Proză: LUCIAN POP: Stanciu şi furtuna

   Unii oameni te iau cu mănuşi, lugu-lugu, numai amabilităţi, laude, dar când dispari din faţa lor, mârâie, dau cu pumnii în perete, cum ar fi dat în tine. Aşa era şi directorul Stanciu de la firma „Ignes”. Un director unic pe lumea asta, făcea plecăciuni toată ziua în faţa angajaţilor ca japonezii protocolari, în timp ce îi sticleau ochii de-o ură neputincioasă.

   Cum sentimentele ţinute sub 7 lacăte au asupra organelor efecte negative, Stanciu dădu într-o zi năvală în cabinetul celui mai bun diagnostician din oraşul nostru.

 – Uitaţi-vă domnule doctor, mi s-a făcut limba albă, ficatul negru, bila verde sclipitor de smarald şi ochii roşiii!

 –  Nu mai sunt roşii, specifică rece medicul, s-au albăstrit.

 – Înseamnă că merg spre catastrofă?

 – Încă nu mă pot pronunţa. Stai jos, aprinde liniştit o ţigară şi povesteşte-mi cu de-amănuntul despre viaţa ta. Nimic nu stimulează  zonele amorţite ale memoriei subconştiente  decât un Alexandrion, şi pe lângă ţigară, medicul îi întinse şi un pahar de coniac.

 – Dar domnule doctor!…

 – Domnule director Stanciu! îl luă sever medicul, nu se vine la consultaţie de plăcere. Vrei să dăm de originea acestor puseuri de culori?

 – Bineînţeles.

 – Atunci fă ce-ţi spun.

    Într-adevăr, cu Alexandrion-ul băut şi ţigara între degete, un tsunami pustiitor de sinceritate răbufni dinspre director. La sfârşitul clocotitoarelor mărturisiri, pe deplin edificat asupra laşităţii directorului, medicul îi spuse pe şleau:

 – Caracterul omului nu se poate schimba. Singura ta salvare este să-ți canalizezi resentimentele către altcineva.

 – Către cine altcineva?!

  – Către o pisică de exemplu, către un câine. Nu-ţi face probleme de conştiinţă, ce le spui, pe-o ureche le intră, pe cealaltă le iasă. Îi înjuri, le ţii morală, îi blestemi până te răcoreşti, până ajungi uşor ca o pană albă. Ai înţeles?

 – Am înţeles, mormăi dezamăgit Stanciu cu o jumătate de gură.

 – Nu eşti convins.

 – Ba da, sunt convins.

  – Se vede pe tine. Nu eşti convins.

 – Sunt domnule doctor!, şi Stanciu ieşi din cabinet sfâşiat de  tristeţe că laşitatea lui era mult mai gravă decât lăsase să se întrevadă. Nu era capabil să-i zică unui câine tolănit de-a latul trotuarului, ” Te rog, mişcă-te să pot trece”, dară-mi-te să-l ia la trei păzeşte!

   Odată ajuns la firmă, se prăbuşi  în fotoliul rotativ cu ochii-n gol. Cum sta aşa,  bătut de soartă, deodată, ce  văzu sub birou, într-un colţ întunecos? Un păianjen mic, galben fosforescent, cât un bob de piper.

   Curios lucru, de păianjenul acela nu-i era frică. Începu să-l porcăiască:

   – Măi nenorocitule, banditule, te omor cu mâna mea, chisăliţă te fac!… şi-o ţinu tot aşa până când îşi curăţă corpul de toate energiile negative care-i ţinură toate organele interne într-o tensiune nesănătoasă până când acestea, prin culorile lor nefireşti, dădură un semnal de urgenţă că nu se simt bine.

  –  Ce bine este să fii calm!… murmură directorul după ce-l făcu harcea-parcea pe păianjen, dar imediat, veni peste el repercusiunea. Mustrarea de conştiinţă că strigase la păianjenul nevinovat, la o fiinţă lipsită de apărare. Îl apucară nişte crampe groaznice la stomac.

    Deodată, Stanciu auzi în mintea lui,  o voce caldă, prietenoasă:

 –  Opreşte-te cu mustrările, nu-ţi face rău singur.

 – Doamne Dumnezeule, dumneata eşti?

 – Nu. Eu sunt păianjenul pe care l-ai porcăit. Sub aspectul meu modest se ascunde un reprezentant al unei specii evoluate de pe o planetă îndepărtată, n-are nici un haz să intru în detalii tehnice.

 – Aşa deci?!

 – Aşa.

 – Dar…nu ţi-e frică, te poate înghiţi cel mai prăpădit şoricel, te calc eu din greşeală?…

 – Încă odată domnule Stanciu, aparenţele înşeală. Sunt indestructibil şi dacă apar ceva dificultăţi în calea mea, ştii ce putere am?!… Cât o bombă atomică!… Ce-ai crezut?… Că sunt … numai pielea… de la gâtul găinii?!…

 – Aşa deci!

 – Aşa!

 – Mulţumesc domnule… cum să-ţi zic?

 – Cum mă cheamă. Pe numele meu adevărat. Bubulubu.

 – Domnule Bubulubu, încă odată, mulţumesc. Mi s-au luat ca şi cu mâna crampele de la stomac. Am o mare rugăminte. Acolo, la dumneata… departe… cum se tratează un individ ce suferă de laşitate cronică?

 – Nu există tratament pentru aşa ceva.

 – Înseamnă că trebuie să-mi port  crucea pe tot parcursul vieţii. Doar nu m-oi spânzura pentru atâta lucru!

 – Doamne fereşte şi apără!… Nu-i bine să intervii în mersul altei civilizaţii, dar te văd om serios cu mult bun simţ, de aceea îţi dezvălui un mare secret. Energiile cu potenţial destructiv, produse ori de om ori de fenomenele naturii se evită reciproc, pe cât este posibil.

 – Domnule Bubulubu, veniţi vă rog cu exemple concrete că nu înţeleg nimic!

 – Foarte bine. Dumneata acumulezi din cauza laşităţii o cantitate uriaşă, periculoasă de energii negative, care îţi presează organele interne pînă la semnale de avertisment. La rândul lui, cerul, datorită uscăciunii şi ionilor cu radicali liberi, atrage  ca un magnet curentul electric natural şi vaporii de apă, care, dacă presiunea atmosferică ajunge la 780 de batimani, se descarcă în fulgere şi furtuni nimicitoare. Ei bine, odată dumneata încărcat cu energii negative, dacă te duci într-un loc deasupra căruia stă să se dezlănţuie iadul meteorologic, ştii ce se întâmplă?! Masele critice de curent natural şi vapori de apă, te evită, se duc în altă parte să-şi facă numărul!

 – Nu mai spune! Pot alunga furtunile?!

 – Ţi-am zis în ce condiţii.  Dar nu mă dezamăgi, să ajungi un înfumurat, un lăudăros. Promiţi?

 – Promit.

   … Dintre toate sfidările vieţii la care trebuie să le ţină piept bravul nostru popor, cea mai periculoasă este lăudăroşenia.

    Cum venea la la firma lui cineva de pe alte meleaguri, directorul se prezenta aşa:

     – Stanciu, laşitatea în persoană, intimidez numai furtunile!

   Străinii râdeau de gluma asta bună şi înţelegeau exact pe dos, că este un om nebun de curajos în faţa căruia nici furtunile nu îndrăzneau să-şi facă de cap!

Published in: on 13 Aprilie 2011 at 7:59 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/04/13/proza-lucian-pop-stanciu-si-furtuna/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: