ÎN CONTRA DIRECȚIEI DE ASTĂZI ÎN FILOSOFIA ROMÂNEASCĂ. XVII: ACȚIUNEA PENTRU ACȚIUNE ȘI TERORISMUL INTELECTUAL

3. Cultul acțiunii pentru acțiune este o idee care, pentru Eco, circulă între Goebbels („Când aud că vine vorba de cultură, scot pistolul”) și sloganurile anti-intelectualiste anonime. Nu ducem nici noi lipsă de asemenea reacții în presa cotidiană, unde intelectualii sunt arătați cu degetul de toată lumea și de oricine. Reflecția, în general, pare să fie suspectă pentru mulți români, o serie de remarci critice dezvăluind că, atunci când tace, intelectualul este învinovățit de neimplicare și dispreț față de societatea care l-a format și în care trăiește, iar când se implică, este suspectat și acuzat de partizanat, de corupție (își „vinde” atașamentele etc.). Deși nu se spune, câștigă, în asemenea cazuri, ideea că acțiunea socială fără reflecție este preferabilă, că abordarea „tehnică”, prin tehnocrație, a treburilor publice, este preferabilă, că intelectualul trebuie marginalizat și nu e bun de nimic.

De pe urma acestor atitudini, destul de răspândite și, mai ales, recurente, reacțiile intelectualilor s-au decantat în două linii majore. Unii dintre ei par dispuși să se detașeze de imaginea tradițională distribuită pe seama condiției de oameni de carte, aceea a unor studioși și oameni de opinie, preferând să interpreteze uvertura specializării țintite, a „profesionalizării” și „tehnicizării”. Aceștia sunt adepții abordărilor utilitariste și pragmatiste, atribuind categoriei pe care o reprezintă roluri sociale indiscutabile și solicitând pe seama acestora locuri strategice în ansamblul social (vezi ideea guvernului de tehnocrați). Alții își radicalizează opțiunile pentru ceea ce reprezintă pasiunea și zona lor de expertiză particulară, socotind că o condiție cum este cea intelectuală are și trebuie să aibă rolul edificării minții și sufletului dincolo de circumstanțele triviale ale contextului. „Turnul de fildeș” în care par dispuși să se refugieze nu diminuează importanța travaliului lor, iar faptul că sunt bine antrenați în descifrarea limbilor moarte (precum clasiciștii, a urmelor materiale îndepărtate (ca arheologii) sau că se ocupă de chestiuni ținând de abstragerea totală de la imperativele clipei (precum unii dintre comentatorii de filosofie și istorici, mulți plasticieni, poeți și prozatori, muzicienii) este o expresie a convingerii că misiunea intelectualului este aprofundarea cunoașterii pe seama unei societăți în orice condiții, dincolo de tot ce se întâmplă în jur.

În felul lor, fiecare dintre cele două poziții descrise mai sus sunt, de fapt, pledoarii pentru acțiune; desigur, o acțiune în termeni specifici, o acțiune cărturărească, metamorfozată prin dinamica publicării de carte, a expozițiilor și a concertelor, a conferințelor științifice și a simpozioanelor cele mai felurite. Chiar dacă nu descrie o dinamică socială în înțelesul pe care termenul îl evocă îndeobște – organizarea de mișcări civice și participarea la dinamica politică propriu-zisă, militantismul cu finalitate direct socială și economică și cu impact asupra modului de a gândi al unei generații – și „tehnocratismul” și și abordarea abstrasă („Turnul de fildeș”) sunt, de fapt, expresii ale unor ideologii și nu trebuie confundate cu absența situărilor în societate.

Între cele două se întinde însă plaja amplă, diversă și foarte nuanțată a celor care, intelectuali fiind prin formație și statutul social-profersional îndeplinit, socotesc că este important ca vocile lor să contribuie la armonia sau la reglarea funcționării societății proprii. Ei pot vorbi solitar, în nume propriu, întemeindu-se pe autoritatea pe care o au sau doresc să o cucerească, dar se pot și grupa – în formațiuni instituționale preexistente, în altele special create sau în grupuri mai mult sau mai puțin informale, din preajma unor publicații, a unor platforme de idei -, acționând în felul care convine cel mai bine profilului preocupărilor lor și scopurilor pe care le urmăresc. Atunci când intervențiile lor sunt strict contextualizate, sporadice, conjuncturale și, mai ales, întâmplătoare, când nu au un caracter persuasiv și nici nu aspiră la vreo sistematicitate, poziționăriule trebuie luate ca atare, mărturii ale unei sensibilități specifice, a rezonanței la anumite teme și motive, exemple de situări personale. Când, însă, ele sunt expresia unei „politici” de grup, dobândind, mai mult sau mai puțin, caracterul unor manifeste și programe pentru o întreagă categorie cărturărească, oricât de restrânsă, atunci aspirația de a influența efectiv și de a modela mai mult sau mai puțin direct viața publică dobândește preeminență și trebuie interpretată ca atare; cu atât mai mult cu cât tendinței respective i se raliază o acțiune intelectuală persuasivă, formulări și reformulări, revenirea, din timp în timp, la aceleași teme.

Grupurile intelectuale care, formulând programe proprii, participând la dezbaterea publică în mod repetat, de-a lungul unor perioade mai mult sau mai puțin reprezentative (luni, ani, decenii), au în posesie – sau la dispoziție – și mijloace instituționale (mediatice, academice, editoriale) capabile să influențeze cu destulă forță opțiunile dintr-o societate dată sunt, fără îndoială, dintre acelea ale căror autosituări, programe și formulări posedă forța cea mai mare de impact social, atât în actualitate, cât și pe termen lung. Când membrii unui grup intelectual coerent, cu obiective precise, având în frunte lideri de opinie cunoscuți, dețin poziții academice (conducere de instituții de învățământ superior, sunt premiați, medaliați, au contacte nesporadice cu tinerii în formare și cu cei aflați la început de carieră, pot influența luarea de decizii și acordarea de foloase precum premii, burse, facilități de documentare și studiu etc.), mediatice (posedă canale de radio sau/ și televiziune proprii, au emisiuni personale, dețin reviste și/ sau ziare, susțin rubrici cu apariție recurentă etc.) și au parte de o recunoaștere publică semnificativă, puterea lor de impact social este considerabilă.

Când lucrurile au ajuns atât de departe, ele dobândesc contururi din ce în ce mai precise. În România, unde, urmând exemplul președintelui Traian Băsescu, toată lumea vorbește despre moguli – căci, pe vremea P.S.D.-ului, a lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, cei ce dețineau pârghiile puterii politice, banul din afaceri private și controlul de tip mafiot cu impact public se numeau baroni, locali sau nu -, diferența între acești potentați de stil nou și vechii baroni este că mogulii au acaparat și puterea mediatică. Ei dețin televiziuni, ziare și reviste, ba editează și cărți. Te poți întreba la ce bun, de vreme ce au deja majoritatea mijloacelor menite să le asigure prosperitatea, inițiativa în materie de decizie economică și politică. De ce ar râvni și la mijloacele de informare cu impact de masă, la ustensilele mediatice modelatoare de conștiințe? Răspunsul este simplu: dorința lor este de a-și asigura longevitatea și expansiunea, în competiția cu alții asemeneni lor, prin captarea și seducerea unor segmente cât mai importante din public.

Competiția se susține cu mijloacele imaginii, sunetului și cuvântului. Propaganda a devenit privată, chiar și atunci când ea a ajuns să se producă cu mijloacele statului și, aparent, în numele lui, după cum statul însușii s-a privatizat, în beneficiul alternativ al uneia sau alteia dintre instabilele coaliții aflate efemer la putere. Când omul, împreună cu grupul său, a ajuns la pârghiile acestui tip de putere ce îmbină dimensiunea materială cu cea simbolică, războiul se duce cu mijloacele persuasive ale terorismului intelectual, după cum numea Jean Sévillia această metodă de acțiune specifică grupărilor intelectuale.

Terorismul intelectual ar fi „… nici mai mult, nici mai puțin decât un sistem totalitar. Dar … un totalitarism mieros, ipocrit, insidios, ce vizează să-i ia cuvântul opozantului, devenit un ins periculos care trebuie eliminat. Eliminat, dar fără vărsare de sânge: numai prin cuvinte. Cuvintele conștiinței liniștite. Cuvintele marilor conștiințe. Cuvintele care ucid.// Circumstanțele variază, dar procedeul rămâne același. Mai întâi, în imaginarul țării este imprimat un arhetip al răului. De la război încoace, această funestă figură a fost întruchipată de fascist, capitalist, imperialist, colonialist, xenofob, rasist, partizanul ordinii morale. Aceste etichete, în cel mai bun caz, deformează realitatea; în cel mai rău caz, mint. Aplicate de mâini experte, ele îmbracă un sens nedefinit, a cărui elasticitate permite înglobarea tuturor elementelor asupra cărora ideologii aruncă anatema. Apoi, tehnica obișnuită duce la asimilarea adversarului cu arhetipul răului. Efectul acestei amalgamări este radical disuasiv: cine și-ar asuma riscul de a fi, de pildă, tratat drept fascist sau rasist? Acuzația poate fi explicită sau poate fi efectuată prin insinuare, deschizând ușa spre procesul de intenție: orice opozant poate fi atacat nu pentru ce gândește, ci pentru gândurile care îi sunt atribuite. Manichéisme oblige, maniheismul constrânge la acest lucru: o altă logică intră în ultimă instanță în funcțiune: diabolizarea. Nici nu se pune problema de a discuta pentru a convinge: e vorba doar de a intimida, a culpabiliza, a descalifica.// Terorismul intelectual … constituie un sistem. Nu trebuie să căutăm un complot îndărătul lui, și nici pe cineva care dirijează clandestin lucrurile. De altfel, el nu apără o temă unică și nu reprezintă interese neapărat concordante. E o mașinărie care se sprijină pe complicități doctrinare și pe rețele de generație; trebuie reținut însă că avem de-a face cu o mașinărie oarbă.// (…) Istoria, arta, literatura, știința sau ecologia sunt terenuri de vânătoare pentru terorismul intelectual…” (Jean Sévillia, Terorismul intelectual, București, Ed. Humanitas, 2007, traducere de Ileana Cantuniari,  pp. 8-9)

Cum spuneam, în lumea intelectuală, acțiunea pentru acțiune se traduce prin dinamica de idei, demersuri publicistice și gesticulația academică, ce nu dau rezultate directe și imediate și nu duc la schimbări sociale și politice de unele singure. Forma persuasivă la maximum a acestora, prin procedurile avute în vedere de Jean Sévillia, este terorismul intelectual. Nici România actuală nu duce lipsă de așa ceva, după cum nici interesele care să mâne în luptă taberele beligerante, ori actorii care să se bată în numele lor nu absentează din peisajul nostru social și intelectual.

The URI to TrackBack this entry is: https://ovidiupecican.wordpress.com/2011/03/22/in-contra-directiei-de-astazi-in-filosofia-romaneasca-xvi-actiunea-pentru-actiune-si-terorismul-intelectual/trackback/

RSS feed for comments on this post.

29 comentariiLasă un comentariu

  1. Dar de ce exploataţi aşa de insistent acel eseu conjunctural al lui Eco despre fascism? Intenţionaţi cumva ca foiletonul dvs. să fie despre el?

