ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XVI: CULTUL TRADIȚIEI ȘI REFUZUL MODERNITĂȚII

Umberto Eco are dreptate: „Ur-fascismul este încă în jurul nostru, uneori în haine civile. (…) Ur-Fascismul poate încă să se întoarcă sub cele mai nevinovate înfățișări. Datoria noastră e de a-l da în vileag și de a-l arăta cu degetul indiferent sub ce formă nouă s-ar arăta, în fiecare zi, în orice parte a lumii” (p. 47). Nu trebuie să fii, exact ca în povestea de ură dintre Capuleți sau Montague spusă de Shakespeare, comunist pentru a te raporta critic și antitetic la fascism. După Ernst Nolte, apariția fascismului se cuvine înțeleasă ca o reacție la modernitate, în general și ca un răspuns la liberalism, comunism, capitalism și la burghezie. Prin urmare, antifascismul poate veni din oricare dintre direcțiile repudiate de fenomenul fascist: dinspre comunism, fără îndoială; dar și dinspre liberalism, dinspre convingerea că economia de piață reprezintă un mediu favorabil liberei dezvoltări, prin competiție, a individului și comunităților, ca și dinspre viziunea „burgheză” asupra lumii (citadină, constructivă social în spiritul liberei competiții și a afirmării nestingherite a valorilor).

În această ordine de idei, dar într-o lectură triadică de tip hegelian, Nolte socotea mișcarea Action Française teza, fascismul italian antiteza, iar nazismul sinteza. În schema lui interpretativă intrau, după cum se vede, numai expresiile așa-zicând „clasice” ale fascismelor europene, neputându-se afla nimic despre originala dezvoltare extremistă de dreapta din gândirea interbelică românească. Faptul nu împiedică însă ca precizările privind dictatura de operetă a lui Carol al II-lea, legionarismul și fascismul de expresie militară al lui Antonescu (insuficient studiat încă din punct de vedere doctrinar) să fie aprofundate și înțelese mai bine. Același cercetător german atribuia fascismului trei niveluri: unul politic, constând în opoziția la marxism, unul sociologic, materializat în refuzul valorilor burgheze, și unul metapolitic, înțeles ca rezistență la transcendență (și la spiritul modernității).

Nolte, ca și Viereck, este privit de unii dintre comentatorii săi ca înrădăcinându-se în tradiția germană a filosofiei istoriei interesate să descopere dimensiunea metapolitică a istoriei, adică să retraseze marile idei care au acționat ca forțe spirituale profunde, capabile să penetreze în toate straturile unei societăți. În orice caz, și Nolte – ca și Umberto Eco, a cărui gândire este situabilă mai degrabă către stânga spectrului ideologic și politic, deși vine din direcția opusă – este de părere, cum se vede, că ideile-forță se răspândesc cu putere în diversele straturi ale societății. Cu alte cuvinte, nu se epuizează în cadrele organizatoric bine controlate ale unei mișcări politice. Din acest punct de vedere, și din partea lui Ernst Nolte se poate socoti cu temei că vine o confirmare a ideii că fascismul rămâne prezent, în chip mai mult sau mai puțin difuz, ca tendință sau aspirație incomplet exprimată și chiar nu destul de articulată, în timpuri și societăți ce par, prin tendințele lor majoritare, destul de îndepărtate de asemenea dezvoltări.

În ce îl privește pe Umberto Eco, acesta enumeră, după cum s-a văzut deja, mai multe leit-motive, teme recurente sau motive ale gândirii fasciste a căror prezență simultană în interiorul aceluiași program nu este obligatorie, dar care, în diverse combinații și variabile, cu adaosuri sau omisiuni ce depind de contextul cultural-istoric național, se regăsesc în discursul public al diverselor societăți europene contemporane. Odată aflați în posesia acestui îndreptar tematic, nu ne mai rămâne decât să privim în jur pentru a observa unde anume se configurează tratarea temelor respective.

1. Cultul tradiției nu trebuie înțeles în maniera retrictivă – și eronată – care ar face din iubitorii dansului și cântecului popular românesc niște oameni cu porniri retrograde, chiar dacă, de pildă, Căpitanul își regiza, de la o vreme, ieșirile electorale îmbrăcat în straie rurale românești, călărind un cal alb. (La drept vorbind, tot îmbrăcat țărănește se înfățișa în diversele circumstanțe publice și Ion Mihalache, liderul PNȚ interbelic, deși partidul lui a fost perceput, cel puițin un timp, ca fiind mai degrabă de centru-stânga.) „Tradiționalismul e mai vechi decât fascismul. N-a fost tipic numai pentru gândirea contrarevoluționară catolică ulterioară Revoluției franceze, de vreme ce s-a născut în perioada elenistă târzie ca o reacție la raționalismul grec clasic” (U. Eco, op. cit., p. 39). Tradiționalismul poate trimite la vremurile unui trecut prezumat a fi fost aureolat, la „vârste de aur” din devenirea unor societăți; la illo tempore prestigios. Atunci când, din toată plaja problematică a unei întregi istorii a filosofiei, socotești – de ce? – că numai începuturile îndepărtate și, la urma urmei, destul de rudimentare (măcar la nivelul articulării discursului sau la cel al transmiterii lui către noi), sunt cheia adevăratei înțelegeri a problemelor care, nu-i așa, de atunci și până astăzi au rămas aceleași, neschimbate, te situezi, că o știi, ori ba, pe poziții tradiționaliste. Opțiunea lui Martin Heidegger pentru iscodirea presocraticilor, ca și transmiterea acestei opțiuni, ca dogmă indiscutabilă, către urmașii lui liber atașați de gândirea acestui maestru este o asemenea alegere, repertorizabilă în contul tradiționalismului.

2. Refuzul modernismului, al avansului tehnologic, al adâncirii cunoașterii experimentale și științifice – măcar pentru că ar fi, pasămite, legate exclusiv de diavolesc și că ar aduce numai ponoase, punând valorile omului în criză – este văzut ca element definitoriu pentru înclinația către o interpretare a „semnelor” lumii opusă radical acesteia. Conform aceleia, adevărurile au fost revelate, odată pentru totdeauna, în zorii omenirii, într-o „vârstă de aur” care rămâne misterioasă, dar nu mai puțin valoroasă ca reper. Adevărata cunoaștere se transmite, de la o epocă la alta, prin intermediul inițiaților, în chip tainic, și nu se adresează tuturor. Iluminismul, raționalismul, democrația, liberalismul, stânga democrată – spiritul Revoluției Franceze din 1789 -, ca și atenția mai recentă, lansată în ambianța civică și intelectuală nord-americană, față de minoritățile de orice fel (etnice, rasiale, sexuale și de gen), sunt privite ca o degradare prin modernizare, o pierdere a sensului primordial, inițial, al destinului uman.

Nici Martin Heidegger nu face notă aparte de această tendință. În paginile filosofiei sale, presocraticii – filosofii începutului – sunt înconjurați de o atenție înfiorată. Filosofia însăși „este o formă originară (Urform), cu un statut aparte, a viziunii despre lume” (Problemele fundamentale ale fenomenologiei, București, Ed. Humanitas, 2006, trad. de Bogdan Mincă și Sorin Lavric, p. 34). Accentul, aici, cade pe „formă originară” și „statut aparte”, fiindcă, altminteri, aproximările heideggeriene continuă, evoluând spre considerarea mai complexă a filosofiei. Dar aici rețin numai pretenția de prestigiu al vechimii și de excepție de la cunoașterea în regim de normalitate exprimată pe seama filosofiei. La Heidegger, „Nu tehnica este elementul periculos. Nu există o demonie a tehnicii. Există în schimb misterul esenței ei. Ca un destin al scoaterii din ascundere, esenţa tehnicii reprezintă pericolul”. Din fragmentul citat rezultă destul de clar asocierea dintre demonie și esența tehnicii, dintre aceasta din urmă și mister. Toate acestea definesc un orizont al pericolului pe care Dasein-ul bine ar face să nu îl provoace, evitându-l mai degrabă. Îndemnul la precauție în fața tehnicii este transparent, dar el nu definește orizontul cotidianului, fiind recomandat să se evite cutare sau cutare aspect al manifestării sale, ci vizează întregul orizont, esența fenomenului discutat.

În cultura română postdecembristă, adevăratul manifest al antimodernismului a venit, în mod cu totul neașteptat, din partea unui autor care apucase să se afirme, cu un anume radicalism publicistic, ca fiind un spirit liberal și iconoclast. H.-R. Patapievici a publicat însă, după Politice (1996), volumul Omul recent. O critică a modernității din perspectiva întrebării «Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?» (2001). Deși am scris, la vremea apariției lui, despre acest volum surprinzător pentru devenirea autorului și pentru propunerile făcute culturii române actuale, discuția de față îmi va oferi prilejul de a reveni asupra programului ideologic pe care îl degajă.

Critica modernismului nu este însă doar privilegiul lui Patapievici, chiar dacă el rămâne cel mai articulat autor român actual în privința temei despre care este aici vorba.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XV: ADMIRAȚIE ȘI INFAMIE. ANTOLOGIE LIICENIANĂ

A-i iubi pe unii fasciști înseamnă sau nu să iubești fascismul? Întrebarea poate părea naivă, dar nu este. Faptul că am o slăbiciune pentru x nu înseamnă că o am și pentru y, z, q, k, colegii lui de viziune și de idealuri. Mihail Sebastian nu îi iubea pe fasciști, dar avea o slăbiciune specială pentru Nae Ionescu. Înseamnă că a fost Sebastian un ins ambiguu, cu pasiuni și complicități insuficient deslușite cu anumite personalități fasciste interbelice românești? Într-o carte care a stârnit o întreagă bătălie critică, Marta Petreu afirma că da, în vreme ce alți critici respingeau teza și demonstrația, acuzând-o și pe autoare de o mulțime de păcate procedurale, de rea-credință, de toate relele din lume.

Cel mai drastic și mai scurt verdict în acest caz l-a dat însă eseistul Gabriel Liiceanu: „Am afară pe balcon, într-o comodă, un sertar cu «cărți infame», pe care nu le țin în casă, ca să nu-mi murdărească biblioteca” (Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 360). Printre ele, alături de cartea de interviuri a generalului de Securitate Nicolae Pleșiță, de volumul fostei sale angajate și colaboratoare Doina Jela – despre ultimele o sută de zile ale Monicăi Lovinescu (desființată metodic în același volum la pp. 68-70) – … și cercetarea Martei Petreu Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian. Nu mă mir că G. Liiceanu repudiază confesiunile generalului de Securitate care l-a umilit în arest pe Paul Goma și și-a câștigat faima de cinic demăsurat, deși rămâne un semn de întrebare păstrarea, după consultare, a respectivei cărți în proprietatea eseistului (fie și pe balcon). Nu mă mir nici de condamnarea disprețuitoare a Jelei Doina, ce survenea după consumarea unei colaborări profesionale de ani a celor doi; nu pentru că ar fi justificată – nu este justificat niciodată să dai de pereți o femeie, rămân destule mijloace ponderate și într-o tonalitate reținută de a-ți exprima dezacordul față de gândurile sau procedurile ei -, ci pentru că mi-am consumat mirarea față de înfierările inchizitoriale ale dlui Liiceanu la timp, când cu terfelirea Monei Muscă.

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/40807/Gabriel-Liiceanu-ii-scrie-Monei-Musca.html

În treacăt fie spus, în cea de a doua scrisoare a dlui Liiceanu referitoare la informatorii Securității, venind vorba despre prestația de turnător a părintelui Iustin Marchiș, tonul este mult moderat în raport cu cel dinainte, ba chiar se afirmă – stupefiant – că în loc să o toarne Securității pe soția cutărui ambasador, mai bine preotul ar fi procedat invers, turnând Securitatea către aceasta; Liiceanu recomandă acum, așadar, ceea ce s-ar numi „procedura Pacepa”, distingând tacit între turnătoria rea și turnătoria bună, și recomandând-o pe ultima ca pe o procedură aparent validabilă etic. Ironie? Cinism? Nu mi-e clar, omul vorbește de obicei posomorât și sobru, inchizitorial.

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/42402/Gabriel-Liiceanu-Umbra-parintelui-Marchis-la-Cozia.html

Cu eleganța intransigenței,dl. Liiceanu exilează însă pe balcon și cartea Martei Petreu, colegă cu domnia sa nu doar la Uniunea Scriitorilor, în calitate de poetă și eseistă cu reputația stabilită, ci și în mediile academice, ambii fiind profesori universitari la facultăți de filozofie prestigioase… De astă dată, domnia sa nu argumentează în nici un fel. Verdictul, izvorât dintr-un dezacord grav cu conținuturile cărții, rămâne însă drastic, pentru toate cele trei volume: infamie! Conform DEX, cuvântul desemnează ceva „Care merită disprețul societății, care trebuie înfierat; ticălos, josnic. mârșav. ** Fig. Oribil, groaznic”. Se poate mai rău de atât?

Nu necesită explicații motivul pentru care poți considera dezavuabilă cartea construită în jurul unui mahăr al regimului Ceaușescu, precum generalul de Securitate Nicolae Pleșiță. (Cu toate acestea, de ce nu ar fi de dezavuat și alte cărți similare, din seria memorialisticii serviciilor secrete comuniste din România, despre care dl. Liiceanu nu spune nimic, în pofida emanării lor dinspre personaje de același calibru, de la Pacepa la Filip Teodorescu?). Este însă interesant cu câtă vehemență este executată Doina Jela pentru o formă de devotament care poate crea impresia de intruziune în intimitatea bolnavului (deși rămâne de observat că volumul lui Radu Preda despre Petre Țuțea era tot ceva de același fel, iar ambele jurnale asistențiale în preajma unor mari personalități par decalcuri după – culmea! – Jurnalul de la Păltiniș). Mai mult: de ce ar fi mai delicat să îl înfățișezi pe Noica cel ieșit din închisoare hămesit după o prăjitură sau plângând enervat în urma unui banal meci de fotbal de la televizor – precum în Întâlnire cu un necunoscut -, decât să o fotografiezi pe fragila bolnavă Monica Lovinescu, aflată în fața Marelui Prag pe care cu toții îl vom trece? Unde începe, cu precizie, și unde se termină pudoarea reporterului? Și iarăși: ce are, cu cele două înfierări dinainte, execuția lapidară a unei cercetări care arată că, în opinia autoarei, Mihail Sebastian nu a fost un înger, ci un om atașat enorm de Nae Ionescu și atunci când se putea în mod firesc, și când lucrul acesta a început să pară straniu, nesăbuit și fără speranță?

Numai la noi trebuie să iubești necondiționat și fără rest persoana despre care scrii; semn de cultură cu reflexe formate într-o adulație necritică nu numai față de luminile vieții intelectuale și artistice, ci și față de mai marii zilei. Pretutindeni în lume apar cărți care pun în criză interpretările dominante cu privire la un personaj notoriu sau altul, de la politicieni și militari, la staruri cinematografice și oameni de știință. Cine normează monografierea câte unei mari prezențe, obligând la reverență și prosternare continuă și integrală? Chiar presupunând, odată cu cei care au argumentat împotriva Martei Petreu, că demonstrația domniei sale nu a convins – de ce ar merita scriitoarea să fie lapidată moral? De ce nu le-ar ajunge criticilor demontarea tezelor susținute în Diavolul și ucenicul său, de ce ar trebui să se străduie din greu să anihileze orice urmă de prestigiu al exploratoarei?

Acest instinct al sfâșierii, această dorință de a decreta drept „infam” ceea ce ție nu îți place nu ține de vreo atitudine filosofică și nici de un comportament echilibrat, exersat în democrație. El vine ca o invitație la sfârtecare, are un suspect aer vindicativ și, în ansamblu, nu face cinste celor care îl lansează. Scena culturală nu are de ce deveni o arenă a gladiatorilor în loc să găzduiască dialogul de idei decât dacă îndărătul ei sunt mize extraculturale, mai mari și mai grave.

Ar fi, în orice caz, de înțeles o anume severitate a dlui Liiceanu în raport cu Securitatea, cu comunismul și cu gen. Pleșiță, sau cu ceea ce domnia sa consideră că este știrbirea prestigiului unei victime a fascismelor interbelice românești, precum M. Sebastian. Poate fi înțeleasă și delimitarea tranșantă și explicitată corespunzător de procedurile unei autoare care, precum Doina Jela, a croit, în fond, o carte după un model lansat, ilustrat și urmat – cu succes -, odinioară, ca și azi, de dl. Liiceanu însuși. Rămâne însă profund neclar de ce ar trebui condamnată la pubelă o carte ce propune o cercetare în revuistica, până atunci neconsultată îndeaproape, a interbelicilor români, lăsând în urmă clișeele bine instalate în reprezentarea epocii investigate, o investigație care susține necesitatea de a explica anumite atitudini publice ale unui discipol prin raportarea intens colorată afectiv la un guru al vremii, precum cea semnată de Marta Petreu. Mi se pare, de asemenea, interesant și faptul că două din cele trei cărți condamnate de judecătorul intransigent G. Liiceanu sunt semnate de… femei.

Ar mai fi însă ceva, totuși. Dacă „Râsul inteligent al lui Liviu Bordaş şi lipsa de prejudecăţi intelectuale sunt, neîndoielnic, replica cea mai potrivită dată prostiei agresive şi fanatismelor de conjunctură”, cum spune dl. Liiceanu pe coperta a IV-a a eseului Apașul metafizic compus de dl. Bordaș pentru a acredita ideea că Nae Ionescu a fost un filosof original, care nu a plagiat, atunci este de reținut că dlui Liiceanu nu îi plac nici prostia agresivă, nici fanatismele de conjunctură. Cu toate acestea, din același citat ce însoțește o pledoarie în favoarea lui Nae Ionescu rezultă că acest gânditor și universitar interbelic nu ar ilustra nici „prostia agresivă”, nici „fanatismele de conjunctură”. N-am să discut aici dacă schimbarea alertă a convingerilor politice și preluarea fără precizări a unei ideații străine, ambele practici din cariera publică a lui Nae Ionescu, sunt dovadă de calmă inteligență și de convingeri perene, contrariul celor înfierate de patronul de la Humanitas. Voi reține doar că pentru dl. Liiceanu reabilitarea publică a lui Nae Ionescu este o cauză demnă de investiții și de susținere, tot așa cum s-a întâmplat și cu tinerețea legionară a lui Noica, discutată într-o carte premiată la Academie, dar contestată violent pentru empatia față de legionarism de către mulți comentatori: volumul Noica şi Mişcarea Legionară (Humanitas, 2007). al dlui Sorin Lavric.

Nu mi-e clar nici în ce fel anume Mihail Sebastian poate fi socotit o instanță fraternă de către autorul Declarației de iubire, când Gabriel Liiceanu crede că merită încurajată spălarea tinereții legionare a lui Constantin Noica și chiar prestația filosofică a profesorului acestuia, Nae Ionescu, ale cărui adeziuni de extremă dreaptă – de la Carol al II-lea dictatorul la relațiile cu aliatul nazist al României și la intimitatea cu Garda de Fier – rămân notorii, ca și ortodoxismul ultranaționalist și antisemitismul lui. „Fiecare om își alcătuiește de-a lungul vieții un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistența acestui edificiu, de mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulți, pe care i-a preluat în el și i-a iubit fără rest, fără umbră, și împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Acești oameni puțini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o știm sau nu, stratul de protecție care ne ajută să trecem prin viață”, spune – foarte frumos – dl. Liiceanu în Declarație de iubire. În mod clar, Constantin Noica este unul dintre cei ce beneficiază, în ochii lui, de o asemenea imunitate. Tot acolo, în „rezervația afectivă” personală a autorului se regăsesc și alte prezențe din cuprinsul volumului, de la Sebastian la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Dar, îmi permit să întreb, aici ar fi și locul lui Nae? Dar al lui Heidegger?

Poate că – s-ar putea zice – nu este treaba mea să formulez asemenea întrebări. La urma urmelor, viața afectivă a lui Gabriel Liiceanu îl privește doar pe Gabriel Liiceanu. Așa ar fi, într-adevăr, dacă domnia sa nu ar fi făcut o țintă majoră a operei sale scriitoricești din dezvăluirile dinamicii interioare ale propriului mod de a fi. După cum spune chiar prezentarea de pe p. 2 a volumului Întâlnire cu un necunoscut – girată, fără îndoială, chiar de domnia sa -, „Gabriel Liiceanu este unul dintre cei mai importanți autori de «literatură personală» din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărțile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs”. Se înțelege, atunci, cu ce autoritate respinge domnia sa cartea Jelei Doina, ca pe un rebut într-un gen peste care se socotește autorizat a fi stăpân. Ceea ce nu se pricepe ușor este în ce fel scutirea de receptare critică a lui Noica, maestrul îndrăgit, se poate extinde, licit sau ilicit, și asupra lui Nae Ionescu, maestrul extremei drepte românești interbelice, și a lui Martin Heidegger, cel cu adeziuni naziste nedezmințite.

Când în panoplia personală a unui personaj public semnificativ se adună admirațiile față de mai mulți filosofi cu – pasagere sau consecvente – vederi de extremă dreaptă, ce trebuie înțeles de aici? Unde încep și unde se termină afinitățile?

Cărțile mele (37): AVENTURILE LUI MATIAȘ CORVIN LA CLUJ

AVENTURILE LUI MATIAȘ CORVIN LA CLUJ

povești

Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2011, 46 p.

cronica în imagini și ilustrația copertei de Andor Komives

 

http://www.casacartii.ro/detalii_1184_Aventurile-lui-Matias-Corvin-la-Cluj.html

http://www.casacartii.ro/eveniment_Lansare-de-carte-Aventurile-lui-Matias-Corvin-la-Cluj_8.html

http://www.ziarulfaclia.ro/Lansare-de-carte-Biblioteca-Judeţeană-8220-Octavian-Goga-8221-miercuri-16-martie-ora-12-8220-Aventurile-lui-Matiaş-Corvin-la-Cluj-8221-+51697

Published in: on 16 martie 2011 at 2:14 pm  Comments (12)  
Tags: , , , , , ,

APARTEU: FILOSOFIE ȘI HIGIENĂ

Cum cele mai recente comentarii ale pseudonimilor din Grupul HAH cuprindeau, nu contribuții la discuția deschisă pe acest blog, ci expresii injurioase și recriminări, am decis ca postările referitoare la ei să nu le mai găzduiască în comentarii  profunzimile de gândire ca și până acum. Există loc destul în spațiul virtual și în spațiul public pentru a-și preciza, conform regulilor în uz sau împotriva lor, cum le va fi venind, poziția, să își dezvolte panseurile și să își afirme personalitatea, frumusețea, înțelepciunea și caracterul.

Mulțumindu-le pentru atenția vioaie de până acum îi poftesc politicos să părăsească acest spațiu virtual, dorindu-le numai bine!

O.P.

Published in: on 16 martie 2011 at 8:50 am  Lasă un comentariu  

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XIV: FORMULA WITTGENSTEIN – ECO

Dacă recunoaștem adevărul conform căruia politicul exprimă acut și direct stări de spirit și direcții de gândire prezente difuz în societate, și dacă admitem – odată cu Umberto Eco – faptul că fascismul precede și succede afirmării, în sec. al XX-lea, a unor guvernări fasciste, se pune problema dacă astăzi, la începutul sec. al XXI-lea, tendințele fasciste se regăsesc pe scena publică universală (în general), europeană (în particular) și românească (în special). Răspunsul nu poate fi, mă tem că, decât afirmativ. Astăzi știm cu certitudine că ipoteza lui Francis Fukuyama, întemeiată pe o lectură kojèviană asupra istoriei văzute cu ochii lui Hegel, nu mai stă în picioare și că, deci, suntem departe de a locui o epocă a cărei caracteristică vizibilă ar fi dispariția ideologiilor. O serie de programe, de mișcări politice și de lideri providențiali afirmă, cu reînnoită putere, sloganuri și table ale legii care nu lasă îndoială asupra tipurilor de orientări ale vieții publice către care îndrumă. Iar printre ele, cele ilustrative pentru extremismul de stânga ori cel de dreapta nu au cum lipsi.

În România de după decembrie 1989, extremele spectrului politic s-au afirmat cu destulă virulență, ajungând, în campania electorală din anul 2000, să trimită un finalist în runda secundă a alegerilor prezidențiale. Partidele de extremă stângă (precum Partidul Socialist al Muncii) și cele de extremă dreaptă (de la Partidul Unității Naționale a Românilor până la Partidul România Mare) au fost reprezentate în parlamentele post-comuniste românești, au participat la coalițiile de guvernare – în timpul regimului Iliescu 1 – și au dobândit adepți capabili să îi aducă la o reprezentativitate legală în legislativ și executiv. Și chiar dacă după 2004 rolul lor politic s-a redus, în urma scorurilor procentuale diminuate față de antecedente, ele rămân, în continuare, o realitate politică românească capabilă de adaptări, în curs de remodelare.

Nu acest ancadrament propriu-zis politic interesează însă în contextul discuției prezente. Mult mai important pare de elucidat ce anume se întâmplă dincolo de birourile oficialilor și de sesiunile de lucru ale parlamentului, ale guvernului sau ale altor instituții reprezentative (ministere, prefecturi, primării etc.); ce anume se întâmplă în stradă, în restaurante, în cluburi și pe coridoarele firmelor, în pauzele academice dintre cursuri și seminarii, prin piețe. Subiectul este demn de atenție tocmai datorită motivului dezvăluit de Umberto Eco în judicioasele rânduri citate anterior, după care semnele viitorului politic și supraviețuirile trecutului ideologic sunt de descifrat într-un anume fel de a gândi și a simți, într-o serie de deprinderi culturale, într-o nebuloasă de instincte obscure și pulsiuni impenetrabile.

Referitor la extrema dreaptă, același Umberto Eco are dreptate să observe că „… De-a fascismul se poate juca în multe feluri, iar numele jocului nu se schimbă. Cu noțiunea de «fascism» se întâmplă ceea ce, după Wittgenstein, se întâmplă cu noțiunea de joc. Un joc poate fi sau nu competitiv, poate interesa una sau mai multe persoane, poate pretinde o pricepere specială sau nici una, poate fi jucat pe bani sau nu. Jocurile reprezintă o serie de activități felurite care dau la iveală doar o oarecare „asemănare de familie”.

                        1                      2                      3                      4

                        abc                  bcd                  cde                  def

Să presupunem că există o serie de grupări politice. Gruparea 1 e caracterizată de aspectele abc, gruparea 2 de bcd, ș.a.m.d. 2 e similar cu 1 având două elemente în comun. 3 se aseamănă cu 2, iar 4 se aseamănă cu 3 din același motiv. Să observăm că 3 e similar și cu 1 (au în comun elementul c). Cazul cel mai curios îl avem la 4, evident similar lui 3 și 2, dar fără nici o trăsătură în comun cu 1. Cu toate astea, ca urmare a seriei neîntrerupte de similarități descrescătoare între 1 și 4, se păstrează, printr-un soi de tranzitivitate iluzorie, un aer de familie între 4 și 1.

Termenul de «fascism» se adaptează la tot, fiindcă pot să fie eliminate dintr-un regim fascist unul sau mai multe elemente, fără a-i fi știrbită vreun moment marca fascistă. Separați fascismul de imperialism și-l veți avea pe Franco sau pe Salazar; luați-i colonialismul, și veți avea fascismul balcanic. Adăugați fascismului italian un anticapitalism radical (care nu l-a fascinat vreodată pe Mussolini) și-l veți avea pe Ezra Pound.

Adăugați cultul mitologiei celtice și misticismul Graal-ului (cu totul străin de fascismul oficial) și-l veți avea pe unul din cei mai respectați guru fasciști, Julius Evola” (ibidem, pp. 38-39).

Formula aplicată de Eco în cazul fascismului cu forme proteice de expresie reprezintă, după cum precizează eseistul italian, o adaptare după Ludwig Wittgenstein (semn că poți fi semiolog și romancier, precum Eco, sau filosof și logician, precum Wittgenstein, cu preocupări desprinse de realitatea imediată, dar care să aibă relevanță și în interiorul acesteia). În virtutea ei, autorul volumului Cinci scrieri morale enunță un set de trăsături ale fascismului recognoscibile în constelații ideatice diverse, ale căror caracteristici derivă din selecția și combinarea specifică a temelor de la un caz la altul. Iată, prin urmare, într-o simplă enunțare brefă, trăsăturile fascismului etern (Ur-fascism): 1. cultul tradiției; 2. refuzul modernismului; 3. Cultul acțiunii pentru acțiune; 4. Interdicția asupra criticii, căci dezacordul înseamnă trădare; 5. Teama de diferență; 6. Apelul către clasele de mijloc frustrate; 7. Obsesia complotului, eventual internațional; 8. Dușmani sunt în același timp și prea puternici, și prea slabi; 9. Pacifismul este pactizare cu dușmanul; 10. Disprețul pentru cei slabi; 11. Fiecare este educat pentru a deveni un erou (cultul morții); 12. Machismul; 13. populism calitativ; 14. Vorbește «limba cea nouă» (ibidem, pp. 39-47).

Avem elemente de gândire fascistă în rândul intelectualității active a României în acest moment? Pot fi întâlnite mai multe dintre trăsăturile enumerate de Umberto Eco la vreunul – sau mai mulți – intelectuali cu aporturi culturale din contemporaneitatea românească imediată? La această întrebare se poate răspunde abia identificând elementele respective și cărturărimea care le promovează activ, uzând de ele în discursul cultural pe care îl practică și în selecția de autori și titluri de opere la care aderă.

Evident că modul cel mai simplu de a te identifica cu o anume formă de fascism este să aderi deschis la autori de sorginte fascistă sau care au promovat explicit fascismul. Nu este vorba de a face caz, în mod eronat, de asemenea afinități atunci când în cauză se află un ins care la tinerețe s-a dovedit fascist, dar ulterior, prin atitudine și operă, a evoluat pe coordonatele altei atitudini civic-politice. Este însă cazul oricărui autor și a oricărei opere ce provine de la autori care nu s-au dezis niciodată explicit de opțiunea lor fascistă.

ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XIII: GLASURILE SIRENELOR

În Europa interbelică și postbelică s-a configurat, în împrejurări social-politice și ideologice care nu mai prezintă nici un mister, o admirație față de filosofia lui Martin Heidegger care, în cele din urmă – mai întâi prin Noica, mai apoi prin Walter Biemel și Alexandru Dragomir, și ulterior prin Gabriel Liiceanu și discipolii lui -, a poposit și în România. Nimic rău într-o asemenea opțiune, câtă vreme ea nu reflectă exclusiv adeziuni care se pretind altceva (de exemplu: exegeză critică). Să fie „declarații de iubire” și „exerciții de admirație”, n-ar avea decât. Fiecare admiră și iubește ce crede de cuviință, mărturisind, sau nu, despre aceasta. Când însă astfel de raportare se pretinde altceva decât este, avem de a face cu… un falset. Exegeza adevărată însumează și un exercițiu axiologic și, cât timp jubilația prilejuită de textele heideggeriene nu devine programul de studiu al unei generații neprevenite de opțiunile politice și de eventualele contaminări cu acestea pe care le putea suferi opera filosofică a lui Heidegger, îngrijorările pot fi puse sub surdină.

Și ce dacă un grup anume de inși se adună într-un apartament de bloc pentru a citi, cu un fior special, texte heideggeriene? Mulți alții fac același lucru folosind alte baze textuale; din Biblie, din Coran, iar mai nou, iarăși, din Marx și urmașii lui. Nici chiar atâta lucru nu devine inoportun, dacă acestei asocieri nu i se alătură un program instituționalizat care să propulseze preocuparea respectivă în mod mai apăsat în avanposturile vieții culturale ale unei societăți.

La noi însă acest lucru se întâmplă la nivelul uneia dintre primele realități academice din țară (în cazul de față: Universitatea din București), al uneia dintre cele mai răzbătătoare edituri românești (Humanitas) și al unuia dintre autorii contemporani admirați (dl. Gabriel Liiceanu). Toate aceste resurse, puse împreună, conferă o forță de penetrare și un posibil prestigiu, respectivului program de studiu, care poate actualiza un potențial istoric nedorit, cu reflexe sociale și politice nu tocmai dezirabile.

Nu ar fi pentru prima oară în istorie când așa ceva ar avea consecințe inoportune pentru societatea în mijlocul căreia tendințele respective se manifestă. Democrația ateniană a socotit ca fiind corupătoare influența lui Socrate asupra tinerilor. Cine mai știe dacă lucrurile au stat într-adevăr așa sau nu. La urma urmei, dispunem aproape numai de mărturia unui apropiat al lui Socrate, discipolul lui Platon. Nu destul pentru a reconstitui contextul istoric al vremii. Și totuși, nu vor fi fost toți cei care au dat verdictul niște talibani refractari la filozofie… Discipolii lui Pitagora au fost persecutați și urmăriți tot de către democrați, filosoful însuși retrăgându-se spre finalul vieții la Metapontum. Să fi fost un abuz împotriva gânditorului sau o suspiciune întemeiată? În evul mediu, același a fost destinul anumitor ordine religioase și cavalerești, precum cel al Templierilor. S-a vorbit despre interesele pecuniare ale regalității franceze în legătură cu acest episod, dar, iarăși, să fi fost numai atât și doar asta? Mai târziu, în modernitate, Societatea lui Isus a întâmpinat, de la o vreme, o atitudine de ostilitate care a mers până la persecuții, în destule țări. Pentru care motive s-a ajuns atât de departe, și încă nu numai într-un singur stat? A venit apoi epoca studiată de Nolte și Furet: cea în care comuniștii au fost vânați, în vest și în Europa Centrală, de democrați împreună cu fasciștii, și cea afirmată după al doilea război mondial, când comuniștii i-au vânat pe fasciști, dar și pe democrați.

Astăzi, trăim într-un moment istoric când, din nou, democrația pare să fi învins. Ea balansează însă periculos între pericolele tradiționale cu care se confruntă; nu doar extremismele de stânga și de dreapta, ci și derapajul numit populism. Temerile și suspiciunile plutesc în aer, o anumită irascibilitate este deplin instalată, la vest ca și în răsăritul post-comunist. Să se reducă totul numai la istorie, stupiditate, iluzie psihotică? Oare!

Ce fac intelectualii în fața acestor ademeniri și somații? Cei mai mulți – nimic. Li se pare firesc să își continue reflecția ruptă de provocările mediului ambient, deși, atunci când acestea îi ajung din urmă, punându-le piedici și ridicând obstacole în calea demersului în care s-au angajat, conform pasiunii și opțiunii lor, vociferează.

Din acest punct de vedere însă nu derapajele politice sunt cele mai insidioase și mai dăunătoare pe termen lung. Umberto Eco arăta pe bună dreptate: „… Chiar dacă regimurile politice pot fi răsturnate, iar ideologiile pot fi criticate și dezmințite, în spatele unui regim și al ideologiei sale există întotdeauna un anume fel de a gândi și a simți, o serie de deprinderi culturale, o nebuloasă de instincte obscure și pulsiuni impenetrabile (subl. O.P.)” („Fascismul etern”, în Cinci scrieri morale, București, Ed. Humanitas, 2005, traducere de Geo Vasile, pp. 29-30). Această configurație diluată și informă, dar persistentă și ușor de răspândit prin mode culturale, prin leit-motive aparent nelegate de vreo ideologie, difuzate de creatori de opinie cu charismă, prin idei ai căror purtători devin tineri entuziaști, neatenți la nuanțe și implicații sociale, dar încântați de aparenta noutate, de stranietatea sau de seducția unei formulări, plutește prin societate, creându-și vaduri, reînnoiește propuneri aparent uitate, le infuzează cu o nouă forță de impact, pregătește o atmosferă… Din această „supă” mentalitară provin impulsurile, reciclările de sloganuri, relansările de ideologii și pe ea se sprijină, atunci când vine momentul, ascensiunea unei noi mișcări politice care utilizează, pentru propriul succes, atmosfera deja pregătită, așteptările celor care participă la perpetuarea respectivei atmosfere, jubilația populară ce ține la îndemâna noilor exponenți ai unei ideologii în ascensiune voturile de care au nevoie, frenezia și implicarea populară fără care nu s-ar putea înrădăcina în solul realității momentului.

Nu trebuie crezut că viața publică a unei epoci conține doar impulsurile unei singure tendințe. Atmosfera străzii, a localurilor, a discuțiilor de familie, a cenaclurilor și cea de pe holurile universităților intersectează tendințe plurale. Unii preferă lozinca mobilizatoare pe seama maselor, alții votează din toată inima, în gând, dinamica rarefiată a piscurilor elitare ale unei societăți; și mai există și dintre cei care gândesc binele comun, care speră că viitorul va aduce afirmarea celor buni în contextul unei vieți mai bune a întregului corp social, într-o atmosferă de pluralism și diversitate ideatică. Glisarea către extreme, fie ele stânga sau dreapta, nu este niciodată obligatorie. Ea poate fi oprită mereu, printr-un avertisment sosit la timp, prin convocarea lucidității.

Dan GULEA: Joyce, ghid de conversaţie (5): Limbajul creează omul (III)

Aici se încheie paginile joyceene oferite lecturii gratuite pe acest blog de scriitorul Dan Gulea. Îi mulțumesc călduros și, în așteptarea apariției cărții domniei sale, nu pot spera decât că Finnegans Wake va apărea, cât mai curând, și în România, fie în original, cu sau fără aparat critic, fie într-o ediție care să așeze textul în limba engleză alături de transpunerea lui în română. (O.P.)

Referinţele româneşti din opera autorului irlandez nu se opresc aici, după cum a arătat Andrei Brezianu în Odiseu în Atlantic (1977); maiorul Tweedy, o altă întruchipare a ramolismentului, este socrul lui Leopold Bloom şi a luptat la Plevna. Informaţiile lui Joyce despre Plevna provin din cartea unui reporter de război, Hozier, care l-a atras pe Joyce. Pe de altă parte, tatăl lui Bloom, Virag, spune în reveriile terifiante din Circe un absurd proverb, un proverb am spune dadaist[1] din munţii Carpaţi, de pe la anul sau pe la anul cinci mii cinci sute şi cincizeci al erei noastre. O linguriţă de miere îl va atrage pe prietenul nostru Brunul mai mult decît jumătate de duzină de butoaie de oţet de malţ de categoria întîi… Bîzîitul bursului le excită pe balbine.

Finnwiki prezintă şi alte posibile referinţe la cultura română, în spiritul poveştilor joyciene despre limbaj şi limbi; sigur, incidental, se mai pot face diferite trimiteri la alte cuvinte şi expresii posibile în română (şi, e clar, nici cele propuse de Milesi nu sînt suficient de clare). Un etimon comun, de cele mai multe ori latin, poate fi găsit cu uşurinţă, mai ales pentru că romanul se bazează pe astfel de cuvinte „internaţionale“, cu semnificaţii, directe sau nu, în mai multe paradigme culturale. Astfel, pentru nera (198. 31), enciclopedia online găseşte şi explicaţia rîului Nera, nume comun în Italia, Rusia şi România, în contextul, nepertinent Well, old Humber was as glommen as grampus, with the tares at his thor and the buboes for ages and neither bowman nor shot abroad and bales allbrant on the crests of rockies and nera lamp in kitchen or church and giant’s holes in Grafton’s causeway and deathcap mushrooms round Funglus grave and the great tribune’s barrow all darnels occumule, sittang sambre on his sett, drammen and drommen, usking queasy quizzers of his ruful continence, his childlinen scarf to encourage his obsequies where he’d check. Apoi, în compusul ombushes, trimiteri se fac la vîrful Omu, presupus loc de epifanie al lui Zalmoxes!, pentru While over against this belles’ alliance beyind Ill Sixty, ollollowed ill! bagsides of the fort, bom, tarabom, tarabom, lurk the ombushes, the site of the lyffing-in-wait of the upjock and hockums. (7.33-36)

Se citeşte mai bine Joyce cu glosări, cu note, decît fără? În cele din urmă, după cum arată ediţiile occidentale, notele, exegeza par a-şi disputa primatul asupra textului şi faţă de acesta; opţiunea autorului însuşi pare mai democratică: Here Comes Everybody. La fel au înţeles şi congenerii săi, în momentul cînd au publicat primele texte de recepetare la opera lui Joyce, în 1929, sub titlul, de asemenea intraductibil Our Exagmination Round His Factification for Incamination of Work in Progress. Semnau: Samuel Beckett (textul său de debut, Dante… Bruno. Vico… Joyce), Marcel Brion (The Idea of Time in the Work of J.J.), Frank Budgen (pictorul-prieten cu J.J., despre „WiP” and Old Norse Poetry), Stuart Gilbert (Prolegomena to…), Eugene Jolas (editorul transitions, despre The Revolution of Language and J.J.), Victor Llona (I Don’t Know What to Call It But Its Mighty Unlike Prose), Robert McAlmon (Mr. Joyce Directs an Irish Word Ballet), Thomas McGreevy (The Catholic Element in „WiP), Elliot Paul (coeditor transitions, despre Treatment of Plot), John Rodker (J & His Dynamic), Robert Sage (Before „Ulysses”—and After), William Carlos Williams (A Point for American Criticism). Titlul, luat chiar din Finnegans Wake, din capitolul în care Anna Livia Plurabelle vorbeşte astfel despre nenumăratele eşecuri (căderi) ale soţului ei – în mai multe sensuri. Sensurile sînt deschise tuturor: William Carlos Williams spune că a citit cartea (sîntem în 1929, e vorba de de volumul „prefaţat“ de Brâncuşi, Tales Told of Shem and Shaun) într-o noapte, într-o stare de „fluidă oboseală“, Brion, industriosul Brion, vorbeşte despre timp, Jolas vede latura onirică din „veghea lui Finnegan“, complement pentru Ulise, Robert Sage orientează cîteva tipuri de lecturi: cea a legendelor şi miturilor, cea a gramaticii, a limbii, a tehnicii narative sau a umorului. Management şi strategie, cu un cuvînt, valabile pentru orice artist de avangardă. Un lucur comun pentru toţi aceşti primi receptori: Finnegans Wake nu se citeşte greu; reputaţia de dificultate vine dintr-un complex al cititorului care ar avea nevoie de note şi adăugiri. O work in progress se citeşte atît cît doreşte cititorul; este făcută să funcţioneze, să consume, nu să fie consumată. Să consume timp: Joyce îşi imagina cititorul ideal ca unul ce termină volumul pentru a-l reîncepe, la infinit, bazîndu-se pe spirala pe care el însuşi o desenează, continînd ultima frază cu prima, legînd începutul şi sfîrşitul pînă la confuzie. O lectură eternă, adică o relectură. Ce altceva este (folosindu-ne şi teoria lui Matei Călinescu că orice text în primul rînd se reciteşte prin complexul cultural căruia îi aparţine el sau char cititorul) acest tip de lectură dacă nu o relectură? O recitire, o spirală, pe care urci şi cobori, fără început şi fără sfîrşit.


[1] Stop[pard]!

INTERMEZZO HEIDEGGERIAN: DIALOG ÎNTRE BLOGOSOF ȘI DL. VON HACH

De atâta seriozitate filosofică i se poate apleca oricui. Luca Pițu, auto-intitulatul magistru din Cajvana, ne învață că într-un dialog – mai apropiat ca formulă de cele puse în pagină de corifeii Școlii Ardelene decât de genul cultivat de Platon – lucrurile cu miez dobândesc și vivacitate. Dedic, deci, rândurile dialogului ce urmează fidelilor care nu doar urmăresc avatarii dialogului în marginea filosofiei lui Heidegger și a prefacerilor acesteia în româna actuală, ci și contribuie fertil la reușita discuției, prin comentariile lor aplicate și pline de miez la postările subsemnatului. (O.P.)

 

Deodată, la o intersecție a spațiului virtual, dl. Von Hach dă nas în nas cu dl. Blogosof. O politețe înverșunată îi determină pe amândoi cei atinși de anumite Gestimmtheiten să se salute, intrând pentru o clipă în faptul de… oprire (Aufhören). Ambilor li se înfățișează – ca posibilitate (sau möglichkeit) – putința de a se pune în lumină (aufweisen) și în evidență (aufzeigen), precum  și cele de a fi întreg (Ganzseinkönnen) și de a fi sine (Selbstseinkönnen); complexitate, așadar, pe toată linia, dar și eventualitatea unei autenticități ontologice.

Blogosof: – Bună ziua, domnule Von Hach!

Von Hach: – Gutu-te-n tag, herr Blogosof!

Blogosof: – Ce mai faceți?

Von Hach: – Sunt în situația pierderii oricărui loc stabil, situându-mă sub imperiul unei Aufenthaltslosigkeit.

Blogosof: – Înțeleg, dar… la drept vorbind.. nu prea pricep ce ziceți.

Von Hach: – Pentru că vă lipsește experiența prăbușirii, a lui Absturz.

Blogosof: – Într-adevăr, mă simt destul de bine așa cum sunt. Dvs. nu?

Von Hach: – Ba da, ba da, cum să nu? Mă uit însă la dvs. dinspre Vorsicht, cu un pic de Nachsicht, intermediind prezentizarea dvs. (Gegenwärtigen) și prezentificarea dvs. (Gegenwärtigung) într-o privire-ambientală (Umsicht) ca scoatere din ascundere a privirii-de-ansamblu (Übersicht).

Blogosof: – Aha!… E limpede, ce mai…

Von Hach: – Nu-i așa? Richtig!

Blogosof: – Și vă iese?

Von Hach: – Mai am o mică problemă cu reveria (Nachhängen)-ul rânduirii-unui-spațiu (Einräumen) în care gegenwärtigen-ul dvs., Herr Blogosof, să treacă dinspre Unentschlossenheit (starea de nehotărâre), prin Unverborgenheit (starea de neascundere), către Gelichtetheit (starea de luminare).

Blogosof: – Mă rog, fie cum ziceți. Autoritatea și erudiția dvs. sunt o garanție că spuneți lucruri cu miez, adânci. Păcat că nu prea le pricep, fiind în germană.

Von Hach: – Germană? Nici vorbă, sunt cuvinte (Wörter) foarte la îndemână, care situează precis discursul (Rede), în limba română, pe care o iubim deopotrivă.

Blogosof: – Credeți?

Von Hach: – Pot certifica un anume Sosein fără ezitare, herr Blogosof.

Blogosof: – Interesant. Să ne luăm, atunci, rămas bun, nu înainte însă de a vă invita să îmi precizați cărui fapt datorez numele cu care mă apelați, Herr Von Hach, acela de „Blogosof”.

Von Hach: – Păi, fiindcă iubirea dvs. de înțelepciune se manifestă pe blog.

Blogosof: – Aveți dreptate și de astă dată, domnule Von Hach. Ceea ce ne desparte, măcar la nivelul vocabularului curent, este diferența dintre blogosofie și… blegosofie. Mult noroc!

Dan GULEA: Joyce, ghid de conversaţie (5): Limbajul creează omul (II)

Maiestatea lui Joyce face deopotrivă un poem şi o poveste, un poem, pentru că Finnegans Wake poate fi citit de oriunde, în mic, pentru a aluneca pe multiglosele sale, poate fi citit în mare, ca o serie de poveşti, deopotrivă locale, particulare şi universale: Here Comes Everybody, prescurtat HCE, leitmotiv al romanului, care se adresează mai ales cititorului.

Un traducător în română al acestui roman identifică şi nişte cuvinte în limba română în originalul Finnegans Wake. Cu cercurile româneşti din străinătate, din Paris, fie numai prin Brâncuşi, Joyce luase cunoştinţă, astfel încît Laurent Milesi[1] face următoarele precizări, colaţionînd textul romanului cu carnetele lui Joyce:

  • în 54.15-17, Joyce scrie: „Batiste (…) ismeme de bumbac e meias de portocallie“
  • în 114.4 e menţionat numele de Bukarahast
  • în 484.29, un personaj vorbeşte de asemenea „poliglosînd“: „Aye vouchu to romanescu“

Apoi, în Carnetele sale, Joyce face nişte notaţii despre articolul enclitic, specific limbii române, observaţii pe care nu le foloseşte în roman, mai departe; o probă doar că era interesat de poliglosii, de diferite experienţe lingvistice. E drept că româna din Finnegans Wake este mai degrabă aproximativă, şi Milesi scoate în evidenţă asemănările românei cu italiana, o cale de intrare în acest poliglosism joycian, de unde vorbitorul de română poate recunoaşte nişte sufixe sau nişte foneme aproximative, dar suficient de credibile, ca şi demonstraţia lui Milesi, pentru ca româna „să existe“ în Finnegans Wake.

În traducere, mai întîi, rîurile irlandeze, vest-europene, sînt înlocuite cu nume din geografia est-europeană; în al doilea rînd, referinţele culturale suferă o translare identică: în loc de Dante, vom avea trimiteri la opera eminesciană; în fine, din punct de vedere lingvistic, noul idiom al românei joyciene este compus din pluricronia slav vechi-francez. Iar traducerea poate suna astfel:

„Ah, era însă baba ciudată, oricum, Anna Livia, picioruşe de păpuşe! Şi segur era şi el ciodetul ghiduş, Dragul Dumpling Djegos, adoptatăl cîrpaci al fiilaylor şi fetişcanelor. Naşă şi nas, la toţi le sîntem urnaşi.*  Navea el şapte dame care să-l muierească? Şi fiecare dam avea şapte cîrje. Şi fiecare cîrjă avea şapte tonuri. Şi fiecare ton avea un criş** diferind. Spumă pentru mine şi supă pentru tine şi socoteala medicului pentru Joe John. Befor! Bifur! Îşi mărita iarmaroacele, la ieftină înghesoială, ştiu eu, ca oricare Hîdolatru? Catolic Etrusc, în birnele lor gălbui lămîi trondofirii şi nelbele lor indiene turchise. Dar la sîn milhai*** cine era soaţa? Cîndva tot ce era era frumos. Tys Elvenland! Să trăieşti cît tempul timpuriller şi la mulţi ani fericiţi. La fen din nou. Ordovico sau viricordo. Anna era, Livia e, Plurabella va fi. Adunărea nordacilor s-a sprelocrat ca Dunav la sudici, dar cît de mulţi pluratori făcea fiecine în persoană? Latineşte-mi asta, învăţate-mi de la trinity, din sanscreza ta în eriana nestră!“[2]

* rîul Nass; germ. naβ, ud; rîul Urna, în Rusia

** fr.cri, strigăt; onomatopee; rîurile Crişului

*** sîn, subst.; engl., milk.

Milesi operează mai multe tipuri de substituiri, pentru această traducere in progress; în ce măsură se mai păstrează sensul iniţial? Să fie virtualul cititor român (virtualul, pentru că o traducere completă încă nu există…) mai repede cugetător, mai repede înţelegător ale referirilor la Eminescu decît la cele danteşti?


[1] Laurent Milesi, A[nna] L[ivia] P[lurabelle] in Romanian, în Karen Lawrence (coord.), Transcultural Joyce, Cambridge University Press, 1998, p. 199-207.

[2] În engleză: „Ah, but she was the queer old skeowsha anyhow, Anna Livia, trinkettoes! And sure he was the quare old buntz too, Dear Dirty Dumpling, foostherfather of fingalls* and dotthergills**. Gammer and gaffer we’re all their gangsters. Hadn’t he seven dams to wive him? And every dam had her seven crutches. And every crutch had its seven hues.*** And each hue had a differing cry. Sudds for me and supper for you and the doctor’s bill for Joe John. Befor! Bifur! He married his markets, cheap by foul****, I know, like any Etrurian Catholic Heathen, in their pinky limony creamy birnies and their turkiss indienne mauves*****. But at milkidmass who was the spouse? Then all that was was fair. Tys Elvenland ! Teems of times and happy returns.****** The seim anew. Ordovico or viricordo.******** Anna was, Livia is, Plurabelle’s to be. Northmen’s thing made southfolk’s place but howmulty plurators made eachone in person? Latin me that, my trinity scholard, out of eure sanscreed********* into oure********** eryan!***********“

* Fingal, variantă pentru Fionn mac Cumhail, luptător legendar irlandez; ** Dother, drăcesc, în lb. galică; *** hue and cry: cerere publică, protest; hue: proprietate a culorilor, aşa cum se văd pe discul solar, de la roşu, la galben, verde, albastru; hue (despre văz); cry (despre auz): temă specifică pentru sinestezia (confuzia) văzului cu auzul; **** cheek by jowel: braţ la braţ ; ***** culorile curcubeului, în lumina de apus: pink, roşu; creamy, galben, turkiss (în daneză, în original), turcoaz, indienne, indigo, mauves, violet; ****** La mulţi ani! (Many happy returns); ******* rîul Seim, Rusia; din nou, acelaşi (the same anew, again); ******** viricordo: ricordo, corsi e ricorsi ale lui Vico; it. vi ricordo: îmi amintesc de tine, te cunosc; deal lîngă Dublin (Ordovician rocks); Giambattista Vico (1668-1744), autor al Principi di Scienza Nuova (1725), unde istoria are o teorie şi o desfăşurare ciclice: vîrsta teocraţiei (specifică epocii de piatră, unde vocea lui Dumnezeu, Tunetul, făcea legea), a eroilor (conflict dintre aristocraţi şi supuşii lor), a democraţiei (prezentul). Joyce, după unii comentatori, descrie şi o a patra vîrstă, a haosului; ********* Sanscrită; Sans, fr., fără; sans-creed; ********** rîul Our, din Belgia, Luxembourg şi Germania; *********** Aryan şi Eire-ian, Éire, numele galez al insulei Irlandei.

Cf. http://www.finnegansweb.com/wiki/index.php

Alexandru JURCAN: Jurnal de Jojolica: Jojolu la muncă

Fapt mirabil, forța umorului lui Alexandru Jurcan în ciclul Jurnal de Jojolica are nu doar succes – mărturisit – de public pe acest blog, ci și impact covârșitor asupra minților pe care le… fecundează. Unele dintre comentariile la postările mele de interes filosoficesc au determinat treceri de tip metanoia  ale discursului comentatorilor de la limbajul încifrat heideggerian la cel – descifrabil – al Jojolicăi. Mai trebuie și alt semn al succesului de autor? Felicitări, Sandu Jurcan! (O.P.)

Io ţin maşina de spălat în baie. Ieri am auzât zgomot de motor de reacţie. Eram la masă cu Jojolu meu. Deodată, ţucu-te, zboară uşa de la baie şi izmenele lui Jojolu din maşina de spălat mă lovesc pă parbrizu de pe faţa mè. Am urlat de spaimă. D’apoi paguba! Trebe iară bani mulţi!

 Fely mi-o susjerat să lucre o vreme şi Jojolu ca publicitate mişcătoare. Zîs şi făcut! Amu Jojo poartă pă stradă un carton în faţă şi unu în spate, pă care scrie clar FIRMĂ DE CROITORIE…MODIFICĂM, LĂRJIM, TĂIEM. Îi, de fapt, un carton dublu, găurit cât să-şi baje Jojo căpăţâna. El să plimbă, tuşeşte, scopeşte, numa că trebe să i să vadă anunţu din multe puncte de vedere. Firma ne dă bani după cum să înmulţăsc clienţii . Când vine Jojolu sara acasă, îi mort pă jumătate de obosală multiplă, apoi noaptea să scoală cu cearşafu în faţă şi perna la spate, ca şi cum ar face exerciţii de stradă.

Musai să notez despre doamna Vorovela. Amu o descoperit o asociaţie ce i-o modificat viaţa. Mi-o spus că au şedinţe unde vin şi estratereştii şi că ea îi repartizată în 5N, un nivel bun, unde trebe numa să mânci iarbă crudă. O zâs să mă duc şi io repede, poate prind un loc în 6M, d’apoi acolo trebe mâncate alte plante mai scumpe şi uscate. La vară să duce cu femeile din asociaţie la munte, unde construiesc cu bani grei o casă comună, unde vin estratereştii să să obişnuiască împreună, mai ales noaptea, când fac exerciţii de salt în cosmos. Vorovela şi-o donat deja averea şi apartamentu la asociaţie, că nu-i mai trebe, dacă numa iarbă are voie să consume. Oare ce-or face noaptea în casa din munţi? Oare nu ratez o ocazie erotizată ?

Published in: on 13 martie 2011 at 12:37 pm  Comments (1)  
Tags: , , , , , , , ,