LE CHEF (14): Elena Cesar von SACHSE: VIŞINATĂ şi CHIFTELE DE SOIA CU SOS

– Tuşă Savetă, eşti acasă?

– Dar unde să fiu, draga mătuşii, la ora asta, că doară-i ameazu!

– Ce bunătăţuri ai făcut? Că din nimic te pricepi să faci ceva bun.

– Apăi din nimic nu aş zice că se poate face ceva. Dumnezeu ne dă, dar nu ne pune în traistă. Aşa că, dacă vrei să ai, trebuie să dai cu sapa în grădină, să pui sămânţă, să pliveşti, să dai apă şi câte şi mai câte, ca să ai haznă de munca ta. Până şi pământul e simţitor. Dă rod numai dacă-l munceşti cu drag. Aşa-i la ţară, dacă vrei să ai ceva, trebuie să şi transpiri.

– Dar ce crezi, că la oraş nu se munceşte?

– Doamne fereşte să mă gândesc la aşa ceva. Oameni harnici sunt pretutindeni, dar trebuie să recunoşti că şi putori.

Eu am zâmbit, încuviinţând din cap şi, ca s-o molcomesc, am întors vorba:

-Mătuşă, ai fost vreodată la Cluj?

– Dacă aş fi avut timp, poate. Dar vezi că la mine ziua trebuie împărţită în aşa fel încât să pot face cât mai multe lucruri. Puii, găinile, gâştele şi porcii vor să mănânce, nu mă aşteaptă pe mine să mă întorc de la „şpaţir”. Drept să-ţi spun, n-am plecat din sat. Doar până în pădure, după ciuperci. Rădăcinile mele sunt bine înfipte-n pământ. Aici m-am născut, aici am să mor.

– Dar pătimaşă mai eşti, mătuşă.

– Aşa am fost toată viaţa, şi cu munca, şi în dragoste. Când am muncit, am muncit şi când am iubit, am pus suflet şi patimă. Unchiu-tău Valeriu, Dumnezeu să-l ierte, o fi pătimit destul din cauza firii mele. Uneori mai ieşeau scântei între noi, că aşa-i în viaţă, dar el cu vocea lui plăcută mă înmoia îndată. Ştia să facă glume care îmi stârneau veselia -, îşi aminti ea.

– Dar, mătuşă, şi dumneata ai fost glumeaţă şi pusă pe şotii…

– Asta m-a salvat, mereu, fata mea. Bine că nu ai auzit niciodată ce-mi ieşea pe gură atunci când eram furioasă, lucru de care azi nu mă prea mândresc. Tot ce-mi apăsa sufletul, trebuia clarificat. Iar după ce m-am răcorit, am şi iertat. Dar asta-i altă poveste.

În timp ce discutam, eu stăteam sprijinită de balustrada scării ce ducea spre coridor. Probabil remarcând acest lucru, exclamă:

– Doamne iartă-mă, dar vino Lenuţă şi aşază-te la masă. Să-mi fie cu iertare. Aşa-s bătrânii singurateci, vorbesc mai mult decât se cuvine. Aşază-te, nepoată dragă.

– Mulţumesc, dar nu mi-e foame.

– Dar parcă ziceai că gătesc bine… -, încerca ea să o întoarcă, ca să nu o pot refuza.

Grăbită cum îi era firea, puse pe masa din coridor, două farfurii, linguri şi, fuguţa, apoi fuguţa-fuguţa, aduse din bucătărie cratiţa din care se răspândea un miros îmbietor de mărar şi usturoi.

Dintr-o mişcare scoase din frigider o sticlă şi umplu „ochi” două păhărele.

– Sănătate! Asta-i vişinata de anul trecut şi trebuie băută.

– E foarte bună. E greu de făcut?

– Ce-i greu în viaţa asta, dacă vrei să faci ceva? Nimic! Eu zic că prima dată să mâncăm şi pe urmă ţi-oi spune cum se face şi vişinata, dar şi mâncarea cu care te-oi servi.

În timp ce bea din lichior, privirea mătuşii îi trăda gândurile. Zâmbind spuse:

            – Tu l-ai ştiut pe unchiul tău Valeriu numai când a fost bătrân. În tinereţe a fost bărbat falnic şi frumos. Multe au pus ochii pe el, de nu eram eu să le spulbăr dorinţele -, adăugă ea şi începu să râdă cu mare poftă.

– Mi-a spus mama că aţi fost suflete pereche.

– Că bine zici. Aşa-am şi fost. Mare norocul că ne-am întâlnit. Dar când primeşti aşa un dar, trebuie să-l şi plăteşti. Nu am avut copii şi asta ne-a întristat. Dar Dumnezeu are planurile lui, iar noi trebuie să ne supunem.

– Era şi dumnealui tot atât de harnic?

– Dar ce crezi, că ar fi putut să fie altfel? -, răspunse ea zâmbind, furată pentru o clipă de amintiri.

– De aceea şi aveţi aşa o gospodărie mare şi îmbelşugată.

– Avem, pentru că am muncit cu drag şi spor. Să ştii însă că nu ne-am gândit niciodată să strângem averi, deşi, fără să vrei, se adună când pui suflet şi dăruire. Ce mă bucură e că am auzit că-mi calci pe urme.

– Aş vrea eu, mătuşă…

– Ei, lasă modestia. Soră-mea zice că de mult ai întrecut-o la gătit, la făcut prăjituri, la pus compot şi murături. Cică toate reţetele pe care le ştii de la mine, le-ai scris într-un caiet şi le pui în practică în fiecare zi. Ohoho… de aveam o fată, poate nu era ca tine…

Mătuşa mea e o femeie care, dacă se porneşte, nu se opreşte prea uşor. E ca o flacără. Arde până se consumă combustibilul, iar eu, ca să evit laudele la adresa mea, am folosit cea mai sigură metodă:

– Mătuşă Saveta, cum zici că trebuie să fac vişinata?

            M-a privit pentru o clipă nedumerită, ca apoi, cu un zâmbet larg, să-mi spună:

– Foarte simplu. La 5 kg de vişine ai nevoie de 2-3 kg de zahăr, depinde cât vrei să fie de dulce. Într-o damigeană bine spălată pui un rând de vişine, alta de zahăr, în aşa fel încât ultimul rând să fie zahărul. O legi apoi la gură şi o laşi o săptămână la soare. Din când în când o mai scuturi, ca să se topească zahărul. După aceea adaugi 1litru de alcol (spirt) şi 0,200 rom. Din nou scuturi bine damigeana şi o laşi să stea la un loc răcoros. După 3 luni scurgi vişinata (dacă a mai rămas!) printr-o pânză curată şi o torni în sticle, pe care le vei păstra în continuare la rece, astupate cu dopuri.

– Dar din ce ai făcut chifteluţele? Că ştiu că nu te dai în vânt după carne.

– Ba, mănânc, dar mai mult iarna. Atâta timp cât am în grădină tot ce-mi trebuie, vreau să mă bucur de ele. Chifteluţe din soia, cu sos, asta e mâncarea pe care ai mâncat-o. Cum ţi s-a părut?

– Foarte gustoasă!

– Mă bucur. Deci să-ţi spun cum se face. Ai nevoie de de o cutie de soia cuburi (175g) pe care o pui la umflat cam 15 minute. O scurgi bine de apă şi o aşezi într-un vas încăpător. Adaugi pe urmă o ceapă mare rasă pe răzătorul mic, 2 cartofi mari şi 2 morcovi fierţi, daţi tot prin răzătoare. Urmeayză să iei 1 căpăţână de usturoi pisat, 2 linguri cimbru, 1 lingură chimin, 1 legătură de mărar, 1 legătură de pătrunjel, sare, piper, 3 linguri făină,1 lingură de oţet, 2 linguri de ulei. Frămânţi bine până se obţine o compoziţie omogenă. Pe planşetă se modelează chiftelele, se dau prin făină şi se prăjesc în ulei. În uleiul rămas de la prăjit, se căleşte 1 ceapă, 2 căţei de usturoi tocaţi mărunt,1 legătură de mărar, 1 lingură de oţet, jumate de linguriţă de zahăr, sare, piper şi bulionul de la 1 kg de roşii. Se lasă să fiarbă puţin după care se adaugă chifteleţele şi se mai lasă două minute pe foc.  Se serveşte cu macaroane sau orez.

– Eşti o gospodină neîntrecută. Mă întreb de unde ştii atâtea lucruri.

– Câteva reţete le ştiu de la mama, altele de la bunica, dar multe le-am încercat de una singură. Ei, fata mea, fac şi eu ce pot -, îmi spuse ea cu o falsă modestie, trăgându-mi cu ochiul.

Proză: Laurenţiu MIHĂILEANU: Nodul la cravată

Laurenţiu Mihăileanu scrie poezie, proză şi teatru de ani buni. Asta nu îl scuteşte însă de debutul pe blogul acesta abia cu acest prilej. Mulţumesc, dragă Laurenţiu, pentru prozele trimise şi bun venit pe arcă! (O.P.)

 

Gesturi, gesturi şi iar gesturi… Oare n-ar fi plictisitoare o astfel de temă? Cât despre mine, nefiind convins de semnificaţia gesturilor puse deja în discuţie, şi fiind chiar amuzat de idee, mi-am aruncat numaidecât privirea asupra ambiguităţilor secolului XX. Oho, dar ce răsplată! Se găseau aici, domnilor, gesturi berechet: unele socio-istorice, unele socio-culturale, gesturi de grup etnic, de sex. Dar, lucru straniu, nici măcar unul singur rezervat exclusiv respectivului secol. Şi n-am avut, desigur, încotro, trebuind să dibuiesc fiecăruia în parte corespondenţele potrivite. Ce puteam face, până şi folosirii cardului VISA am îndrăznit să-i găsesc câteva transpuneri de sens.

Curios, însă, unul mi-a rezistat, totuşi. „Care anume?” mă veţi întreba. Ei bine, unul cât se poate de anodin: aranjatul nodului la cravata! „Măi să fie, dar e rizibil, e ridicol…” am cugetat eu, însă zâmbetul mi s-a vestejit în doi timpi, pe măsură ce-l analizam. Ea, banala cravată, aşa binecunoscută de noi toţi, detronase cândva, fără scandal şi dintr-o lovitură, consacrata lavalieră, panglica în vogă, plastronul şi chiar papillon-ul! S-a întâmplat în primii ani de dupa 1900. Iar puţin mai încolo, ţine-te bine… molimă, nu alta! Indiferent de originea sau forma cravatei, a nodului (până acum au fost concepute 85 moduri de a-l lega!), pe când gestului în sine nu ştiu să-i fi opus rezistenţă vreun continent, vreo ţară, vreo tradiţie,  conservatoare sau nu. Şi astfel, trasul de nod spre a-l lărgi, strânsul lui, poziţionarea lui, sau, într-un cuvânt, aranjatul nodului de cravată, a devenit peste noapte  unul dintre elementele convenţiei diplomatice prin care puteau fi aduşi la aceeaşi masă un malgaş, un asiatic, un arab, un nord-american şi un european.

Iată un gest unanim acceptat, lesne de scos din articulaţie, şi deci, uşor de traficat. Da, chiar şi traficat! Cât despre „traficanţii” lui, ehe, cine nu-i cunoaşte? Începând cu un Charles Chaplin, un Fred Astaire, o Marlene Dietrich (de ce nu!), un Cary Grant, până la un Elvis Presley, un Sean Connery şi un Kevin Costner, aceşti celebri agenţi publicitari l-au impus din mers. Iar de aici, nodurile: Charlot, Christensen,  Windsor, Pratt, Shelby, Nicky, Kelvin, Onassis.  Par simple fasoane, dar oare azi, sărbătoririle, ceremoniile, festivităţile ― oficiale or nu ―, ar mai putea fi ele concepute fără aportul celor două degete nesigure, când de obicei posesorul lor eşuează în a-şi masca încordarea, tracul? Şi, în fond, nu tot de masculinitate ţine asta? Desigur, poate pentru a o pune mai bine în lumină, aşezând totodată gestul nostru în rând cu altul la fel de sugestiv: ridicatul policarului. Sau mă înşel?

Imagini reprezentând lucrări de Roy Lichtenstein

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XXI: O CHEMARE ADRESATĂ PROFITORILOR

Pentru retorica de acest tip, exponențial rămâne discursul („de procuror”, spunea Liiceanu însuși, amintindu-și întâmpinările scriitoarei Hertha Müller, într-o discuție publică purtată cu Adam Michnik) exersat în Apel către lichele (scris în 30 decembrie 1989, dar publicat în 1990) de Gabriel Liiceanu. Se cerea acolo – utopic și printr-o retorică încântată de sine însăși – trecerea lichelei comuniste pe banca rezervelor, adică, nici mai mult, nici mai puțin decât retragerea în arierplanul social tocmai a clasei de mijloc emergente. „Sunteţi puţini în mijlocul acestui popor … şi totuşi mulţi, dacă aţi putut face cu putinţă, hrăni şi cauţiona oroarea vreme de 40 de ani.” Ambiguitatea domnește din primele rânduri, incomoditatea istorică a autorului față de temă este trădată de abordarea indecisă. De ce? Pentru că, spuneam, în România acelui moment, proletarizată de sărăcie, singura clasă de mijloc pe care o putea Liiceanu pune la zid era alcătuită din slujbașii partidului (vârfurilor piramidei sociale, de partid și de stat, roșii rămânându-le să îndeplinească rolul de camarilă, de curte a dictatorului). Cum să îi pui la zid, deci, tocmai pe cei de la care ar putea porni reconstrucția? Ceea ce moral se putea încerca, pragmatic era contraproductiv. Și, apoi, până la urmă, sunt multe sau puține lichelele? Răspunsul lui Liiceanu este că am avea de a face cu o mulțime redusă numeric, dar cu o pondere însemnată în destrucția țării și deteriorarea stării poporului. Or, dacă așa stau lucrurile, ce contează mai mult? Numărul sau ponderea? Dacă rarefierea numerică trebuie luată în seamă, atunci merita osteneala să fie abordată în termenii liicenieni, ori trebuia, pur și simplu, să se gândească la o epurare din funcții și privilegii? Iar dacă ponderea trebuie să îngrijoreze, atunci de ce Liiceanu nu este mai drastic, cerând abia „o pauză de respirație” în loc de punerea într-o paranteză istorică a acuzaților? (Din nou, retorica sforăitoare, neverosimilă, îl obligă pe autor să vorbească lung și să spună puțin: „Lăsaţi o respiraţie mai lungă între ultimul omagiu pe care l-aţi scris, între ultima şedinţă în care v-aţi exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceauşescu la cel de al XIV-lea Congres şi adeziunea grăbită pe care aţi venit să v-o daţi în zilele în care timişorenii nu terminaseră să-şi îngroape morţii şi în care sângele de pe Bulevardul Magheru şi din Piaţa Palatului nu se zvântase încă”.)

De fapt, care sunt propunerile (implorările?) lui Liiceanu către lichele? „Nu mai strângeţi o vreme, bărbăteşte, mâna colegilor voştri şi nu-i mai priviţi senini în ochi. (…) Nu mai apăreţi la televiziune.// Nu mai scrieţi în ziare.// Nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună. (…) Lăsaţi cuvintele să spună ceea ce spun… Renunţaţi la alibiuri morale.” Etc. Să fie vorba despre o colecție de gingășii, de o implorare lirică? Lumea a interpretat gestul scrierii acestui text ca pe un soi de manifest revoluționar cu conținut moral. Din păcate, citite cu calm, la distanță în timp de momentul emiterii lor, aceste propuneri de abstinență civică aduc a conjurări prudente, menite să smulgă mai degrabă un soi de bunăvoință celor vizați.

Autorul dă, el însuși, în reciprocitate, asigurări de bunăvoință la adresa lor: „Să nu vă fie frică…” El ține deci să își asigure lichelele că nimic rău niu li se poate întâmpla. Altceva e mult mai important pentru Liiceanu: „Căutaţi … un părinte care şi-a pierdut în zilele acestea copilul şi cereţi-i iertare.” „Intraţi în noul an meditativi.” Ai crede că gânditorul îndeamnă licheaua să se convertească la filozofie, dar nu; preferă să o îndrume către reculegere, remușcări și penitență. (Deși, din două una: ori e lichea sadea, și atunci conjurarea rămâne o inutilitate retorică, ori nu este, și atunci de ce s-ar simți vizată de text?!) În caz că asemenea conduită ar fi urmată, zice Liiceanu – vorbind în numele mulțimii anonime pe care socotește, probabil, că o reprezintă – „… dacă veţi da curs acestei chemări, veţi înceta să fiţi lichele şi veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi”. Vă vom iubi! Pe… lichele. Rămâni siderat de aplicația creștină, christică, pe care o încearcă autorul… Pentru că, în viziunea moralistului în care se improviza Liiceanu, un pic de penitență postrevoluționară poate șterge mulțimea de ticăloșii întreprinse vreme de ani, chiar dacă, un pic mai sus spusese – contrazicându-se flagrant – „Renunţaţi la alibiuri morale spunându-vă că aţi făcut neîncetat răul ca să puteţi face din când în când binele”. Da, renunțați la vechile alibiuri morale, fiindcă vă voi furniza eu altele, ținând de o gesticulație legată de ritualurile thanatice creștine; sau nu. Dar nu este vorba numai de o absolvire grăbită, de o spălare sumară a păcatelor. Gabriel Liiceanu le promite, de-a dreptul, iubirea.

Îmi amintesc cu precizie cum, cu două decenii în urmă, acest text privit de colegii mei intelectuali ca o culme a programatismului revoluționar postcomunist – și celebrat ca atare încă – m-a lăsat complet derutat. Voi fi fost un om insuficient de generos, dar simțeam cu mare precizie că nu îi puteam iubi pe ticăloșii de ieri numai pentru că ar fi făcut un pas înapoi din funcțiile de răspundere pe care le ocupaseră, lăsându-i pe alții să le ia locul. Lichelismul comunist nu avea cum fi extirpat prin trecerea din sectorul de stat în privat și din politica unipartidistă în cea a pluralismului politic. Nici măcar dacă nu s-ar fi regrupat în partidele câștigătoare ale primelor competiții electorale – cea din 1990 și, respectiv, din 1992 – tot nu ar fi fost destul pentru a uita morțile din decembrie 1989, decesele avorturilor pedepsite prin lege în deceniile dinainte sau omuciderile de „frontieriști” (transfugii eșuați prin intervenția grănicerilor), care nici astăzi nu se discută încă… În virtutea acestora, personal mă îndoiam că respectivii ar avea măcar dreptul de a participa la dezbaterea publică inițiată în societatea civilă.

… Și totuși: ce era, ce este în neregulă cu tonul smerit al lui Gabriel Liiceanu în Apel către lichele? În primul rând, graba de a fraterniza într-o îmbrățișare cu cei pe care are toată îndreptățirea să îi disprețuiască, asupritorii de ieri (deranjantă și în Iubiți-l pe fratele Alexandru de Constantin Noica.). Câteva formalități din retorica gestuală și orală a ritualurilor religioase și… gata? Era suficient atât pentru a înlătura din prim-planul social urmele și metodele dictaturii, odată cu susținătorii săi? Merită, zău, să fii atunci o lichea și jumătate, știind că, după absolvirea filosofului, te vei putea reapuca, pe noi baze, cu obrazul spălat, de mai vechi îndeletniciri în numele unor mereu valabile interese egoiste și cinice.

Ce voia Liiceanu să marcheze prin acest text? Desolidarizarea de comuniști? Atunci de ce vorbește de lichele? Chiar domnia sa observa, peste ani, că atunci „Când izvoarele fanatismului au secat, aşadar când prostia şi resentimentul aţâţate clipă de clipă nu au mai putut hrăni şi ţine în picioare idealul (= comunist, n. O.P.), s-a recurs în mod firesc la lichele. Crimei făcute iniţial din convingere i-a luat locul cea executată din interes şi cu sânge rece. Pentru prima oară în istoria omenirii, nemernicia a devenit apriori rentabilă. În loc să fie prigonită, ea a fost răsplătită, educată şi ocrotită. În felul acesta, licheaua s-a lăţit peste lume şi a căpătat demnitate istorică. Ocupând întregul spaţiu public, ea a ajuns model al reuşitei, a căpătat morgă şi a început să se mişte printre noi cu un aer firesc”. (G. Liiceanu, „Din nou despre lichele”, în Cotidianul, 12 mai 2008)

http://old.cotidianul.ro/gabriel_liiceanu_din_nou_despre_lichele-45627.html

S-ar spune, deci, că în finalul lui decembrie 1989, când România abia scăpa – măcar formal – de comunism, nu comuniștii îi apăreau lui Liiceanu ținta criticilor și a măsurilor de înlăturare din viața publică românească, ci… lichelele. Dintre comuniști, cei socotiți de bună credință, fanaticii prezumtivi ai idealului roșu meritau erau omiși de la orice punere în criză, lăsați cu ale lor. De ce însă un apel către lichele, nu și către ignari, nătărăii bine intenționați dar destructivi, paranoici sau… cașcavalgii?! Autorul însuși bagă de seamă, retrospectiv, că „… oricât de mare ar fi fervoarea cu care îşi fabrică abjecţia, licheaua rămâne izolată în propria ei performanţă individuală. Simplă punctuaţie într-un registru al răului, fapta sa «nu cuprinde lumea» şi nu ia chipul unei epoci istorice. Prezentă în orice societate, licheaua operează în spaţiul universalităţii răului lipsit de o determinare istorică anume. (…) În schimb, «licheaua mea», spre deosebire de licheaua eternă, reprezintă o epocă şi, confiscând puterea, iese din cotidian şi se organizează ca urgie planetară. Pentru că răul făcut semenilor de dragul binelui propriu se instituie ca politică de stat, lichelismul devine regulă a lumii şi sistem. Începând din acest moment, licheaua creează istorie.” (ibidem) În consecință, în lectura târzie a autorului, „Ceea ce se cerea în acel Apel era atât de simplu! Se cereau, de fapt, evacuarea de pe scena publică a lichelei organizate istoric în comunism şi întoarcerea la «licheaua etern㻓. După douăzeci de ani Liiceanu continuă să creadă că marea schimbare la care se cuvenea să cheme – fie și numai sub raport moral – era o simplă mutație de accent, de pe licheaua comunist pe… lichea în general.

… Nu era deci vorba despre o răsturnare radicală, despre o revoluție; măcar una morală. Nici pomeneală, doar o mică și umilă corectură de accent; revenirea la lichelismul tradițional, universal și românesc; o mutație stilistică, nimic mai mult. Și încă una bazată – până astăzi – pe erori flagrante. Fiindcă lichelismul, așa cum îl descrie în 2008 Liiceanu, atunci când se manifestă public și politic, nu este caracteristic, orice s-ar spune, doar unei anumite ideologii. Nici nazismul sau fascismul nu a fost scutit de lichele, după cum nici feluritele forme de democrație și populism. În ceea ce are ea universal, licheaua se poate manifesta în cele mai diverse ambianțe politice, specificitatea ei neținând de o apartenență ideologică anume. De aici și universalitatea lichelei, semnalată dar nu și pricepută de G. Liiceanu.

Răspunsul autorului apelului la nedumerirea în fața saltului de puric presupus de text, atunci ca și în 2008, tot nu transpare cu claritate. Eu l-aș descifra, nu ca Hertha Muller și Adam Michnik, văzând în el un robespierrism nesăbuit și dur, condamnarea unei întregi pături sociale, ci mai degrabă ca o curățire a umerilor sacoului vechilor șefi de scame, spre a-i pregăti pentru noile cadre de acțiune. De ce ar fi făcut Liiceanu așa ceva? Nu mă voi referi la posibilele motive personale sau conjuncturale, pe care nu le cunosc, ci prefer să întrevăd aici o poziționare (post-)ideologică și istorică: pentru că „lichelele” comunismului puteau deveni – cum Brucan a și teoretizat –, cel mai repede și cel mai bine, clasa de mijloc a postcomunismului.

Ce ar putea fi, deci, Apelul către lichele? O tentativă de a activa conștiința culpabilă a profitorilor comunismului? Poate, întrucâtva; dar cu infinite precauții. Altceva? Desigur, câtă vreme „Apel” se poate traduce prin chemare, și nu, cum s-a tot interpretat (eronat, mi se pare),ca o punere sub acuzare, ca o tentativă de îndepărtare. Primul îndemn adresat clasei de mijloc comuniste, acut frustrate de pierderea – aparentă – a puterii odată cu căderea ceaușismului, a fost cel al lui Gabriel Liiceanu, care chema la primenire și pregătirea pentru creșterea rolului său istoric.