ALIANȚE CULTURALE ȘI TERORISM INTELECTUAL. O PRIVIRE ÎN PROXIMITATE. II. NOICISM?

Astfel, în decursul celor mai bine de douăzeci de ani, dl. Liiceanu și-a consolidat poziția personală atât din punct de vedere logistic – în calitate de lider al grupului editorial Humanitas -, cât și civic (prin GDS și revista 22), și academic, în interiorul universității și a instituțiilor de rang universitar. Chiar și atât ar fi destul pentru a dobândi un relief special în dinamicile culturale ale actualității. Dar în cazul dlui Gabriel Liiceanu alianțele sunt mai complexe, iar prezența domniei sale ca spirit tutelar se face simțită în mai multe domenii.

Ucenici noicieni, și Liiceanu, și Andrei Pleșu, frecventându-l asiduu pe Noica, la București ca și la Păltiniș, în anii 70-80, părând a fi adevărații continuatori ai spiritului filosofului și asumând public această misiune, ei sunt, dintre toți cei acceptați de Noica în preajmă, nu doar cei mai îndrăgiți apropiați ai filosofului, ci și nucleul a ceea ce s-a socotit a fi „Școala de la Păltiniș”. De fapt, la o privire mai atentă, se observă că, din acest punct de vedere, Andrei Pleșu a făcut mai puțin caz de această moștenire decât prietenul domniei sale. Liiceanu, în schimb, a preluat, ca editor, la Humanitas, publicarea, pentru început, a operei celui dispărut. Apoi, în 1999, „… printr-un efort al Editurii Humanitas, fundația Humanitas Aqua Forte a cumpărat cabana în care a trăit Noica în ultimii patru ani ai vieții sale”[1]. Fundația respectivă a preluat, de asemenea, și Casa Lovinescu, întemeind în acel imobil, nu mai puțin semnificativ pentru moștenirea culturală a contemporaneității românești, Cenaclul Lovinescu și Cercul Noica[2]. Calitatea de fondator al Cercului Noica îi revine, fără îndoială, tot lui G. Liiceanu, după cum rezultă și din prezentarea postată pe blogul acestui program intelectual[3]. În cadrul cercului de studii noiciene nu putea lipsi, desigur, nici… Heidegger. Pentru început, doar dl. Răzvan Andrei s-a ocupat de o temă legată de filosoful german menționat, încercând să deslușească raportul „Heidegger și Stăniloae: premise pentru un dialog asumat critic”[4].

Legăturile blogului – și, implicit, ale Cercului Noica – sunt cu Casa Lovinescu, Ed. Humanitas, cu defuncta revistă Idei în dialog, cu Institutul Cultural Român, cu Revista 22, cu – o surpriză?! – revista Rost, cu Societatea Română de Fenomenologie și cu revista Dilema Veche. Ele ne conduc, astfel, la proximitățile instituționale ale tinerilor noicieni, dar și la anumite personalități și orientări culturale românești actuale; la G. Liiceanu, în primul rând (Casa Lovinescu și Humanitas, revista 22), la H.-R. Patapievici (Idei în Dialog, dar și Institutul Cultural Român), la discipolii liicenieni și la prietenii acestora grupați în Societatea Română de Fenomenologie (nucleul liicenian fiind ceea ce am numit Grupul HAH), la Andrei Pleșu (Dilema Veche).

O atenționare specială merită făcută în direcția revistei Rost, subintitulată „Revistă de cultură creștină și politică”, despre care pe blogul Arsenie Boca se spune: „Revista ROST este un manifest românesc, care nu are un caracter strict politic, nici exclusiv cultural, ci este menit resurecţiei morale şi spirituale a românilor, întru recăpătarea demnităţii naţionale şi impunerea unui posibil model românesc în lume”, iar prezentarea de pe situl wikipedia menționează: „La mai multe luni după apariția primului număr, în martie 2003, revista Rost a fost caracterizată drept «o revista conservatoare, care slujeste românismul, fără să abuzeze de iluzia localismului îngust», făcând cunoscute «o serie de valori tradiționale ale societatii românesti, pe care puțini oameni sunt dispuși să și le mai asume in ziua de astăzi»”. Chiar dacă nu în sens strict, cum se atrage atenția, totuși, îmbinarea creștinismului cu politica trimite deja către o anume orientare; nu neapărat creștin-democrată, câtă vreme sfera politicii include și abordări non-democratice. Într-adevăr, opțiunea pentru tradiționalism, ortodoxia, pro-românismul, incluse în programul fundației și al revistei, definesc opțiunile de dreapta ale revistei. Valorizările unor personalități cunoscute drept legionare, a haiduciei legionare etc. indică în mod convingător preluarea și popularizarea de către gruparea din jurul revistei Rost a cel puțin unora dintre poziționările extremei drepte culturale și politice.

Nu este de mirare că Sorin Lavric, autorul monografiei în care se încerca spălarea de păcate extremiste a tânărului Constantin Noica, include printre punctele de sprijin ale Cercului Noica și revista Rost, după cum nu trebuie să mire nici prezența aceluiași printre tinerii filosofi implicați în proiectul Heidegger al lui G. Liiceanu (Grupul HAH). Dimpotrivă, ceea ce părea un simplu accident – și era prezentat ca atare de Ileana Borțun, membră a grupului heideggerienilor dâmbovițeni – devine, în noua lumină, mai clar și mai inteligibil.

Toate numele de persoane și de instituții pomenite în anturajul Cercului Noica atrag atenția asupra sferei de iradiere a acestei pepiniere și a direcției în care, dincolo de declarațiile exprese, ea se îndreaptă. Ele pun în evidență și alianțele, punctele de sprijin pe care se reazemă noul val al noicienilor ori, mai bine zis, dinspre ce direcții și tendințe emană ei ca program filosofic și civic.


[1] În volum, textul continuă astfel: „Apoi, într-un al doilea pas, ajutat și de prieteni, am făcut ce se cuvenea făcut: am restaurat-o în întregime, am păstrat neatinsă camera lui Noica, am amenajat celelalte trei camere pentru a fi locuite din când în când de toți cei care erau dispuși să lucreze acolo imitând spiritul «isprăvilor culturale» ale Păltinișului. Într-o țară fără memorie și fără pietate autentică, am păstrat memoria culturală a unui loc de care, altminteri, s-ar fi ales praful” (Întâlnire cu un necunoscut, București, Ed. Humanitas, 2010, pp. 78-79). Dl. Liiceanu socotește, astfel, că intrarea cabanei de la Păltiniș în proprietatea domniei sale este un act patriotic și că transformarea acestui loc într-un sanctuar al venerării filosofice rezervat celor din cercul domniei sale ar fi o dovadă de… pietate autentică.

[2] Punerea alături a lui Lovinescu și Noica, primul fiind de formație franceză și adept al sincronismului, al doilea preferând sursele germane și admirându-l pe autohtonistul și ortodoxistul Nae Ionescu, reprezintă, în sine, o performanță ce dovedește tipul de cernere a valorilor culturale specific gustului liicenian. Dar nu despre asta este vorba aici, ci despre expansiunea instituțională a puterii cultural-simbolice a dlui. Liiceanu.

Vezi: http://www.casa-lovinescu.ro/

În legătură cu Cenaclul Lovinescu, un interviu al Ioanei Pârvulescu, scriitoarea care se ocupă de această inițiativă, lămurește că așezarea domniei sale în fruntea cenaclului a survenit după refuzul altora și, mai ales, după abordarea ei, personal, de către Monica Lovinescu, dornică să știe că în casa tatălui ei, unde odinioară se țineau ședințele Cenaclului Sburătorul, activitatea cenaclieră se reia. Fapt de netrecut cu vederea, „La fiecare ședință avem un invitat-surpriză (nu îl spun dinainte), în funcție de tema discutată. Așa că între invitații de onoare au fost – îi înșir într-o ordine întâmplătoare – Dan C. Mihăilescu, Alexandru George, Andrei Cornea, Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu. Și, firește, Gabriel Liiceanu, cel datorită căruia există această Casă Lovinescu și tot ce se petrece în ea (subl. O.P.)!”(Maria Bercea, „Interviu cu Ioana Pârvulescu”, Revista 22, 28 aprilie 2006 – 04 mai 2006). Iată că, dacă inițial părea că Monica Lovinescu are meritele ctitorului, Ioana Pârvulescu dezvăluie, în cele din urmă, rolul fundamental jucat de Gabriel Liiceanu în înființarea cenaclului, dar și în funcționarea Casei Lovinescu în general.

[3] Vezi: http://cerculnoica.wordpress.com/about/

„Cercul Noica a luat naștere în 2004, la inițiativa mai multor studenți ai Facultății de Filozofie. Inițial, întrunirile aveau loc în incinta facultății, în condițiile în care Casa Lovinescu nu era încă amenajată. Cercul este frecventat actualmente de aproximativ 40 de studenți și absolvenți de filozofie, reuniți în jurul unui nucleu format din Sorin Lavric, Cătălin Buciumeanu, Ana Petrache, Bogdan Duca, Răzvan Andrei și Paul Sandu. După cum declara Sorin Lavric, studenții sunt selectați pe criteriul formației filozofice, dublată de aptitudini literare, obiectivul cercului fiind acela de a forma un grup de tineri exegeți ai operei lui Constantin Noica. Potrivit lui Sorin Lavric, studiul operei lui Noica, demarat de Gabriel Liiceanu, riscă să se termine odată cu el, atâta timp cât nu se vor face eforturile necesare pentru ca demersul să aibă continuitate. Cercul Noica a beneficiat de sprijinul deplin al lui Gabriel Liiceanu chiar de la început, el fiind de altfel cel care a reușit să trezească în Facultatea de Filozofie entuziasmul pentru studierea operei gânditorului de la Păltiniș (subl. O.P.).

Cercul Noica este singurul cerc de studii filozofice din țară focalizat pe studiul unui autor român, cel puțin singurul care reușește să răzbată în presa culturală și de specialitate. Situație regretabilă, dacă e să ne gândim și la alte nume mari ale filozofiei românești care ar trebui să beneficieze de o astfel de atenție, concretizată prin abordări de nivel profesionist, și am putea să menționăm aici numele lui Lucian Blaga, spre exemplu. Sorin Lavric acuză, de altfel, lipsa unui cadru necesar menit să încurajeze acest gen de demersuri, indicând, printre altele, imposibilitatea ca studenții români să obțină burse de studiu în străinătate pentru studii ce îi privesc pe gânditorii români, printre care și Noica: «Noica nu este o valută forte la fel ca alți filozofi internaționali». În fapt, noi suntem cei care putem și cărora ne revine misiunea de a promova valorile culturii române, dezvăluindu-le apoi și pe scena culturii internaționale. Nu ne putem aștepta ca cei din afară să ne descopere și să ne facă valorile cunoscute. Drept pentru care, afirmă Sorin Lavric, avem nevoie de burse acordate de statul român sau de fundații culturale private (subl. O.P.) care să încurajeze studiul filozofilor români, avem nevoie de conferințe internaționale și de seminarii sau tabere de vară pe această temă (subl. O.P.), dar, mai mult decât orice, trebuie să ne străduim ca filozofii români să devină accesibili în afară, prin intermediul traducerii lor în limbi de circulație internațională. Cercul Noica poate reprezenta o inițiativă model pentru demersuri similare axate pe studiul altor gânditori autohtoni”. (Alexandru Racu, „Filozofia românească, valorizată la Casa Lovinescu”, Revista 22, an. XV (898), 25 mai – 31 mai 2007)

Anunțuri

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/03/28/aliante-culturale-si-terorism-intelectual-o-privire-in-proximitatea-culturala-ii-noicism/trackback/

RSS feed for comments on this post.

5 comentariiLasă un comentariu

  1. Dragă Ovidiu,
    mă întorc la această postare, oarecum stimulat de excelentul articol al profesorului Adrian Niţă despre unele aspecte ale lipsei de ecou, la noi (mai exact tocmai în tabăra nicasiană) faţă de plagiatul lui Galimberti. Vezi: (http://www.observatorcultural.ro/Noica-si-Galimberti*articleID_25165-articles_details.html)
    Dar, cum să obţii burse pentru studierea lui Noica în străinatate cînd, pentru asta nu trebuie să explici doar cele 19 texte explicit şi asumat legionare ale lui Noica, dar şi textele (despre Eliade, hiperbolizante), din 1975 publicate în revista (ţine-te bine!) „Săptămîna”!
    Şi l-au mai denigrat pe Marino!

    • Dragă Vasile,

      Explicația nu poate fi decât aceea că băieții – și fetele – celor pe care îi numești nicasieni (eu, repet ce-am mai zis, prefer să le spun noicieni din respect față de filosoful la care ne referim; „nicasian” aduce prea mult a „nicadori”, iar pentru ăștia eu, personal, nu am nicio slăbiciune) sunt atât de frapați și de interesați de ce se întâmplă pe acest blog, încât și-au pierdut, momentan, forța de reacție la plagiate. Va trebui, pesemne, să le luăm tot noi în seamă. Uite că dl. Adrian Niță o și face, având de partea domniei sale atu-ul că a produs o carte de merit despre individ(ual/itate) la Noica. În articole ceva mai vechi de-ale mele observam și eu – ba în Apostrof, ba în Tribuna – că Noica nu începe și nu se termină cu Jurnalul de la Păltiniș. Mărturie stau atâtea cărți scrise deja de studioși ori foști admiratori ai lui, chiar şi în formula jurnalului personal, precum echinoxistul din Orăștie, Gabriel Petric, sau scriitorul octogenar Teodor Tanco.

      Trebuie să acceptăm că există o lume filosofică românească alcătuită din adulatori necritici, care – în forme fățișe sau disimulate – încearcă să își făurească o genealogie culturală pe terenuri friabile: Nae Ionescu, Alexandru Dragomir (două nume de inși care în mod conștient – probabil că știau ei de ce – nu au dorit să lase o operă). Nu-i nimic, zeloșii lor gonaci le-o făuresc în loc, destinându-le posturi pe care aceștia le-au refuzat o viață întreagă. Adularea lor devine astfel sfruntare, respectivii sunt așezați pe piedestaluri unde nu le-ar fi venit la îndemână să se așeze singuri și de care s-au ferit ca de Iad.

      În schimb, pe Noica îl pot plagia italienii, nu-i așa, fiindcă e mai bine să fii canibalizat de străini – semn de interes cultural – decât ignorat… Puah!

      Ei, și de aici până la a spăla până la decolorare păcatele multiple ale celor divinizați, dacă există, când și unde există, nu mai e decât un pas; ușor de făcut.

      Nu știu dacă vom trăi destul să vedem o monografie Eliade scrisă cu asumarea clară a opțiunilor de extremă dreaptă ale acestuia (nu o va scrie, oricum, dl. Florin Țurcanu). Nici până la un Noica unde extremismele de stânga și de dreapta ajung să reprezinte deschis, asumat, niște chei de înțelegere ale filosofului și omului cetății nu vom ajunge prea curând decât împreună cu aferentele slugarnice gudurări (nu se putea altfel, trebuia, a fost o dovadă de inteligență adaptativă etc.).

      Trebuie curaj pentru a privi cu onestitate adevărurile incomode în față, nu crezi?

  2. Stimate Domnule Ovidiu Pecican,
    As vrea sa va fac o marturisire. Nici unul dintre cei care frecventau Cercul Noica (spun „frecventau” pentru ca, in prezent, activitatea de acolo s-a cam incheiat, fiecare avand proiecte proprii…) nu l-a intalnit pe dl Liiceanu in afara orelor de curs. Ideea conform careia ar exista un „grup” bine configurat ideologic sau ceva de genul acesta e cel putin hazardata. Suntem doar cativa tineri care au gasit un spatiu in care pot studia ONTOLOGIA lui Noica si in care pot dezbate diferite aspecte ale acesteia, calauziti cumva de gandul, usor naiv, ca filozoful poate fi pus fata in fata cu alti ganditori ai lumii, ca poate fi „actualizat”. Suntem prieteni cu optiuni politice diferite, de credinte si chiar confesiuni diferite, cu joburi diverse, pe care ne-a unit pentru o vreme interesul academic pentru opera strict filozofica a lui Noica. Evident, nu doar interesul pentru el, ci si pentru alti ganditori, dupa cum ati observat.
    Am scris aceste randuri pentru ca ma mira afilierea mea la o cauza pe care nici macar nu o cunosc si pentru a va multumi pentru interesul acordat articolelor de pe blogul Noica.
    cu respect,
    Razvan Andrei

    • Stimate Domnule Răzvan Andrei,

      Vă mulțumesc pentru descinderea de o clipă pe acest blog și, desigur, pentru interesul arătat uneia dintre postările mele. Ea v-a provocat o confesiune pe care am citit-o cu toată seriozitatea și considerația colegială. Rețin cu bună credință ce-mi spuneți și nu mă îndoiesc de adevărul ziselor dvs., precizând, totodată, că nici în Grupul „Criterion” – comparație onorantă, poate – oamenii nu erau de aceeași orientare, ceea ce nu împiedică istoria culturii să ia în considerare echipa respectivă ca grup solidar. Veți fi, poate, pe de altă parte, de acord că interesul pentru ONTOLOGIA lui Noica nu este același lucru cu interesul pentru gândirea lui Troțki, să zicem. Spun asta pentru a evidenția circumstanța că, în principiu, este greu, în lumea care amprentează vizibil ideologic modestele preocupări personale ale fiecăruia dintre noi, interesul pentru un filosof de dreapta să fie scutit la modul absolut de afiliere. Nimic rău, în principiu, altminteri, în a fi afiliat. Este grozav ca tinerii cu preocupări filosofice să se adune în jurul unei persoane, a unui proiect sau într-un cadru instituțional, fie el și nefinanțat, ținând de societatea civilă. Rămâne, totuși, important, să știm în fiecare moment „cum stăm”. Discursul lui Noica, idealist, având un aer de frondă și opoziție la limba de lemn a comunismului și la temele marxismului obligatoriu, s-ar putea ca astăzi să fi devenit oarecum reversul a ceea ce era odinioară: un alt tip de conformism, o rețetă de succes social, o curtenie cu aer de obediență. Timpul va decela dacă este așa sau, prin exegeza valoroasă și originală pe care dvs. înșivă ori vreunul dintre colegii dvs., o puneți în joc, validând o preocupare de tinerețe, înscriind-o în linia întâi a valorilor noastre.

      Cu respect și bune gânduri,

      Ov. Pecican

  3. Material video cu Noica !


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: