire tristă…

– Îţi place, nu-ţi place, aceasta e istoria ciocolatei, care, dacă ar fi crescut în copaci, aşa cum ţi-ai fi dorit tu, ar fi scutit pe mulţi de suferinţă. Cât despre ciocolata cu lapte, care ştiu că îţi place cel mai mult, a inventat-o un elveţian în urma cu o sută şi ceva de ani.

– Dacă zici că au suferit mulţi oameni din pricina ei, de azi n-am să mai mănânc ciocolată!

– Scumpa mea, în viaţă totul se obţine prin luptă şi suferinţă. E adevărat că unii suferă mai puţin iar alţii mai mult, dar aşa-i viaţa, de multe ori nedreaptă. Nimeni nu scapă de probele ei. Eu zic totuşi: Hai să uităm de amarul vieţii şi să-i savurăm dulceaţa, răsfăţându-ne cu o porţie de ciocolată de casă. Totu-i pregătit, trebuie doar făcută. Vrei să mă ajuţi?

Fetiţa o privi nehotărâtă, ca până la urmă să râdă veselă.

– Sigur că vreau!

Pe masa din bucătărie aşteptau toate ingredientele necesare.

– Prima dată facem siropul. Punem pe foc 150 ml apă şi 400 gr zahăr. Când vedem că se face o uşoară spumă albă, siropul e gata. Separat topim 100 gr de unt şi-l lăsăm să se răcească. Îl amestecăm cu 250gr lapte praf, 50 gr cacao şi o esenţă de rom sau alune. Apoi amestecăm cu grijă siropul cu celelalte ingrediente. O aşezăm într-o tavă şi o lăsăm 2-3 ore în frigider, după care o vom tăia în pătrăţele. Se zice că ciocolata alungă tristeţea. Cum o mănânci, cum ai uitat de toate -, îi spuse bunica, trăgându-i cu ochiul.

Mai târziu, când ciocolata a fost gata, a apărut şi mama Ancuţei.

– Ce prăjitură aţi făcut?-, întrebă ea.

– Nu-i prăjitură. E ciocolată de casă.

– Nu mănânc, că îngraşă.

– Ciocolata de calitate nu îngraşă -, răspunse bunica.

– Zău? Atunci ia să gust şi eu o bucată -, spus ea bucuroasă.

– Aşa zic şi eu. Ancuţa tu ce mai aştepţi?…