Proză: LUCIAN POP: Amintiri devreme (1)

S-au văzut și memorii scrise la nouăsprezece ani… Nu asta trebuie să fi fost, măcar în parte, romanul Bal la contele d’Orgel de Raymond Radiguet? Lucian Pop, prozatorul, nu are chiar vârsta prietenului lui Jean Cocteau, deși nici departe de ea nu era prin 1981 – 1982, când ne-am întâlnit prima oară, în cenaclul revistei Tribuna condus, pe atunci, în vremea lui D.R. Popescu, de un alt prozator, Constantin-Titel Zărnescu… Și totuși: amintirile lui survin devreme. Bine că survin. (O.P.)

Prin 92 eram la Institutul de Nemetalifere în colectivul topo patru colegi şi cu şeful, domnul Totoianu, cinci.

Călătoream în delegaţii prin toată ţara cu o dubiţă roşie. Într-o bună zi, când trebuia să mergem în Slănic Prahova, cale de 400 de kilometri, ne-am pomenit că la volanul dubiţei, ne aşteaptă un şofer nou. Boldor îl chema şi cum ne-am aşezat pe scaune, ne avertiză că a fost şofer la S.R.I. Din motive pe care nu le poate divulga, a fost nevoit să-şi piardă urma. Aşa a ajuns la institutul nostru. O ciudăţenie de om. După ochii bulbucaţi şi părul ca un arici atacat, ziceai că-i decupat din desene animate.

Cum am pornit la drum, Boldor îşi dezlegă desaga cu poveşti şi ne servea una după alta gogoşi cu femei care îl ameninţau cu moartea dacă ar fi îndrăznit să le părăsească. Ne-am simţit în dubiţă pe tot drumul ca într-o saună, nu de aburi că de rîs pe înfundate.

Cînd am ajuns pe întuneric în Slănic, Boldor era prin Antartica la o fabrică de conserve de peşte, cu frica în sân că va fi găsit şi acolo de o fanatică ce-l puse să aleagă: ori cu mine, ori cu gâtul tăiat.

În Slănic, prin 92 era un singur hotel, dar impunător, cu zece etaje, pe vârful dealului de deasupra staţiunii. Hotelul, plin de astmatici, de la copii la veterani, veniţi să urmeze tratamentul cu aerosoli din salină.

Obosiţi de drumul care durase toată ziua, am servit cina fără prelungiri la restaurantul de la parterul hotelului şi ne-am retras în camerele noastre cu câte două paturi, de la etajul V, unde am plonjat direct în somn.

În delegaţii, împărţeam camera de hotel cu şeful. Pe la 1 noaptea, bate cineva în uşă. Deschid eu. Un poliţist.

– Sunt plutonier Zeican. Cu domnul colonel Totoianu vă rog.

Fac ochii mari.

– Eu sunt Totoianu, se ridică şeful din pat. Dar nu sunt colonel. Maior în rezervă.

– Domnul locotenent Boldor a afirmat că şeful lui este colonel, o ţinu poliţistul una şi bună.

– Ce locotenent?! Ce colonel?! se urzică şeful. Eu sunt maior în rezervă.

– Nu sunteţi în serviciu activ? La S.R.I.?

Şeful explodă:

– Sunt maior în rezervă. La artilerie!

– Domnule Totoianu, îşi dădu poliţistul masca oficială jos, haideţi să discutăm ca doi oameni normali.

Iată ce se întâmplase.

După cină, cum noi ne-am făcut nevăzuţi în camerele de la etajul V, Boldor, pomenindu-se singur, trecu din restaurant în barul de-alături. Bău câteva coniace şi cu pieptul plesnind de autoritate, le abordă pe două domnişoare ce şedeau la o masă fără să aibă treabă cu nimeni.

– Sunt locotenent S.R.I. Boldor. Şeful meu, domnul colonel Totoianu vă aşteaptă pentru declaraţii urgente.

– Declaraţii?! Despre cine?!

– N-am voie să desconspir.

– Unde ne aşteaptă? îngăimară timorate domnişoarele.

– La biroul dânsului, şi Boldor ieşi din bar lăsându-le într-o ceaţă totală.

Domnişoarele, pe cât de conştincioase, pe atât de mărginite, chemară un taxi şi coborâră la 12 noaptea în centrul oraşului. Cine dacă nu poliţia ştia mai bine unde era biroul colonelului Totoianu? După ce îşi spuseră la secţia de poliţie păsul, plutonierul Zeican le urcă cu maşina la hotelul de pe deal şi cu ajutorul recepţionerei îi dădu colonelului Totoianu de urmă.

Om de acţiune, şeful îşi luă halatul peste pijama şi ieşi cu plutonierul la cele două domnişoare ce aşteptau pe hol. În 10 minute, muşamaliză totul.

A doua zi, la o oră generoasă, zece, am coborât cu toţii în bar pentru cafeaua de dimineaţă. Ultimul se aşeză la masă, Boldor, epuizat, cu cearcăne, cum l-ar fi chinuit toată noaptea durerea de măselele.

Şeful îl luă neaşteptat de îngăduitor:

– Măi Boldor, ne faci de râs pe-aicea. Sper că ai terminat cu prostiile. Clar?

– Am terminat domnule Totoianu! şi după câteva clipe emoţionante de tăcere, Boldor îi dezvălui şefului o bănuială vagă, putea să nu fie adevărată: – Am avut vara trecută o iubită capabilă să pună detectivi pe urmele mele. Tare mi-e că cele două de-aseară au fost trimise de ea.

Auzindu-l, pe toţi cinci ne-a cuprins o mare, o luminoasă tandreţe.

Aveam la institut o somitate pe plan european în rezistenţa rocilor. Doctor Goga. Când ieşea însă din cercul strict profesional, Goga te lăsa cu gura căscată. Era convins că toţi angajaţii institutului, în frunte cu directorul, vor să-l otrăvească. Îşi bea cafeaua numai preparată cu mâna lui, într-un ibric ce-l purta în geanta cu care venea la servici.

Şi astăzi îmi amintesc sentimentul reconfortant pe care l-am trăit cu toţii, atunci, la masa din barul hotelului, bucuria secretă, auzind că, pe lângă Goga, ne mai căpătuisem cu un coleg ce învinge cu imaginaţia lui debordantă realitatea asta atotputernică şi, din păcate, nu prea spectaculoasă.

Published in: on 7 Aprilie 2011 at 8:34 pm  Comments (2)  
Tags: , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/04/07/proza-lucian-pop-amintiri-devreme-1/trackback/

RSS feed for comments on this post.

2 comentariiLasă un comentariu

  1. Nu-mi place ca te-ai referit la persoane reale. Unde-i stilul tau? Unde-i farmecul tau? Unde-i nevinovatia si lipsa ta de rautate? Unde-i teribilismul nevinovat pe care doream sa-l citesc? Mi-a placut,ca-i curat,dar sunt dezamagit ca este total lipsit de savoarea fanteziei pe care ti-o admir. Cu drag. Bela.

    • Stimate comentator,

      Până vă răspunde Lucian, dați-mi voie mie să intervin, ca gazdă. Întâi, mulțumiri pentru popasul pe acest blog. Apoi îmi permit să reamintesc ceea ce titlul chiar spune: postarea cuprinde fragmente memorialistice, nu este proză de ficțiune. Lucru știut, în amintiri se scriu de obicei lucruri care s-au chiar petrecut, cu personaje reale. Veți găsi genul de proză cu care Lucian v-a (ne-a) obișnuit mai în amonte. Scriitorul are dreptul la înnoiri ale repertoriului, temelor, unghiurilor relatării etc. Nu credeți?


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: