ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XIX: REFUZUL DIFERENȚEI

5. Teama de diferență. „Nici o formă de sincretism nu poate îngădui critica. Spiritul critic operează distincții, iar a face distincții e un semn de modernitate. În cultura modernă, comunitatea științifică recurge la dezacord ca instrument de dezvoltare a cunoștințelor. Pentru Ur-fascism dezacordul înseamnă trădare” (pp. 41-42) observa Umberto Eco vorbind despre punctul 4 al enumerării pe care o propunea. Iar apoi adăuga că „Dezacordul e și un semn al diversității. Ur-fascismul evoluează și caută consensul exploatând și exasperând fireasca teamă de diferență” (p. 42).

Refuzul criticii – de sine, în ambele forme: critica unor terți față de propriile susțineri și auto-critica – și preocuparea pentru consensualism sunt la mare preț în discursul lui Gabriel Liiceanu și în discursurile clonate după domnia sa. Nu voi relua aici formulările imperative și autoritariste care cheamă la respect, adulație, ocrotire, sprijin și pietate față de membrii Grupului HAH. Tonul pe care sunt formulate nu îngăduie alte interpretări: cititorul este chemat, fără putință de defecțiune, să le pună îndată și consecvent (de fapt, permanent) în aplicare. Orice ezitare din partea asistenței va fi interpretată ca ostilitate, frustrare, rea-voință, venin sau, și mai bine, ca lipsă de lectură (cultură), prostie, stupiditate, incapacitate vizionară, dispreț față de valoare. Nici mai mult, nici mai puțin.

Procedeul este clasic. El ilustrează maniheismul cel mai bine exprimat în lozinca „Cine nu este cu mine este împotriva mea!” Și cine să cuteze să nu fie cu dl. Liiceanu, când vine vorba despre Heidegger, pe care îl pritocește de câteva decenii, cu stăruitoare pasiune? Iată, de exemplu, ce placă a așezat la Păltiniș domnia sa (ori Fundația Aqua Forte, ceea ce este cam același lucru): „Oricine nu stă la Păltiniș trebuie să se simtă în exil[1]. Stilul este inconfundabil, îl recunoști de la o poștă. Formularea originală îi aparține lui Noica însuși. Ea se referă la felul în care natura montană a localității anturează, în mod firesc și simplu efortul gândirii se a se decanta și a trece în operă. Odată așezat însă ca semn postum al trecerii lui Constantin Noica prin cabana păltinișeană, citatul devine liicenian, inserându-se cu succes în tipul de persuasiune pe care îl promovează textele filosofului. În sine, textul perplexează acum, fiindcă de astă dată spune cu totul altceva. ”Pe aici a trecut Noica, plecați-vă!” … Și totuși: de ce nu ar începe exilul pentru oricine ratează șansa de a locui la Lancrăm, pe Coasta Boacii sau pe strada Melodiei din București? Or, pentru a mă obrăznici și mai tare, de ce nu ar începe starea de exil înafara Königsberg-ului, a Weimar-ului, a Oberengadin-ului sau chiar – cum de nu m-am gândit mai devreme?! – oriunde altundeva decât într-o anume căusță din Todtnauberg? Tonul răspicat, ce nu admite abateri, al somațiilor liiceniene se recunoaște și în acest elogiu implicit al valorii filosofiei lui Noica, tocmai pentru că, prin dorința discipolului și actul lui volitiv, citatul maestrului este deturnat, schimbându-și, odată cu contextul, și semnificația.

Refuzul auto-criticii și al acceptării sau privilegierii diversității a răzbătut clar și din cea mai de bună credință luare de poziție față de postările mele survenită dinspre cei criticați, anume cea semnată de dl. Cristian Mladin. Pentru că distingeam – fără cine știe ce originalitate înaintea mea, au făcut-o mulți alții, iar criteriul nu este nemaigândit – între mai multe tipuri de tradiții filosofice românești, în funcție de centrele universitare majore (Iași, București, Cluj), dl. Mladin mi-a precizat că „tipul ăsta de categorisire face tocmai lucrul pe care ne străduim din răsputeri să-l evităm, și anume să despartă (subl. O.P.)”. Evident, prin „a despărți”, colegul Mladin înțelegea a învrăjni, a antagoniza, și nu a separa metodologic, a distinge între mai multe tipuri de fenomene sau realități înrudite, a descompune cu intenții analitice. Nu spun că în formularea mea, anume cea care îi stârnise reacția, ar fi lipsit o doză de ironie sau sarcasm, căci trimiteam la o anume tradiție „dâmbovițeană” cu intenția evidentă de a mă delimita de ea. A te delimita nu înseamnă, necesarmente, a nega dreptul la existență a lucrului față de care iei distanță, ci doar că – din motive pe care le detaliezi sau nu – iei o anume distanță de acel lucru. Cu toate acestea, nu asupra acestei chestiuni îmi permit să atrag atenția, ci asupra reflexului dlui Mladin de a evita despărțirile, de a ocoli analiza critică. Atitudinea este confirmată și de fragmentul din mesajul domniei sale unde survine evocarea idilică și apologetică a efortului constructiv al dlui Liiceanu în raport cu discipolii săi. Îl redau aici pentru a evidenția mai precis la ce ton mă refer: „Că acest grup (= Societatea Română de Fenomenologie, n. O.P.) s-a format în jurul lui Gabriel Liiceanu ține mai mult de întâmplarea extrem de fericită (subl. O.P.) pentru noi toți, cei care iubim filozofia, sper, că în acest spațiu românesc cineva a avut înainte de noi interesul pentru acest domeniu, a contribuit prin propriile resurse la acest ideal, și cred că a făcut-o la cel mai înalt nivel (subl. O.P.) așa cum sunt și alții de altfel în domeniile lor, iar mai apoi l-a oferit drept moștenire celor care au urmat. În plus el continuă să-l susțină și astăzi prin apariția colecției Academica…” Estimarea entuziastă până la encomiasm – semn indubitabil: superlativele formulării” – indică precis mai multă fervoare decât prudență critică în calificarea unei realități care, abordată astfel, devine numai pretextul unui discurs pro domo. Chiar dacă nu sunt semne menite să stârnească îndoiala asupra onestității declarației acesteia, ea nu pare să aparțină vigilenței filosofic îndreptate către lume, ci unui îndrăgostit, unui fidel, unui partizan al respectivului grup.

Se va înțelege, cred, ceva mai bine acum de ce orice încercare de privire critică asupra demersului socio-cultural al dlui Liiceanu și al adepților săi va fi interpretată de aceștia, de la bun început, cu o alertă maximă, ca fiind izvorâtă din ură, frustrare, din interes academic malonest, din partizanat politic (atac la adresa „intelectualilor lui Băsescu”), ca o încercare de compromitere radicală și definitivă a adversarului, ca venin administrat acestuia cu intenții ucigașe, ca insanitate morală și, desigur, sufletesc-mentală etc. (Nu improvizez, ci recapitulez unele dintre acuzele aduse în comentariile exponenților pseudonimi ai Grupului HAH în comentariile de pe blogul meu.). Faptul mai confirmă o dată, dacă mai trebuie, tipul de atașament față de grup și de lider pe care membrii Grupului HAH îl practică și, în dreaptă consecință, modul – tot necritic, irațional, prin invectivă și tentativă de discreditară rudimentară – refutării celui care a îndrăznit să își exerseze critica asupra lor. Adorația și fervoarea au drept pandant injuria; semn de infantilism social și comunicațional, mai cu seamă că este practicat de la adăpostul unui anonimat ce mărturisește absența asumării mature a răspunderii celor afirmate.

Pentru liicenieni, diferit înseamnă ilegitim.


[1] Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, p. 39.

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/03/29/in-contra-directiei-de-astazi-in-filosofia-romaneasca-xix-refuzul-diferentei/trackback/

RSS feed for comments on this post.

4 comentariiLasă un comentariu

  1. Dragă Ovidiu,
    pentru a accepta diferenţa, trebuie mai întîi să treci prin indiferenţă. Dar o indiferenţă decentă. În care diferitul nu îţi este, prin natura lui chiar, un duşman (potenţial) ci, prin natura ta, un vecin (real). Ei, odată astfel poziţionaţi,chiar indiferenţi fiind, vom fi în diferenţă. Dar, şi în deferenţă.
    Observînd că preopeninenţii dau semne de „oboseală”, aş vrea să presupun că s-au repoziţionat în conformitate cu cele spuse mai sus…

    • Dragă Vasile,

      S-ar putea să ai dreptate în ceea ce îi privește pe prietenii anonimizați din voia lor care însoțesc acest periplu critic. Mă cam îndoiesc, totuși, premisele de până acum nu lasă să se întrevadă nimic de acest fel. Tehnica provocării la care am recurs și-a atins numai parțial țintele. De provocat, s-au simțit provocați. Din păcate, au căzut cam ușor în denigrarea preopinentului. Și puțin cam fără fantezie, activând întregul repertoriu de insulte, uneori mai îndemânatec, alte ori nu…

      Atâta pagubă. Recunosc, nici discursul meu nu a fost neutru și cu totul calm, dar se adecva canonizării precipitate și timpurii la care i-a supus dl. Liiceanu. Lasă că și procedurile neomologabile ale distinsului eseist, confuziile între proprietatea proprie și cea publică, între patrimoniul personal și cel național, între valorile de portofel și cele universale trebuiau, vârnd-nevrând, să ducă în direcția asta.

      Ei și? Cine este deasupra măsurii și a tuturor judecăților? Mi-am permis, cum s-a văzut, de aici, din provincia de peste păduri și de dincoace de Carpați, o lectură retrospectivă a faptelor de gesta întreprinse de apoteoticii dâmbovițeni. Nu fără speranța secretă că sub tirul criticii vor mai sta câteva metereze în picioare. Sunt însă, din punctul acesta de vedere, puțin neliniștit. Caut peste tot – inclusiv în textul cărților corifeilor – nucleul dur al crezului liicenian și… nu îl găsesc. Că se simte aproape de Kierkeggard și de Heidegger, că ego-literatura lui ar ține de… și de… Bine-bine, dar filosoful? Noician îmi pare doar la nivelul declarațiilor, spiritul maestrului purtat mai departe printr-o ideație deplin convingătoare și nouă nu-l prea văd… De unde și paradoxul: poți fi un maestru într-ale gândirii dacă ucenicii tăi nu deprind de la tine decât exercițiul premiantului: vizitarea și revizitarea sfioasă a celor socotiți iluștri (din păcate și aici survine un obstacol, bătrânul Martin a cam ieșit, pe moment, din modă; iar ne sincronizăm cu trecutul)? Ce îi poți învăța? Să citească atent textele? Nu e rău! Să știe limbile sacre ale filosofiei? Asta te face un bun filolog. Să stai cu cloșca, mereu, alături de puii ei? E cald și bine… Dar, repet: atât ajunge?

      Chiar nimeni nu are o idee, cât de mică, proprie care să nu se preteze doar la glosele din notele de subsol la Heidegger? Care să treacă de Noica? Brrr!

      Un lucru e sigur: pe blogul ăsta, cei care s-au aventurat să comenteze, cu oricât avânt au sosit inițial, până la urmă au deprins – de silă, bucuroși!, cum se zice – salutul, flexiunile elementare ale politeții și chiar un pic de neîncrâncenare. Cine să mai spună că pedagogia nu e posibilă și pe internet?!

  2. Da, pedagogia a fost posibilă (în ambele dimensiuni, maximal, negativă şi pozitivă) chiar şi în închisori!

  3. Numai că acolo consimțeau la actul pedagogic și învățătorul, și învățăcelul. Câtă vreme vrei și poți învăța de la oricine, sufletul tău e salvat…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: