Proză: Codrina BRAN: PICIOARE FRUMOASE

Codrina BRAN scrie versuri și proză scurtă. Textele domniei sale au forță evocatoare, subtilitate și – nu în ultimul rând – destulă ironie. Mă bucur să o pot recomanda atenției cititorilor acestui blog, sperând că întâlnirea noastră se va repeta. Bun venit! (O.P.)

 

          Printre segmentele jaluzelelor lumina venea fracturată: zi – noapte, alb şi negru ca fotografiile de altădată. Sunt momente ale zilei care seamănă cu fotografiile de demult când încă nu dăduseră năvală culorile, artificializând totul. Asta era, exacerbarea culorilor, chiar şi acolo unde în mod firesc n-au cum să fie. Vremurile noi veniseră cu entuziasme infantile ca în desenele copiilor, care în râvna lor de a folosi toate creioanele, colorează totul fără să urmărească vre-o similitudine. Culorile se nasc smulgându-se cu greu adâncurilor magmei. Trebuie să ai răbdare până ce noaptea lungă de iarnă permite luminii să răzbată treptat.        

 Încerca să explice adolescentei că fotografia de familie de la 1900 era făcută într-o tehnică rudimentară. Membrii familiei adunaţi cu trudă din cotloanele gospodăriei se opriseră cu greu din frământarea neobosită. Copiii, doar cinci la acea vreme, fuseseră prinşi în ultimul moment şi imobilizaţi  pentru fotografia de familie. Stăteau speriaţi, cu ochii măriţi şi puful din cap vâlvoi în faţa animalului acela cu trei picioare care scotea fum şi lumină. „Wanaus Jozsef Budapest” – 1904. Fotograful se deplasase la parohie pentru a imortaliza numeroasa familie a preotului Laurenţiu. Fotografia este lipită pe un carton gros care are inscripţionat pe avers în relief, pe o panglică care survolează o ramură de măslin: CABINET PORTRAIT, iar pe revers SOUVENIR în dreptul unei tinere cu par buclat şi bărbia sprijinită în mână răsfoind gânditoare un album. Preotul şi preoteasa stau aşezaţi pe o bancă, el cu mâinile puse pe genunchi, ea cu ultimul născut în scutece, fiica cea mare în picioare cu o mână pe umărul mamei, iar cu cealaltă ţinând o pălărie de pai cu panglica atârnând. Într-o simetrie, în partea opusă fiul cel mare cu o mână sprijinită pe umărul tatălui. Doi băieţi de vârstă apropiată 5-6 ani stau aşezaţi pe o lădiţă la picioarele părinţilor în aceeaşi poziţie ca şi tatăl lor cu palmele sprijinite pe genunchi. Ei au privirile mărite şi părul vâlvoi, trădând surpriza la vederea ciudatului animal cu trei picioare.

– Vezi, copilul din scutece este străbunica ta.

– Dar de ce au, pardon, aveau atâţia copii?

– Stai, că aveau să mai vină încă doi..

– Ştiu. Of ce mă enervează acest tricou! De ce mama lor nu lua pastile? Adică stră-străbunica?

– Pe vremea când s-a inventat pastila aproape toţi cei din fotografie erau morţi, iar fiicele lor nu mai aveau nevoie de ea.

– Ce vrei să spui ca nu mai aveau nevoie…?        Este o chestiune de civilizaţie.

– Ajunseseră la vârsta iertărilor, nu mai puteau avea copii.

– O, da, nu m-am gândit. Vai ce grasă sunt! Cami este superbă! Şi are nişte picioare..!

– Eşti frumoasă!

– Sunt oribilă.

– Mă rog, aşa gândeam şi eu la vârsta ta. Nu poţi aprecia încă. Eşti perfectă.

– Cum poţi spune asta? Pentru că te pregăteşti să mori?

– De ce mă întrebi aşa? Nu ţi se pare că eşti prea sinceră?

Fata îngenunche lângă bătrână şi o cuprinse în braţe îngropându-şi obrazul în poala ei ca să nu i se vadă lacrimile.

          – Buni, ţi-e frică de moarte?

          – Puţin.

          – O să te doară?

          – Nu ştiu.

          Toată încăperea era plină de haine probate şi aruncate care încotro, oglinzii i se îngădui o pauză şi acum reflecta liniştită haosul din încăpere.

          – Aş vrea să fim aici toate: stră-străbunica, străbunica, tu, mama şi eu. Să fim aici împreună mereu, nu aşa despărţite prin atâtea morţi. Aş vrea să vă aud povestind, să vă las împreună fericite, să ştiu că nu vei dispărea până mă întorc eu de la petreceri.

          Se pisiceşte. Apoi se ridică, îşi studiază picioarele în oglindă.

          – Chiar buni, aşa-i că am nişte picioare mai urâte ca ale lui Cami?

          Între timp nepoata se îmbrăca în ceva atât de caraghios…Nu trebuie să le spui nimic la vârsta asta. Şi fularul înfăşurat de două ori în jurul gâtului ca un ştreang… Ningea leneş, încet, mărind liniştea. Doar afară se putea auzi foşnetul fulgilor. Nu mai ieşise demult, din vară. Închide ochii. Doarme acolo în cărucior.