Proză: LUCIAN POP: Amintiri devreme (2): ZIUA LUI POPA

   Pentru ziua lui, Popa făcu nişte pregătiri de amploarea unei nunţi. Cheful era plănuit în data de 10 iunie, într-o vineri, după următorul plan: Cei 50 de invitaţi ieşeau pe poarta institutului la ora 12 şi jumătate şi care cum puteau, cu maşina ori pe jos, treceau dealul Tăietura Turcului la grădina de vară a restaurantului Hoia unde-i aştepta băutură de toate felurile şi câte un grătar de porc la care nimeni nu cuteza să viseze la ora aceea. Să nu uităm, suntem în 88, anul când restaurantele îţi ofereau numai peşte.

   Dacă erai prins că transporţi peste 25 de kilograme de carne de porc în sacoşă, erai acuzat de speculă şi riscai să poposeşti pentru o lună de zile în puşcărie.

   Dacă aduceai însă porcul viu pe tren, în vagonul poştal, n-avea-i nicio problemă!!! Mai mult încă, poliţiştii cefereului, îl băteau cu palma pe spate şi te întrebau de unde şi cu cât l-ai luat.

   Porcul, adus deci viu de către Popa în vagonul poştal, tocmai din Dorohoi, unde am fost cu toţii în delegaţie, a stat câteva zile înghesuit cu cel al lui Stoe în coteţul acestuia din urmă, un coteţ miniatural din spatele blocului. Coteţul era astfel conceput încât atunci când vreun vecin invidios ori alergic la mirosul de porc îi făcea reclamaţie la poliţie (pe vremea aceea toate reclamaţiile se făceau către poliţie) patru oameni îl luau pe sus şi-l aduceau pe balconul lui Stoe de la etajul I. Legile erau grosiere, nu se făcea diferenţa între animalele de companie ţinute în casă.

   Cu o zi înaintea festinului, Liviu a transportat porcul cu maşina lui la restaurant, având o gardă formată din Popa, subsemnatul şi Stoe.

   Şeful restaurantului, om care printre multe altele era şi măcelar, tăie porcul într-o curte mică, discretă, din spatele restaurantului şi acolo pe loc, să nu se fure ceva, sub ochii noştri, bucătăreasa porţionă 55 de fleici generoase de grătare. Din mărunţişurile care mai rămaseră şi din organe, ficat, rinichi, plămâni, bucătăreasa făcu o fiertură gustoasă cu ceapă, pentru toată lumea prezentă. Drept răsplată pentru tocăniţă, şeful bău cot la cot cu noi două sticle de ţuică aduse de el în curtea mică din biroul ce îl avea în clădirea restaurantului.

   Am ajuns acasă târziu, pe la două noaptea, cum Liviu îşi lăsase maşina în faţa restaurantului. Auzind unde am întârziat atâta, Mariana se supără pe mine:

   – Mie de ce nu mi-ai adus tocăniţă? Numai la tine te gândeşti.

   – Cum să-ţi aduc?!… Cale de doi kilometri, cât este de la Hoia până la blocul nostru?… Într-o farfurie?!… Pe jos?!

   – Nu mi-ai adus, nu vin mâine la ziua lui Popa!

   Aşa se face că în vinerea de 10 iunie 1988, fără îngerul meu păzitor, n-am avut cenzură şi pe ea am scos-o vinovată pentru ce s-a întâmplat.

   Invitaţii veniră de la institut după cum făcusem noi calculele şi se aşezară cu toţii la mese. O abundenţă pe mese!!!… Suta de grame de coniac Zarea, oferită obligatoriu de restaurant la preţ oficial, apoi, pentru impresia de risipă, din loc în loc, câte cinci sticluţe de ţuică, strânse în mănunchi. Între câte două mănunchiuri de sticluţe, trona câte o carafă încăpătoare de vin adus direct de la cramele Aiudului, unde unchiul lui Popa era contabil. Era şi bere, dar numai la cererea expresă a invitaţilor, câte una de persoană.

   Ce mai era?… Farfurioarele discrete, stinse, cu aperitive. Pe farfurioare, felii de franzelă unse cu pastă de peşte. Era o obsesie, o chestiune politică, prin servirea ritualică a preparatelor de peşte regimul îţi transmitea că avem a doua flotă de pescuit ca mărime din lume.

   Popa, cu părul leonin, impunător, dat peste cap, se plimba transfigurat printre cele două şiruri de mese, cu un zâmbet misterios, liniştindu-i pe invitaţi… Vin… imediat… vin!…

   Adică, veneau… grătarele!!!

   Ce-a fost oare în sufletul lui Popa? – dacă şi nouă, colegilor lui, ni s-a strâns inima, când ni s-au lipit ochii de grătarele din farfuriile aduse de către cei doi chelneri experţi în astfel de transporturi. Chelnerii veniră din restaurant, pe uşa larg deschisă, cu braţele pline de farfurii, ca nişte scamatori de circ, le-am numărat, pe fiecare braţ, aveau înşirate câte 10 farfurii. Nişte farfurii mari cu pireu pus artistic în formă de semilună, brăzdat cu valuri şi în cavitatea semilunilor… nişte grătare…cât să zic? …să le compar… cât căpăcelele de la borcanele de un jumătate de kilogram! Derizorii, derizorii, derizorii! Popa îşi duse efectiv mâna la inimă. Automat, toţi trei, eu, Liviu şi Stoe ne-am ridicat de la masă şi-am mers la el. L-am scos afară din grădină, pe stradă, unde l-am implorat să ne-asculte.

   – Nu fă scandal, nu rezolvi nimic, lasă-i pe oameni să mănânce în linişte, ca pe Cel de Sus te rugăm!

   Ne apărură şi nouă lacrimi în ochi văzând cu câtă neruşinare îl furară angajaţii restaurantului.

   – Aşteaptă să plece grosul invitaţilor că apoi stăm noi de vorbă cu şeful, n-ai grijă!

   Ne-am întors la locurile noastre, între noi cu un Popa şocat, absent, dărâmat. Invitaţii, văzându-l schimbat la faţă, alb, imobil, au crezut că i s-a adus la cunoştinţă o veste tragică, legată de un deces în familie, şi s-au grăbit să-şi cureţe farfuriile. Apoi, invitaţii, ca şi cum ar fi auzit într-un difuzor că trenul lor vine mai repede cu zece minute decât ar fi trebuit, îşi luară zborul de-a valma, bătând panicaţi din aripi. Am rămas în grădină numai noi patru, plumbuiţi, aşezaţi la o masă lungă, cu toate sticluţele şi carafele pline, aproape neatinse. Numai farfuriile mari străluceau optimiste, curăţate meticulos cu bucăţi de pâine. Ca dintr-un ceas medieval, cei doi chelneri ieşiră din restaurant şi începură să strângă mecanic farfuriile, cu graba criminalului ce vrea să-şi şteargă probele.

   – Măi, le zise Liviu chelnerilor, cum aceştia n-ar merita să aibă şi ei un nume, aduceţi-l pe şef aici, că dacă mergem noi, prima dată îl scalpăm, şi-apoi stăm de vorbă.

   Auzindu-l pe Liviu, cineva a început să tremure în mine, neajutorat, cum atunci s-ar fi născut, cu spaima că va fi strivit înainte de-a apuca să crească pe deplin puternic şi feroce. Vedeam peste grădina goală, lumina şi liniştea răsucindu-se ca nişte frunze chinuite de secetă. Cum chirurgii sunt obişnuiţi cu sângele, cei doi chelneri, de-a dreptul plictisiţi de ameninţările zilnice ale clienţilor, fără să ne privească, se întoarseră muţi în restaurant, trăgând uşa după ei. Luptătorul acela de care vorbeam, tremura acuma de-o energie nestăpânită, şi pielea mea îi era prea strâmtă pentru muşchii lui umflaţi.

   – Mă duc la el! m-am ridicat în picioare.

   – Stai să-mi gat ţigara, mă opri Stoe. Îi tremura mîna în care o ţinea.

   Am rămas cu toţi nemişcaţi în aşteptare, cu ochii ţintă pe ţigara lui Stoe ca pe o clepsidră.

   În grădină, se putea intra şi direct din stradă, nu trebuia să treci prin restaurant. Era un culoar între restaurant şi gardul de lemn ce mărginea strada care urca dealul Tăietura Turcului. Din culoarul acela, înainte de-a-l arde pe Stoe la degete chiştocul ţigării, apărură puşi pe fapte mari şi mohorâte, cinci tineri îmbrăcaţi aproape ca motocicliştii americani în haine de piele neagră. Gaşca nepieritoare de cartier, care rezista şi în timpurile acelea vitrege. Bătăuşi din vocaţie. Văzându-ne prăbuşiţi, mîncaţi de cariile luminii la masa întinsă pentru nimeni, ne cântăriră curioşi din priviri. Sentimentul că suntem nişte victime sigure îi făcură mai sensibili şi pretenţioşi decât nişte oameni normali.

   – Ce treabă aveţi cu noi?! se revoltă unul şi scoseră ca la comandă cu toţii, lanţuri şi nişte bulane de cauciuc, imitaţii ale celor purtate de poliţişti.

   Într-o fracţiune de secundă, luptătorul meu turbă de furie: „- Şi cu grătarele înjumătăţite, şi bătuţi?!” Din două salturi am fost la gardul de lemn ce separa domeniul restaurantului de stadă şi-am început să-i scutur un stâlp de susţinere cu scopul de-a-l scoate din pământ şi-a-l folosi pe post de măciucă. Cum trăgeam în neştire de el, şi-l hâţâiam bezmetic, când am reuşit să-l smulg din pământ, că era la rădăcină pe jumătate putred de vreme, am doborât odată cu el şi restul stâlpilor de susţinere a scândurilor pînă sus la colţ, de unde gardul o cotea transformat în gard de plasă. Cu două lovituri de picior am scos din parul meu şipcile pe care erau înşirate scândurile şi m-am întors cu el către bătaia în plină desfăşurare. Colegii mei vâjâiau din mâini în gol, către linia de atac a celor cinci. Aceştia, cu acurateţe, având avantajul că-şi prelungeau braţele cu lanţuri şi bulane, punctau din când în când cu câte o lovitură bine ţintită peste capetele colegilor mei cu care împărţeam ca fraţii şi bunele şi relele vieţii. Cu parul ridicat deasupra capului am scos un urlet urât şi l-am lovit peste umăr pe unul dintre ei, deviind în ultimul moment traiectoria calculată să-i crăp capul în două. Se auzi clar troznetul claviculei rupte, dar nu m-am oprit, am ridicat iarăşi parul să-l cosesc pe altul. Cel lovit peste umăr se lăsă leşinat la pământ.

   – E bătaie domnule, nu omor! ţipă mustrător un altul şi pe lângă parul meu, lanţurile şi bulanele lor se pleoştiseră dintr-odată, păreau nişte jucării moi din plastelină. M-am simţit groaznic, disproporţionat, şi-am aruncat parul peste gardul culcat pe de-antregul pe trotuarul străzii.

   Gaşca îşi luă membrul căzut şi se retrase. Cum dispărură, ca la semnul nevăzut al unui regizor, şeful ieşi senin din restaurant. Privi cu neîncredere gardul culcat.

   – Cine-l plăteşte?

   Liviu îi zise sacadat: Venim mîine. Ţi-l punem la loc. Înţeles?

   Şeful aprobă conspirativ din cap şi se retrase înapoi în restaurant. În zece minute am strîns cu toţii preţioasele sticluţe de pe mese, am turnat din carafe vinul în cele două bidoane mari de câte 10 litri cu care îl adusesem, carafele fiind ale restaurantului, şi am transportat la sfârşit băutura la maşina lui Liviu. Mulţi dintre invitaţi nu-şi băuseră suta de votcă pusă la dispoziţie de către restaurant. Am turnat şi paharele acelea în două sticle şi să crape de ciudă angajaţii restaurantului, am cules pentru porcul lui Stoe până la firimituri, toate bucăţile de pâine şi franzelă rămase.

   Ne-am dus direct acasă la Popa. Mai erau felii intacte de franzelă unse cu pastă de peşte. Am mâncat cu poftă şi-am desfăcut una din cele două sticle cu votcă. Ne-am hotărât să umblăm la vin mai încolo.

   – Ştiţi ce vă zic eu? Că şi în problemele ăstea mici, personale, care nu au legătură cu politica, am ajuns nişte fricoşi. N-am îndrăznit să-i zicem şefului în faţă că a înjumătăţit porţiile!

   – Plus că a chemat gaşca de bătăuşi.

   – Ăsta-i românul nostru, poţi să tai lemne pe el, că nu ripostează.  

   După toate aceste concluzii amare, de-a dreptul catastrofale, veni partea frumoasă cu care se încheie orice discuţie dintre

semenii noştri de pe aceste meleaguri legendare:

   – Nici n-am ieşit aşa de rău!

   – Dacă adâncim problema, am ieşit chiar bine! Păi, măi Popa, calculează cât pierdeai dacă trebuia să plăteşti toată băutura la preţ de restaurant! Dădeai faliment.

   – Dar aperitivele, pireul, suta de votcă, i le-ai plătit?

   – I-am dat un avans.

   – Cu avansul rămâne. Pui în balanţă grătarele furate şi sunteţi chit.

   – Ce frică i-a fost de noi. A chemat bătăuşii.

   – Staţi aşa. Dacă au venit singuri? Coincidenţă.

   – Încă ceva. Dacă… vorbim să ne aflăm în treabă şi… n-a furat?… Nu te supăra, ştii tu cu ce ciudăţenii a umflat porcul, omul de la care l-ai cumpărat?

   – Eu am vrut să vă zic, dar n-am avut la cine, eraţi prea porniţi. Carnea proaspătă scade la prăjit, ceva de speriat! Ce-aţi fi vrut?!…

   Stoe, care avea de-a curmezişul cheliei o frumuseţe de urmă clară de lanţ, chicoti:

   – Dacă punem la socoteală şi gardul, e trei zero pentru noi!

   – Bine zici. Aştepte să i-l punem noi pe picioare!… Și trei ani n-am mai trecut pe la grădina Hoia, deşi imediat după revoluţie am auzit că şeful s-a schimbat.

Published in: on 21 Aprilie 2011 at 5:06 am  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/04/21/proza-lucian-pop-amintiri-devreme-2-ziua-lui-popa/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Proza domnului Lucian Pop e spumoasă, plină de vervă şi bună dispoziţie, deşi ne aduce în prim-plan o realitate cunoscută nouă, stilul în care e scrisă îmi place şi mă amuză. Felicitări!

  2. Mă bucură aprecierea dumneavoastră, mulţumesc!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: