LUCIAN POP: FELICIA

 Prietenul prozator Lucian POP îmi trimite o povestire tocmai bună de publicat pe acest blog. O pun la dispoziția cititorilor cu bucuria de a constata, încă o dată, talentul acestui generos și cald confrate. (O.P.)   

  Eram pe corabie cu viitorul rege al oraşului nostru Felicia, când, deodată, întinderile albastre bătute de vânturi şi lumini  au început să se întunece, să se rotească, nu aveam halucinaţii, ca după o beţie groaznică, marea îşi voma la suprafaţă nămolurile roşiatice, braţe de caracatiţe, sfârtecături de peşti fantastici şi bolovani negri ce se scufundau înapoi, bolborosind greoi. Uneori, câte un val de spumă portocalie mătura puntea, lăsându-ne plini de fire şi franjuri cleioase. Se auzea şi un ţiuit venit din adâncuri, cum acolo s-ar fi înjunghiat un peşte-porc ce agoniza la nesfârşit.

   Eram prinşi cu toţii în haloul ei de suferinţă, doar viitorul rege o privea zgârcit, dându-i de înţeles mării că nu-i convine ce vede.

   Corabia începu să se zgâlţâie cum ar fi lunecat pe nişte valuri ce se pietrifică brusc. Am ţipat de groază. Pe sub noi trecea un miez de energie, un spărgător de ape şi pământuri, netulburat în traiectoria lui.

   Corabia urcă îndelung pe spinarea nisipoasă a apei şi odată ajunsă în creştetul ei verde, coborî într-un leşin lung pe o întindere palidă, fără puncte cardinale.

   Ca răul să fie absolut, trecerea miezului de energie se sfârşi în capul meu cu o premoniţie. Oraşul nostru, Felicia, nu mai exista. Se surpase în mare.

Auzindu-mi premoniţia, cu toţii de pe corabie se lăsară jos ca nişte frânghii, cum li s-ar fi înmuiat şira spinării.

   Numai viitorul rege se arătă îngrijorat de dispariţia coroanei, care de secole era purtată de regii Feliciei la ceremoniile decadale. Dacă, fără coroană, autoritatea îi va fi ştirbită?

   Peste o zi, în depărtările vinovate, ne apăru în faţa ochilor muntele ce ne străjuia oraşul, dar un munte căzut până la jumătatea pieptului în albastrul dens al mării.

   Ne-am apropiat gemând şi urlând. Nici urmă de  Felicia, valurile mării se pierdeau incolore, foşnitoare printre brazii muntelui sub care, un străin n-ar fi ghicit nici într-o sută de ani că la poalele lui, trăise până ieri oraşul nostru. Nu îndrăzneam să ne ridicam privirile de pe legănările apei, cum le ridicam, agăţate de ele, se ridica şi oraşul, insuportabil de viu, de animat.

    Fără un cuvânt, ne-am debarcat viitorul rege pe una din pajiştile  muntelui şi am luat marea în piept cu o foame bezmetică de distanţe.

   Nici un pământ întâlnit în cale nu ne mulţumea. Peste un an de căutări ne-am întors la munte, înfrânţi.

   Pe pajişte ne aştepta viitorul rege.

  – Mi-aţi găsit coroana?

  – Nu.

  – Ştiam că nu o veţi găsi, şi ne invită generos să luăm loc pe iarbă.

  – Iată cum va arăta noua coroană a noii Felicii şi desfăcu în faţa noastră desenul ei detailat.

  – După încoronare, o vom păstra pe vârful muntelui să nu mai avem coşmare apocaliptice, adăugă el pe deplin mulţumit de soluţia găsită. Ce aveţi de mîncare?

 I-am dat un peşte afumat şi ne-am băut pe pajişte ultimele rezerve de vin. Apoi, întreaga noapte am stat de vorbă cu zeii şi locuitorii Feliciei, până la ultimul cerşetor, veniţi în jurul focului, familiari, de parcă ar fi fost cu toţii fraţii, surorile şi părinţii noştri.

   Dimineaţa, cu ochi de strigoi, ne-am strâns puţinele lucruri să le ducem pe corabie.

  – Trădătorilor! ne opri viitorul rege şi punându-şi palmele pe umerii unuia dintre noi, îl apăsă spre îngenunchere. Cel apăsat, îşi scoase pumnalul ca pe vorbă domoală de mustrare, dar i-am despărţit rapid.

   Viitorul rege căzu însă în genunchi, cum ar fi fost înjunghiat. Reuşi să zică:

   – Unde vă duceţi? Aici este patria voastră. Ce vă lipseşte? O coroană.

   Şi apoi se ridică, strigând spre uluirea noastră: – Unde mi-e coroana?

   Preocupaţi de făurirea noii coroane, amintirile, mii şi mii de ochi ai unei haite supreme de rechini ieşită din străfundurile memoriei, dădeau târcoale luminişului, dar nu îndrăzneau să se năpustească asupra mâinii de oameni care, netulburaţi,  povesteau de-ale lor şi din când în când, aruncau neglijenţi câte o creangă pe foc…

Published in: on 6 Aprilie 2011 at 9:18 pm  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , ,

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/04/06/lucian-pop-felicia/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: