Există teme, motive, idei care circulă… După Planeta mediocrilor (de Ioan Groșan), filonul ironic și tandru al unui acasă interstelar, S.F., a migrat, s-ar zice, în proza de față (O.P.).
Erau doi colegi, Magelan şi Cioloş, detaşaţi la o staţie de retransmisie ce se găsea pe o altă planetă. Deşi planeta aceea era mică şi netedă, cam cât un teren de fotbal, cei doi nu aveau voie să iasă afară din clădirea în care-şi desfăşurau activitatea. Regulamentul era afişat cu litere mari pe holul clădirii. „Nu-i voie să ieşiţi afară fără costume de protecţie! Pericol de moarte!”
Într-o zi, când Magelan era de serviciu lângă aparatul de retransmisie, văzu pe geam o femeie frumoasă traversând planeta.
Femeia trecu imperturbabilă şi-a doua şi-a treia zi pe sub fereastră.
– Măi Cioloş, i se plînse Magelan colegului, nu ştiu din ce cauză, eu am clacat şi văd în fiecare dimineaţă o femeie trecând pe lângă noi!
– Şi tu o vezi? oftă uşurat Cioloş. De când?
– De trei zile.
– Şi eu de-atunci.
– Ce ne facem?… De bine de rău, avem aici pe planeta asta spor de toxicitate şi spor de izolare. Cât mai trebuie să stăm până ne vine schimbul? Încă un an. Câştigm bani buni în timpul ăsta. Eu zic să n-o băgăm pe femeie în seamă.
Aşa făcură. Dar într-o dimineaţă, femeia le bătu în geam. Cioloş cu Magelan schimbară priviri speriate şi se prefăcură că nu o aud, că n-o văd. Femeia însă insista cu ciocăniturile. De frică să nu le spargă geamul, intrară în vorbă cu ea.
– Stimată doamnă, domnişoară, vezi că n-avem treabă cu tine, lasă-ne te rog în pace.
– O singură întrebare am, se rugă politicos femeia. Ştiţi să schimbaţi o garnitură de robinet?
– Unde-i robinetul?
– Pe partea cealaltă a planetei.
– Ce să caute acolo un robinet?!
– Deştepţi sunteţi, pe partea cealaltă a planetei mai este o staţie de retransmisie dotată cu baie.
– De cine aparţine?
– De M.S.M. Haideţi, vă rog, am pus o găleată sub robinet şi trebuie tot la două ceasuri s-o golim.
– Bine, venim, du-te şi aşteaptă-ne. Apropo, eşti singură?
– Cum să fiu singură?! Mai am o colegă!
– Du-te repede că venim! Du-te! strigă bucuros nevoie mare Magelan.
– Venim! Venim într-un suflet! zise şi Cioloş.
Femeia îi privi nedumerită şi o luă din loc dispărând brusc după marginea dreaptă a planetei.
Cei doi strigară la unison: – Ce iluzie perfectă! Nu există nici un M.S.M!
… A doua zi, femeia le bătu iarăşi în geam.
– Vă bateţi joc de mine?! V-am aşteptat toată ziua.
Cioloş şi Magelan nu prevăzuseră posibilitatea asta.
– Am avut probleme cu staţia de retransmisie, altfel veneam.
– Vă aştept…
Și femeia rămase liniştită lângă fereastră.
– Te rog du-te, mai avem ceva treabă. Venim imediat.
– Tot n-am ce face, zise ea, vă aştept. Parcă de pe partea asta a planetei stelele sunt mai multe şi mai frumoase.
Un frison de frică îi trecu pe cei doi, auzind-o. Se repeziră la telefon şi luară legătura cu ofiţerul de serviciu de pe Pământ.
– Domnule Cârţu, i se plânseră ei ofiţerului de serviciu pe Centrala Cosmică, de două zile nu ne lasă în pace o iluzie. O femeie care zice că vine de pe partea cealaltă a planetei unde mai este încă o femeie şi au şi ele o staţie de retransmisie.
– Cum e îmbrăcată femeia?
– Într-o fustă scurtă şi un tricou mulat pe corp.
– Păi bine, măi, idioţilor, cine poate umbla îmbrăcat aşa pe o planetă fără atmosferă?!
– Domnule Cârţu!!!… Pe cine faci dumneata idiot? Ţi-am spus doar, suntem conştienţi că este vorba de o iluzie.
– Dacă ştiţi despre ce e vorba, faceţi o labă şi vă trece!
– Domnule Cârţu… nu ne arde de joacă. De aceea eşti pus ofiţer de serviciu pe Centrală, să dai un prim ajutor în caz de forţă majoră. Iluzia ne aşteptă sub fereastră să ne ducă la staţia ei, unde este un robinet stricat. Cum procedăm?
– V-am spus cum să procedaţi!
Și Cârţu le închise telefonul în nas.
– Poftim atitudine! zise Magelan cu amărăciune. Ăştia ţi-s şefii. Nu numai că îi doare în cot de tine, dar fac şi mişto pe deasupra!
– Necioplitul, întări prăpăstios şi Cioloş. Dacă-i pe-aşa, dă Doamne ca iluzia să fie o extraterestră periculoasă. Intră în trupurile noastre, iar peste un an ajunge pe Pământ şi-l contaminează!
– Fie ce-o fi, haide s-o invităm la o cafea!
Cei doi se duseră la fereastră şi-i făcură femeii apetisante semne să intre în staţie.
Femeia intră în holul cu pancarta „Nu-i voie să ieşiţi afară fără costume de protecţie, pericol de moarte!”, şi îl privi contrariată.
– Ce pericol de moarte este afară?!
– Păi, planeta asta n-are atmosferă.
– Fugiţi de-aci! Eu ce respir?!
– Tu eşti o iluzie.
– Voi glumiţi.
– Nu glumim.
– Pune mâna pe mine.
– Degeaba, eşti o iluzie perfectă. Nimic nu ne schimbă opinia.
Femeia bău cafeaua şi se duse, spunându-le că mâine o va aduce şi pe colega ei.
După ce dispăru brusc sub linia dreaptă a terenului, cei doi deschiseră prudenţi uşa staţiei şi-şi vârâră nasurile afară.
Aer! Aer, aer de-adevăratelea!
– Proşti suntem! Hai să-i zicem lui Cârţu ce-am descoperit!
– Să ne taie sporul de toxicitate?
– Bine zici! Mergem până la fete?
– Ne mai dezmorţim şi noi! Mergem!
Odată ajunşi la clădirea de pe faţa cealaltă a planetei, cele două femei îi primiră cu bucurie. Le făcură cafea şi-i serviră cu vişinată, că aveau o damigeană plină ochi de cinci litri… Cum nu mai băuseră alcool de când fuseseră detaşaţi, se îmbătară amândoi criţă şi se întoarseră la staţia lor, cântând cât îi ţineau plămânii. Odată ajunşi în clădire, om moale şi egal în toate situaţiile, Cioloş se culcă imediat, dar Magelan, la care curajul creştea odată cu numărul de pahare date pe gât, puse revoltat mâna pe telefon.
– Alo… cine-i ofiţer de serviciu?… da?!… prietenul meu Cârţu?… Cârţu cu iluziile?… Poftim?… Ce-ai zis?… Sunt beat?… Foarte bine că sunt beat… decât voi… toată conducerea Centralei… nişte hoţi… puşcăria vă aşteaptă… stăm cu Cioloş ca doi idioţi închişi în staţie pe când planeta asta plezneşte de aer curat, ca de munte!… alo!… alo!
Magelan mai formă odată numărul.
– Domnule Cârţu, oi fi eu beat la ora asta, dar vorbesc serios. Este atmosferă… Nu te acuz pe dumneata singur… dar aşteptaţi-vă la o anchetă dură, că facem reclamaţie… Cineva… de când s-a înfiinţat staţia asta aici… câştigă bani frumoşi cu rezervoarele de oxigen pe care ni le schimbaţi trimestrial!… alo!… alo!
A doua zi, Cioloş cu Magelan se treziră mahmuri, cu dureri de cap.
– Oare o mai fi rămas ceva vişinată în damigeană?
– Prea lată am făcut-o. Ce impresie şi-au făcut fetele despre noi?
– Hai să mergem la ele şi să ne cerem scuze.
Tocmai pe când să iasă din staţie, sună telefonul. Fiind mai aproape de el, Cioloş îi ridică receptorul.
La telefon era însuşi directorul general al Centralei Cosmice, domnul inginer Pascal.
Era Cioloş un om egal, dar numai în împrejurări egale, obişnuite. Se bâlbâi subit auzind cu cine vorbeşte.
– Do do dom nu nu le di di di dir dir ge ge ge ne ne ral! To to to ttt e e e e îî înn re re g gugu lă!
– Aveţi atmosferă?
– A a a a vem!
– Dă-mi-l pe Magelan.
– Magelan la telefon, domnule director general!
– Măi Magelan, dacă iau regulamentul, te prind beat, salutare taică, eşti liber.
– Îmi cer iertare, domnule …
– Taci când vorbesc eu. Tu ai auzit ca pe o planetă din categoria K să fie atmosferă?
– Nu.
– Şi atunci ce-a fost aseară cu insinuările tale? Profitori, afacerişti, rezervoare de oxigen. Aşa îţi respecţi superiorii?
– Îmi cer iertare, domnule director general, izolarea, apăsarea nopţii cosmice m-a scos din papuci.
– Ce vorbeşti?! Vezi tu apăsare dacă te dau afară. Ai înţeles?
– Înţeles să trăiţi!
– Faceţi curat şi ordine în staţie că peste două săptămâni trimit o comisie internaţională de savanţi pentru a găsi cauzele existenţei atmosferei pe o planetă din categoria K. Apropo, nu mai vorbiţi nu nimeni despre aşa ceva, este un secret de serviciu.
– Aveşi încredere în noi, domnule director general.
– Aşa vă vreau. Măi Magelan, sunt şi eu om, şi mie îmi place câte un păhărel, dar dacă îl beau, mă duc acasă şi mă culc, nu jignesc lumea la telefon.
– Încă odată îmi cer iertare, domnule director Pascal!
După ce Magelan puse receptorul jos, îşi făcu o cruce mare.
– De ce nu i-ai spus de fete?
– Nu-i ajunge domnului director problema asta spinoasă cu atmosfera? Este un om înţelegător şi tolerant, merită să-l surmenăm şi cu misterul fetelor? Haide până la ele la o cafea!
Cele două se bucurară de vizita lor, şi îi asigurară că nu s-au supărat seara trecută.
– Nu se va mai întâmpla aşa ceva, suntem oameni responsabili, la mai mult de un păhărel, hai, două, nu ne întindem!
După ce-şi băură cafeluţele, femeile le cerură curioase să le arate unde-i Pământul pe cer. Ieşiră cu toţii afară şi cei doi le arătară Pâmântul, Soarele, şi încă vreo două planete care se vedeau la ora aceea. Jucară apoi până târziu remi pe pliculeţe de cafea, să fie cât de cât o miză. Se despărţiră veseli cu toţii, urmând ca a doua seară, să vină ele în vizită şi să le arate pe cer planeta lor de baştină. Când ajunseră la staţie, profund impresionaţi de caracterul şi comportamentul ireproşabil al celor două, telefonul suna de mama focului! Un sunet neîntrerupt, de urgenţă maximă! Cine era? Directorul general Pascu!
– Aţi asurzit?! Vă sun de-un ceas!
– Am dat o tură pe-afară, un aer curat că nu te mai saturi de el!
– Bine, bine. Măi, sper că mă înţeleg cu doi oameni maturi nu cu nişte copii. Pot conta pe voi?
– Ne jigniţi!
– Ţineţi, cît de cât, la mine?
– Domnule director general!
– Aşa vă vreau! Fiţi foarte atenţi la ce vă zic. Cred că ştiţi, toată viaţa mea am lucrat la o formulă complexă cu ajutorul căreia poţi calcula densitatea şi compoziţia atmosferei unei planete de la ani lumină depărtare, fără trimiterea unei sonde de analiză. Peste o săptămână îmi susţin teza de doctorat pe această temă. Care este necazul? Tocmai s-a votat în Parlament o lege ce ne cere tuturor directorilor generali de centrale, să avem doctoratul luat. Cu atmosfera de pe mica voastră planetă cât un teren de fotbal, formula mea cade în derizoriu. Mă înţelegeţi acuma în ce situaţie gravă sunt? Munca mea de-o viaţă dusă pe apa sâmbetei, plus riscul de-a fi înlocuit din funcţie. În concluzie, vă implor ţineţi-vă gura, nici un cuvânt la nimeni despre atmosferă.
– Dar domnul Cârţu ştie.
– E omul meu, nu vă temeţi. Pregătiţi-vă bagajele, mîine trimit o cursă rapidă după voi. Închidem staţia de retransmisie din raţiuni economice.
De viitorul vostru loc de muncă mă ocup personal. Înţeles?
Odată ajunşi pe Pământ, Cioloş şi Magelan au fost trimişi într-un binemeritat concediu de două săptămîni până la detaşarea lor pe o altă planetă.
Când veni sâmbătă seara, fiecare dintre cei doi, înconjuraţi de familiile lor se uitau la ştirile de seară. Oră de maximă audienţă. Şi pe cine văzură la televizor? Pe domnul director general Pascal, sufocat de camermani şi reporteri cu microfoane. Răvăşit, palid, cu vocea gravă şi privirile ţintă într-un viitor neliniştitor. Iată scurta, tranşanta lui declaraţie:
– În primul şi în primul rând sunt om de ştiinţă, iar ca om de ştiinţă, ţelul meu suprem este găsirea adevărului, nicidecum ascunderea ori distorsionarea lui. Mi-am dedicat întreaga viaţă găsirii unei formule cu ajutorul căreia se poate determina dacă există atmosferă şi care îi este compoziţia, pe o planetă aflată la ani lumină distanţă, fără trimiterea la faţa locului a unei sonde de analiză. Cu o săptămână înainte de a-mi susţine lucrarea de doctorat pe această temă, am fost informat că pe o mică planetă din categoria K, există atmosferă, respirabilă chiar. Formula mea se dovedeşte eronată. Îmi dau demisia din postul de director general al Centralei Cosmice.
Auzindu-l, şi Cioloş, şi Magelan mai să-şi smulgă părul din cap de disperare. Luară repede legătura unul cu celălalt şi haide cu un taxi la domnul director acasă. Soţia domnului director le zise în pragul uşii că este prea afectat şi obosit după zguduitoarea mărturisire să îi primească în vizită. Cei doi intrară impetuoşi peste ea, în apartament. Domnul Pascal, şedea liniştit într-un fotoliu şi savura un coniac.
– Domnule director general! strigară amândoi într-un glas.
– Conştiinţa, domnilor… le şopti domnul Pascal. Mă simt ciudat, pe deplin împlinit. Nu un ratat.
– Domnule Pascal… v-a povestit domnul Cârţu despre cele două femei?
– Nu. Ce femei?
– Pe planetă. Pe partea cealaltă. Aveau şi ele staţie de retransmisie. După ce ne-aţi informat că venim acasă, înainte de-a ne face bagajele, am fugit la ele să ne luăm rămas bun. Noi le-am arătat cu o seară înainte de unde suntem, adică de pe Pămînt, şi le-am rugat să ne arate şi ele de unde sunt. Au rîs şi ne-au spus că planeta lor nu se poate vedea, pentru că se găseşte într-un alt univers, şi-au ajuns aici printr-o poartă comună!
– Vă daţi seama?!
– Taci, măi Cioloş, să termin povestea. Şi ele au venit cu staţia lor de retransmisie pentru că aveau o navă ce căuta în universul nostru nişte seminţe de ienihahibar, aşa ziceau că se numeşte planta aceea, pe care dacă o semeni, îţi face fel de fel de fructe, legume, mirodenii, toată gama, fără nici o îngrijire, să o sapi, să o stropeşti cu apă ori substanţe deparazitare! Când le-am spus cu părere de rău că suntem chemaţi urgent pe Pământ, ne-au spus că nici ele nu mai stau, pentru că parlamentul lor revenise asupra deciziei de căutare a plantei miraculoase, de teama degenerării societăţii, vă daţi seama domnule Pascal, cu o astfel de plantă, ce mai ai de lucru, stai numai întins în umbra ei, cu gura căscată!
– Interesant… interesant, zise domnul Pascal, placid, fără nici un interes faţă de subiect. Vă mulţumesc pentru informare şi îşi strigă soţia să-i conducă pe cei doi musafiri.
– Domnule Pascal!
– Domnule Pascal! Păi de ce v-am povestit toate acestea?! Societatea lor este mai evoluată decât a noastră cu o idee. Să se simtă confortabil pe mica planeta împărţită cu noi, cele două au înfăşurat-o în atmosferă, că altfel de unde până unde aşa ceva pe-o piatră stearpă cât un teren de fotbal?! Ele au fost!!!
– Ele?! rămase cu gura căscată domnul Pascal.
– Ele. Înainte de-a pleca ne-au zis că vor strînge atmosfera, ne-au arătat în ce, într-un fel de rucsac. Formula dumneavoastră este valabilă!!!
După un moment de mare derută, domnul Pascal strigă la soţia nedumerită:
– Televiziunile!!!! Să vină televiziunile!!! Televiziunile!!!… şi apoi le reproşă celor doi:
– Ferească Dumnezeu de aşa subalterni, mă omorâţi cu zile…
Ovidiupecican's Blog 