    • Stimate Domnule Adrian Condrat,

      Mulțumesc pentru amabilul interes față de proiectul meu. La primele episoade mi s-a reproșat insistent că mă leg din cale afară de bietul Heidegger. Acum dvs. îmi sugerați același lucru în legătură cu Umberto Eco. Sau nu Eco e problema, ci faptul că am ales din opera lui tocmai ceea ce numiți un „eseu conjunctural”? Cred că toate scrierile apar în anumite conjuncturi, unele legate strâns de acestea, altele mai discret și mai superficial. Însuși textul meu serial este… conjunctural. Mi-am întrerupt travaliul la romanul pe care tocmai îl scriam, având sentimentul că s-ar putea să mă aflu în fața unei urgențe a vieții noastre culturale. Nu știu dacă ați observat, dar în ultima vreme dl. Gabriel Liiceanu este mai implicat în efortul de a face ordine în cultura română. Dacă nu ați băgat de seamă, citiți, vă rog, succintele recomandări de pe coperta ultimă a cărților mai tinerilor săi prieteni Liviu Bordaș („Apașul metafizic”) și, respectiv, Sorin Lavric (cele 10 eseuri ale sale). Veți înțelege atunci, poate, ca și mine, că dl. Liiceanu, care acum 20 de ani punea la punct lichelele comuniste, iar acum cinci se ocupa de Mona Muscă și de părintele Marchiș în chestiunea asanării morale a vieții noastre publice, a decis, în fine, să dea contururi rezonabile și amărâtei noastre vieți literar-culturale, asanând-o și reconstruind-o cu autori „de casă”.

      Asta ar fi conjunctura, stimulată, cum am mai declarat-o, și de iritabilitatea dlui Bogdan Mincă și a prietenilor domniei sale. Sigur că, nu v-o ascund, mă amuză foarte tare să încerc să îmi construiesc argumentația pe baza unor cărți apărute la Ed. Humanitas, adică tot în casa dlui Liiceanu. Firește că nu mă aștept ca, publicându-le, domnia sa să fi făcut ce fac eu, adică să le fi și citit. Inteligentele și agreabilele eseuri ale lui Eco, sau cartea despre Terorismul intelectual a lui Sevillia sunt însă astfel de apariții, și ele sunt foarte utile micului meu efort de sistematizare.

      Caracterul conjunctural al unor scrieri nu le face pe acestea irelevante. Sunt doar contexte specifice în care o ideație își face loc către suprafața vieții culturale în care apare, nu credeți?

      La fel, dacă aș scrie un eseu despre Eco vi s-ar părea cu totul dezagreabil? Lăsând gluma deoparte, după înșiruirea temelor fasciste de către autorul italian, preluată de mine în formă rezumativă, nu v-ați fi așteptat să încerc să le ilustrez punct cu punct? Pe tot parcursul demersului meu am încercat, mai izbutit sau mai puțin izbutit, după caz, știință, dispoziție și posibilități, să îmi argumentez punctele de vedere. Altminteri ar fi vorba poate de simple aplauze și omagii – ca în exercițiile de admirație lansate ca gen de știm noi cine, chiar când Ceaușescu murise deja – sau despre calomnii (o temă dragă inimii dlor Liiceanu și Pleșu, revenind stereotip în discursul lor separat și comun de fiecare dată când cineva nu le acordă discursul gratulant pe care dânșii socotesc că îl merită).

      Ca să rezum: Eco este prezent în textul meu nici mai mult, nici mai puțin decât îmi este strict necesar. La fel și Nolte și oricare alt autor citat sau la care mă refer.

      Cu stimă,

      O.P.

  2. Da, numai că Ernst Nolte si Jean Sevillia rămân, totuşi, până acum, prezenţe sporadice în textul dvs., pe când pe Umberto Eco îl tot citaţi, uneori reluându-i, în episoade diferite, unul şi acelaşi pasaj (care nu e obligatoriu neîntemeiat, dar statuează truisme). Or, spre deosebire de Nolte, Eco nu e, totuşi, nici măcar istoric, necum expert în fascism.

    În plus, „inteligentul şi [- admit -] agreabilul” eseu al lui Eco nu face decât să analizeze fascismul dintr-o perspectivă intelectuală devenită, în ultimele decenii, un veritabil loc comun în filosofie şi în psihologie: doctrina „asemănărilor de familie”, datorată notoriului Ludwig Wittgenstein. Nimic, aşadar, propriu-zis novator aici.

    În consecinţă, de ce l-aţi privilegia pe eruditul universalist Eco până şi într-o discuţie relativ tehnică şi destul de strict circumscrisă despre fascism, discuţie în care opiniile unor autori cu o specializare mai îngustă, poate, dar mai strictă ar merita (zic eu) cel puţin la fel de mult credit?

    • Eco mă amuză și îmi place mai mult. (E, și el, scriitor!)

  3. Aşadar, privilegiaţi analiza pe care o face Eco fascismului mai curând pe criteriul divertismentului sau al delectării estetice pe care (v-)o produce decât pe acela al pertinenţei ideatice efective? – Precizarea ar putea fi relevantă, de vreme ce aţi lăsat impresia că, aici, vă pronunţaţi asupra fascismului ca istoric, nu ca scriitor (caz în care ar fi de aşteptat să nu-l favorizaţi pe Eco prioritar pentru valenţele agreabile ale stilului său literar).

    Dar chiar şi dacă ne menţinem în zona meritelor stilistice, nu e întotdeauna clar unde le sesizaţi dvs. Aţi reprodus, bunăoară, de mai multe ori, în acest serial, următorul extras:

    „… Chiar dacă regimurile politice pot fi răsturnate, iar ideologiile pot fi criticate şi dezminţite, în spatele unui regim şi al ideologiei sale există întotdeauna un anume fel de a gândi şi a simţi, o serie de deprinderi culturale, o nebuloasă de instincte obscure şi pulsiuni impenetrabile (subl. O.P.)” („Fascismul etern”, în Cinci scrieri morale, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005, traducere de Geo Vasile, pp. 29-30).

    Or, cer iertare, dar pasajul în cauză mi se pare destul de plat sub raport stilistic.

    Mai departe, nici sub raport ideatic nu-mi pare tocmai revelator sau deschizător de drumuri. Astfel, teza că „/…/ în spatele unui regim şi al ideologiei sale există întotdeauna un anume fel de a gândi şi a simţi /…/” este, cu tot respectul, o platitudine sadea, ce nu poate fi scutită de acest statut numai în baza prestigiului (meritat, de altfel!) ce înconjoară numele autorului ei.

    • Ei, ce bune sunt „platitudinile” câteodată… În cultura noastră se pare că trebuie lansate platitudini din astea la toate cele trei mese principale ale zilei. Chiar și așa, mulți vor trece pe lângă ele. Dacă ați văzut reacțiile HAH pe acest blog la ceea ce părea „enormitatea” atragerii atenției asupra riscurilor de a propulsa în prim plan, ca mare înțelept al acestei lumi, silueta lui Martin Heidegger, în pofida nazismului lui patent, ați putut înțelege că, dacă nu a participat la operațiunile trupelor hitleriste de asalt și nici nu a făcut parte dintre gardienii din lagărele lui Hitler, pentru tinerii înțelepți ai patriei noastre tema nazismului este epuizată.

      Să o mai spun, deci,și eu, încă o dată, deși văd că ați reluat-o, la rându-vă: “/…/ în spatele unui regim şi al ideologiei sale există întotdeauna un anume fel de a gândi şi a simţi /…/” Exact! Chiar așa! Nu e totuna ce popularizezi prin traducere și ce comentezi. Dacă opțiunile proprii nu te definesc, atunci ce te-ar mai putea defini?

      Înțeleg că prin stil înțelegeți doar ceva ce iese înafara „platitudinii”, deși platitudinea a fost stilul dominant al mai multor epoci. Acordați cuvântului „stil” doar valențe estetice?

      Atunci nici Wittgenstein n-ar trebui să vi se pară eligibil.

  4. Iertaţi-mă, dar nu sunt sigur că înţeleg.

    Citatul dvs. favorit din eseul lui Eco despre fascism (să-l mai reproduc, la rându-mi, o dată) arată aşa:

    „… Chiar dacă regimurile politice pot fi răsturnate, iar ideologiile pot fi criticate şi dezminţite, în spatele unui regim şi al ideologiei sale există întotdeauna un anume fel de a gândi şi a simţi, o serie de deprinderi culturale, o nebuloasă de instincte obscure şi pulsiuni impenetrabile (subl. O.P.)” („Fascismul etern”, în Cinci scrieri morale, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005, traducere de Geo Vasile, pp. 29-30).

    Acum, nedumeririle mele:

    1. Eco spune: “/…/ în spatele unui regim şi al ideologiei sale există întotdeauna un anume fel de a gândi şi a simţi /…/”. – Or, intenţionaţi cumva să sugeraţi, atunci, că liderii „grupului HAH” (Dnii Pleşu şi Liiceanu, în speţă) caută cu tot dinadinsul să sprijine şi să instituie în România un regim dictatorial de dreapta, numai pentru că traduc şi comentează opere de filosofie non-politică ale unor gânditori care, politic, au fost de dreapta (Heidegger)?;

    2. Dacă Dnii Pleşu şi Liiceanu sunt într-adevăr animaţi într-o atare direcţie de „o nebuloasă de instincte obscure şi pulsiuni [realmente] impenetrabile”, ce vă determină, totuşi, să credeţi că dvs. (sau oricine altcineva) reuşiţi (reuşeşte) să descifraţi (descifreze) chiar corect respectivele „instincte” şi „pulsiuni”? (Trec peste faptul că însăşi alegerea acestor termeni e discutabilă: în sens riguros, prin „instinct” se înţelege un ansamblu de reflexe necondiţionate, adică înnăscute, şi caracteristice tuturor sau majorităţii membrilor unei specii – or, nu mi se pare deloc cert că înclinaţia pentru fascism e efectiv înnăscută şi prezentă la majoritatea membrilor speciei Homo sapiens sapiens; totodată, cuvântul „pulsiune” se confruntă cu aceleaşi dificultăţi, la care se mai adaugă, în schimb, şi unele rezonanţe psihanalitice, destul de suspecte.);

    3. A spune doar că în spatele unui regim politic şi al unei ideologii există întotdeauna un „anume” fel de a gândi şi a simţi, „o serie” de deprinderi culturale, o „nebuloasă” de instincte „obscure” şi pulsiuni „impenetrabile” nu mi se pare foarte informativ. Problema ar fi să se elucideze mai degrabă prin ce se distinge acel mod „anume” de a gândi/ simţi şi care sunt – concret – deprinderile culturale incriminate. De asemenea, ar fi mult mai folositor să ni se comunice în ce fel ar putea fi, eventual, risipită – la nivel analitic – nebuloasa cu pricina sau cum ar putea fi desluşite, totuşi (în caz că ar putea fi), aşa-zisele instincte „obscure” şi pulsiuni „impenetrabile”, active în arriere-plan;

    şi

    4. După cum singur aţi recunoscut, dvs. privilegiaţi într-o discuţie relativ tehnică despre fascism acest eseu „la temă” al eruditului, dar nespecialistului Eco. Întrebându-vă de ce o faceţi (în loc să acordaţi un credit măcar egal unor istorici de meserie, experţi veritabili în fascism), dvs. mi-aţi răspuns că Eco vă amuză şi vă place mai mult (fiind el şi scriitor). Or, nu era clar de ce talentul literar ca atare ar asigura mai multă îndreptăţire analizei lui, astfel încât opiniile sale în chestiunea fascismului să merite mai multă atenţie decât vederile unor istorici pur-sânge, experţi în fascism. Oricum, spuneam, în pasajul pe care-l tot citaţi nici măcar nu mi se pare că se întrezăreşte stilistul Eco: paragraful nu e formulat deosebit de pregnant, nu amuză şi nu produce deosebită plăcere (lăsând la o parte că nici chiar vizionar nu e). Dar, de fapt, eu m-am referit la aspectul estetic doar întrucât dvs. aţi părut că-l invocaţi, pentru a vă explicita preferinţa faţă de el în contextul actualului serial. Pentru mine, însă, referirile la caracterul „agreabil” al scrisului lui Eco constituie o simplă diversiune, într-o discuţie în care contează (înclin eu să cred) mai curând pertinenţa şi/ sau întemeierea concepţiilor sale despre fascism. De aceea, şi pe Wittgenstein l-aş evalua tot din perspectiva plauzibilităţii concepţiilor sale, nu din perspectiva expresivităţii stilistice, a cărei absenţă i-o conştientizez, într-adevăr, dar nu i-o imput, întrucât eu nu îl citesc prioritar pe Wittgenstein pentru că „mă amuză” şi „îmi face plăcere”, cum – dimpotrivă – păreţi să procedaţi dvs. cu textele lui Eco în general şi, în particular, cu acest eseu al lui despre fascism.

    • Stimate Domn,

      V-am mai spus – și pe când semnați altfel – că radicalismul și alunecarea spre absolutizări nu sunt garanția bunei descifrări. Dacă îmi place înghețata înseamnă că e obligatoriu să devin producător de înghețată? De ce, dacă unii iubesc ideația care, în anumite combinații, intră în constelația fascistoidă, ar trebui ca acea persoană să devină neapărat extremist activ, eventual fuehrer?! Nu toți scriitorii sau oamenii de cultură devin d’Anunzzio, gata să se îmbarce, ei înșiși, pe o vaporetă și să participe la cuceriri de carnaval… Convocați la discuții serioase, dar pe urmă dovediți inapetență pentru seriozitate. Vorbim aici de „tendițe”, direcții etc. Și chiar dacă le-ași inventa, pentru plăcerea de a scrie pe blog, în chip de pamflete, tot nu m-aș grăbi să sar cu enormități în genul confundării dlui Liiceanu cu neica Funar sau Vadim, militanți cu nevrozele bine instalate. (Acesta era răspunsul la punctul 1)

      2. Raționalismul dvs. în depășește pe al meu, recunosc. Dacă sunteți gata pregătit nu doar să descifrați „nebuloase” – eu mă rezum să le semnalez existența presupusă și să văd încotro duc ele -, de ce nu o faceți dvs. înșivă? Cred că oamenii sunt destul de diferiți, iar aglomerările din capetele umane cele mai înfierbântate nu se lasă descifrate chiar atât de ușor și nici din cale afară de precis. Vă reamintesc că unui cercetător i-a luat o carte întreagă numai să dibuie oarecum ce era în mintea unui singur morar italian („Brânza și viermii” de Ginsberg, o știți bine, maeste!), darmite să croșeteze tot contextul devenit indescifrabil al mediului și vremii lui?! Cu termenii aveți dreptate. E dificil de lucrat cu ei, și mai ales e greu să îi găsești pe cei mai potriviți. Dvs. ce termeni ați propune în loc de pulsiune, pentru contextul dat? În loc să bombăniți, comportându-vă previzibil, puneți mâna și ziceți, dacă e ceva de zis.

      3. Nu tot ce spunem este informativ. Că tot vorbeam cu alt pseudonim al dvs. despre poeziile în limba spargă… Și, fiindcă tot veni vorba: poate îmi spuneți și mie ce conținut „informativ” are Sein und Zeit al lui Heidegger… Te pomenești că acolo e clar cristal, totul, și nu necesită elucidări, ieșiri din neguri, din tenebre, din abscons, coateri din ascunderi, dezvăluiri… Dar: problema de a elucida ce anume e de dezvăluit e posibil de abordat în mai multe feluri. Eu o fac, spre buna mea dispoziție și edificarea celor asemeni mie, prin Eco. Dvs., n-aveți decât să pariați pe platul și uscatul Wittgenstein. (Dacă nu e plat și uscat, probabil că nu am acces la el, că nu-l înțeleg suficient, că n-am pregătirea, că nu l-am citit etc.)

      4. Asta mi-a plăcut. Poate îmi dați niște trimiteri exacte la „experții veritabili în fascism. Nu e rea nici observația – impersonală, dar emisă de dvs. cu privire la scrisul lui Eco – că „paragraful nu e formulat deosebit de pregnant, nu amuză şi nu produce deosebită plăcere (lăsând la o parte că nici chiar vizionar nu e)”. Chiar puteți decide în general, în numele cititorilor? De ce nu ați asuma în nume propriu observația? Mai înțeleg de aici că așteptați intervenții mesianice, vizionare, metanoia, satori sau mai știu eu ce… Scuzați, ați greșit epoca și locul. Blogul, în orice caz.

      La care anume dintre prețioasele wittgensteinități vă veți fi referind? Reproduceți, vă rog, sau măcar precizați, să știm mai precis despre ce vorbim.

  5. Domnule Pecican,

    Mărturisesc, continuu să nu înţeleg.

    Bunăoară, dvs. aţi inaugurat acest serial, în care păreaţi dornic să dovediţi că „grupul HAH” (Dl. Liiceanu, cu osebire) manifestă tendinţa de a promova scrieri (fie şi non-politice, dar) ale unor gânditori de extremă dreaptă. În acest context, fructificaţi amplu câteva reflecţii asupra fascismului, formulate într-un eseu circumstanţial de Umberto Eco. Şi tot prin Eco a intrat în discuţie şi Wittgenstein, la care nu ţineam morţiş să mă refer.

    Eu am susţinut, de fapt, doar două lucruri:

    Pe de o parte, că Eco nu este nici măcar istoric, darmite istoric specializat în fascism şi că, deci, tot citându-l în chestiunea fascismului, riscaţi să-i acordaţi un credit disproporţionat, printr-un soi de „transfer ilicit de autoritate epistemică” (ceea ce nu înseamnă, de altfel, că eseul lui Eco ar fi neapărat lipsit de merite analitice, ci doar că e nerecomandabil să-l privilegiem în detrimentul opiniilor – de presupus, mai competente – ale experţilor propriu-zişi în fascism);

    Pe de altă parte, am mai susţinut că, întâmplător, dvs. aţi şi selectat din textul (de astă dată relativ mediocru al) lui Eco un pasaj de o platitudine accentuată, găunos, care, spre deosebire de restul eseului, nici nu comunică mare lucru – în schimb, dvs. aţi avut aerul că vă raportaţi la paragraful cu pricina (nu-l mai reiau) ca la o veritabilă mină de aur, de vreme ce l-aţi tot reiterat, de-a lungul mai multor episoade.

    Şi acum să răspund mai ţintit:

    1. Declaraţi: „De ce, dacă unii iubesc ideaţia care, în anumite combinaţii, intră în constelaţia fascistoidă, ar trebui ca acea persoană să devină neapărat extremist activ, eventual fuehrer?! /…/ Vorbim aici de ‘tendiţe’, direcţii etc. şi chiar dacă le-aţi inventa, pentru plăcerea de a scrie pe blog, în chip de pamflete, tot nu m-aş grăbi să sar cu enormităţi în genul confundării dlui Liiceanu cu neica Funar sau Vadim, militanţi cu nevrozele bine instalate”. – Prea bine. Dar, atunci, chiar aşa: dacă într-adevăr nu consideraţi că înclinaţia Dlui Liiceanu şi a exponenţilor „grupului HAH” pentru autori de extremă dreaptă e o dovadă că pactizează ei înşişi cu abuzurile dreptei, ce vă mai îngrijorează, de fapt? În fond, o spuneţi singur: nu în orice combinaţie respectivele idei intră în „constelaţia fascistoidă” de tip blamabil, criminal. Or, chiar şi atunci când cultivă scrierile dreptei, „grupul HAH” pare să prefere, totuşi, combinaţiile benigne – nu credeţi? Ar fi de reliefat, de pildă, că tot Ed. Humanitas (deci, Dl. Liiceanu) a publicat şi volumul lui Jean Sevillia, „Terorismul intelectual”, din care v-a făcut plăcere să citaţi. Şi ştie oricine (sau, mă rog, oricine are minimala curiozitate să se informeze) că Jean Sevillia e un jurnalist de dreapta, care nu invită, însă, la extremism.

    2. În pasajul cu pricina, Eco vorbeşte „o nebuloasă de instincte obscure şi pulsiuni impenetrabile” – sintagmă care v-a amprentat în mod special, de vreme ce aţi subliniat-o şi reluat-o de mai multe ori. Interesant e, însă, că, în restul eseului său, Eco dezminte (implicit) tocmai un atare verdict: bunăoară, dacă semiologul italian chiar avea convingerea că respectivele „insticte” şi „pulsiuni” sunt până-ntr-atât de impenetrabile, probabil că se lăsa păgubaş şi nu mai tenta elucidările (altminteri, nu lipsite de un oarecare interes) pe care, totuşi, le încearcă în eseul său.

    Totodată, ca un aparteu: fumurile reziduale ale anilor ’60 ai secolului trecut n-ar trebui să ne împiedice a ne aminti că autorul volumului „Il formaggio e i vermi” e, totuşi, istoricul GinZBURG (Carlo), nu „GinSBERG” (Allen), poetul beatnik.

    3. Eu nu discut aici nici în calitate de apologet al lui Heidegger, nici al lui Wittgenstein (nici al altcuiva). Nu mă interesează în mod deosebit filosofia nici unuia dintre aceşti doi gânditori. Însă, presupunând că Heidegger e într-adevăr neinformativ şi că deploraţi asta, nu văd de ce aţi reproduce, în schimb, elogios – de astă dată, pasaje tot neinformative, doar că din alţi autori (precum Eco).

    4. Reţin, oricum, acordul dvs. că paragraful din Eco la care mă refer e într-adevăr plat şi neinformativ. Nu de alta, dar iniţial nu păreaţi să concedeţi asta. Însă, odată ce aţi admis-o, se pune iarăşi întrebarea: de ce îl tot citaţi? (Subliniez: mă refer doar la acel excerpt la care tot reveniţi, nu şi la lista de caracteristici ale fascismului, întocmită de Eco, listă care, prin contrast, este informativă şi, deci, potenţial utilă.)

    5. În fine, i-aş enumera – cu titlu exemplificator – pe următorii istorici competenţi în chestiunea fascismului: Francois Furet, Ernst Nolte, Roger Eatwell, Roger Griffin, Robert O. Paxton, Stanley G. Payne – … iar înşiruirea poate continua, la o adică. În orice caz, Umberto Eco nu se numără printre ei (pentru simplul motiv că, repet, nici măcar nu se numără printre istorici). Totuşi, nu pledez – insist – pentru abandonarea completă a eseului despre fascism semnat de Eco, ci doar pentru o reechilibrare a balanţei, prin consultarea şi invocarea cel puţin la fel de asiduă a specialiştilor de mai strictă observanţă.

  6. Stimate Domnule Condrat,

    Mă tot mir, de pe la începutul acestor postări cărora le recunoașteți un anume iz istoriografic, dar la care s-au repezit, cu mare apetit, atâția pseudonimi pasionați de filosofie – și în special de cea a lui Heidegger -, de ce oare, dintre atâția mintoși anonimi, foarte riguroși cu alții, bine informați și, mai ales, știind mai bine decât oricine altcineva ce anume și cum anume ar trebui scris, când e vorba despre scrisul altora, nu s-a ales nici unul care să se ia suficient de în serios pentru a trânti câteva pagini pe tema tendințelor, direcțiilor și orientărilor din cultura româna actuală… Că doar despre asta vorbim aici, nu-i așa? Nu ar fi nici măcar necesar să fie de acord cu ipotezele mele. Pur și simplu, dintre atâția premianți, cum de nu apare nici unul la scenă deschisă să își exprime opiniile despre aceste chestiuni? Poate aveți dvs. un răspuns, în nume propriu.
    Bietul Eco nu e istoric, așadar… Și ce dacă? Cine spune că despre fascism numai istorici se pot pronunța cu îndreptățire? Dar psihologii, sociologii și mai ales ideologicii? Dar filosofii? Ei nu? Ce caută Eco lângă note, în loc de Furet sau altul? Dar ce caută prin buzunarele unui palton un trifoi cu patru foi în loc de buletin, agendă și portmoneu, de exemplu? Sau ce caută peturile de plastic pe câmp, în loc de blânde oițe și fântâni cu ciuturi?

    Și apropo: pe Lugwig Wittgenstein l-ați pierdut pe drum?

    Sastisit, deja, zău.

  7. 1. Din păcate, nu sunt sigur că pot împărtăşi mirarea dvs. Până la urmă, poate că nu chiar toată lumea simte că are căderea sau capacitatea de cuprindere necesare pentru a emite verdicte generale despre „tendinţele, direcţiile şi orientările” unei întregi culturi. Deci, motivele pentru care interlocutorii dvs. nu prea simt nevoia să „trântească nişte pagini” pe această temă ar putea fi – mă gândesc – prudenţa, modestia şi un simţ autocritic suficient de dezvoltat pentru a-i scuti de riscul unor eventuale derapaje analitice.

    Un alt motiv ar putea fi dezinteresul: poate că nu toată lumea are poftă de radiografii ample, de survolări largi, de priviri din planor asupra culturii româneşti actuale.

    De fapt, însă, nici dvs. nu vă rezumaţi la atât. Tonalitatea postărilor dvs. de până acum nu e, adică, una strict analitico-descriptivă, ci şi indispusă, îngrijorată – alarmistă, chiar. Pe scurt, vă temeţi de faptul că multe dintre volumele publicate de Ed. Humanitas stimulează o blamabilă recrudescenţă, la noi, a extremei drepte. Totuşi, singur admiteţi, din câte înţeleg, că Dl. Liiceanu nu e Vadim (Corneliu – şi nici măcar Roger). Prin urmare, punerea în circulaţie a scrierilor unor autori de dreapta (sau a unor comentarii despre opera lor) se cere interpretată nuanţat, nu vi se pare? Astfel:

    Pe de o parte, nu toţi autorii de dreapta apăruţi la Humanitas sunt de extremă dreaptă – unii sunt doar de centru-dreapta (v. cazul Jean Sevillia, care, iată, vă place şi dvs., de vreme ce îl citaţi aprobativ!);

    Pe de altă parte, chiar şi atunci când e vorba de gânditori care au pactizat cu extrema dreaptă (precum Heidegger), li se traduce şi li se publică opera de filosofie non-politică (tratatul „Sein und Zeit”, de pildă, care nu este în niciun caz o operă de propagare a ideologiei „ariene” naziste! mutatis mutandis, aşa cum Liiceanu nu e Vadim, nici Heidegger nu este Joseph Goebbels!). Se poate spune, deci, că respectivii gânditori sunt publicaţi de Humanitas nu din cauza înfrăţirii lor cu totalitarismul de dreapta, ci mai degrabă ÎN POFIDA acestui aspect, ei fiind recuperaţi pentru evetualele lor merite CULTURALE (care, la rându-le, se pot dovedi, ce-i drept, discutabile – dar aceasta e, oricum, o altă discuţie, cred).

    Aşa stând lucrurile, circumstanţa că „grupul HAH” manifestă predilecţie pentru autorii de dreapta îşi pierde conotaţiile sinistre pe care vă obstinaţi să le întrezăriţi dvs. Or, atunci, pentru ce atâta tevatură?

    2. În ceea ce-l priveşte pe Eco, mi-am enunţat deja limpede (speram eu) punctul de vedere. Nu pot decât să reiau formularea mea din comentariul anterior:

    „[N]u pledez – insist – pentru abandonarea completă a eseului despre fascism semnat de Eco, ci doar pentru o reechilibrare a balanţei, prin consultarea şi invocarea cel puţin la fel de asiduă a specialiştilor de mai strictă observanţă”.

    3. Rămâne, de asemenea, şi întrebarea: de ce tot citaţi, din eseul lui Eco, paragraful acela despre „nebuloasa de instincte obscure şi pulsiuni impenetrabile”, odată ce aţi acceptat că, SPRE DEOSEBIRE DE RESTUL ESEULUI (care ESTE informativ – deşi, totuşi, mediocru), el constituie o simplă mostră de retorică banală şi găunoasă? Nu cumva recurgeţi, astfel, la „sofismul autorităţii”, încercând să giraţi nişte biete truisme cu numele „greului” Umberto Eco?

    4. Din câte îmi dau seama, Ludwig Wittgenstein a intrat – repet – în discuţia de faţă numai indirect, pentru că îl invocă Eco, în eseul menţionat. Aşadar, nu văd de ce mă tot chestionaţi despre Wittgenstein – şi care este relevanţa lui pentru problema fascismului, dincolo de interpretarea tentată de Eco însuşi. Modelul wittgensteinian al „asemănărilor de familie” (germ. ‘Familienahnlichkeit’) este, spuneam, un veritabil loc comun în filosofia ultimei jumătăţi de secol: a fost, deopotrivă, aplicat (şi continuă să fie) în cele mai diverse compartimente ale culturii, de la psihologia cognitivă (Eleanor Rosch) şi până la teoria artei (Morris Weitz). În ceea ce îl priveşte, Eco nu face decât să importe acest model în încă două domenii: cel al politologiei şi cel al istoriei politice. Nu cred, însă, ca Wittgenstein să se fi pronunţat, în vreunul din manuscrisele sale filosofice care ne-au parvenit, despre problema punctuală a fascismului. În plus, eu nu sunt un simpatizant al doctrinelor filosofice ale lui Wittgenstein. Deci, încă o dată, faptul că tot insistaţi, în prezentul context, asupra gânditorului austriac, interogându-mă despre el, continuă să mi se pară o reînnoită diversiune.

    • Aveți dreptate. Mi s-ar părea, totuși, nepotrivit să profit de sugestiile dvs. când sunt atâtea semne că dvs. ați putea face treaba mult mai bine decât mulți alții și, de ce nu, chiar decât mine… Păcat că nu vă puneți la treabă. Prea multe ezitări nu sunt neapărat un argument pentru calitate.

      (Asta cu diversiunea, lăsați-o baltă! Nimeni nu vă provoacă la ceva de genul ăsta, dvs. înșivă ați deschis o discuție care, pasămite, ar trebui să se poarte în termenii pe care îi socotiți a fi cei mai potriviți. De unde până unde, cum ziceam și înainte, ideea că despre fascism s-ar pronunța mai autorizat autorii „dvs.” decât autorii „mei?! Pe ce vă întemeiați când stabiliți autoritatea cutărui autor mai curând decât a altuia? Ce vă face să credeți că ar trebui să urmez în modestul meu eseu schemele din capul dvs. și nu pe ale mele? Gândiți ca dl. Liiceanu?! Etc. Nu insist.)

      Dacă vi se pare că e prea multă tevatură pe seama Grupului HAH s-ar putea să aveți dreptate. La urma urmei, vorbim de niște studioși care și-au făcut lecțiile, terminându-și doctoratele și traducând în încercarea de a înțelege mai bine. Nici unul dintre ei nu l-a parcurs în lung și în lat pe Heidegger, deși le reproșează cu aplomb altora acest lucru.

      Și totuși: să îi credităm că, de la o vreme, ar putea sta și pe propriile picioare. Dacă aceste picioare vor fi înfipte într-un sol fascistoid, nu mă entuziasmează deloc… Pe de altă parte, de ce am crede neapărat – ca și mentorul lor – că Heidegger este apoteoza filosofiei sec. XX, bună și pentru veacul următor, al nostru?!… Critica mea se îndreaptă, în ceea ce îi privește, și către alegerea unui fals – ori gomflat din cale afară – reper într-ale măiestriei filosofice. Nu în ultimul rând, sunt în dezacord cu limbajul rebarbativ, cu pretenții filosofice, pe care se străduie să îl implementeze în română. Și, încă, sunt de părere că traducerile lor din Heidegger sunt departe de o reușită filologică (le respect, firește, efortul, dar rezultatele nu îmi par pe măsura așteptărilor.)

      Alte chestiuni, altă dată… Deși, ce așteptați? Noi „diversiuni”? A se slăbi…

      Nu uitați că la noapte se schimbă ora!

  8. 1. Nu puteţi avea, cred, în mod rezonabil pretenţia ca alţii să îmbrăţişeze cu acelaşi entuziasm proiectele dvs. culturale. Dvs. vă postaţi pe blogul propriu aceste reflecţii şi, presupunând că au ceva de semnalat, cititorii dvs. intervin şi ei – în măsura în care le-o îngăduiţi. Dar, dincolo de asta, de ce le-aţi solicita contribuţii autonome? Ce ne facem dacă, în definitiv, ei nu pot, nu vor sau nu-i interesează să le producă? Dacă pe ei îi preocupă nici mai mult, dar nici mai puţin decât să gloseze ocazional în marginea „modestului dvs. eseu”…? (- Sau oare dvs. postaţi episoadele acestui serial mai curând pentru a fi ignorate decât comentate?)
    Totodată, poate fi adevărat că „[p]rea multe ezitări nu sunt neapărat un argument pentru calitate” – dar nici prea puţine nu sunt, pesemne, tocmai de dorit.

    2. Întrebaţi (retoric, desigur): „Pe ce vă întemeiaţi când stabiliţi autoritatea cutărui autor mai curând decât a altuia? Ce vă face să credeţi că ar trebui să urmez în modestul meu eseu schemele din capul dvs. şi nu pe ale mele?” – Răspund că mă bazez pe ideea competenţei derivate din specializare. Astfel, tind să cred că, în materie de fascism, istoricii care au studiat îndeaproape fenomenul, fiind recunoscuţi de omologii lor ca experţi în acest domeniu, au cel puţin la fel de multă cădere să se pronunţe avizat ca şi generalistul Eco. Nu propuneam, deci – repet a treia oară – excluderea sau neglijarea completă a opiniilor lui Eco despre fascism, ci doar îmbogăţirea lor prin părerile experţilor de resort, într-o proporţie mai echilibrată. Reiese, bunăoară, că l-aţi privilegiat pe Eco fiindcă „vă amuză şi vă face plăcere”, adică fiindcă eseul lui despre fascism e mai uşurel decât tratatele istoricilor de meserie, nu neapărat pentru că e mai pertinent. Or, tocmai aici e problema: valorizaţi eseul lui Eco despre fascism ca sursă prioritară de divertisment sau mai degrabă ca sursă de opinii competente? Căci, în acest al doilea caz, s-ar cuveni comparat cu unele contribuţii mai solide, venite din partea istoricilor sadea. Problema nu e că „în modestul dvs. eseu ar trebui să urmaţi schemele din capul meu”; le urmaţi, firşte, pe ale dvs.! Întrebarea e, însă: de ce schemele dvs. mentale, de istoric profesionist, nu presupun că, în chestiunea fascismului (şi nu numai), anchetelor meticuloase efectuate de istoricii profesionişti merită să li se acorde o pondere cel puţin egală (dacă nu cumva chiar superioară) celei acordate câtorva panseuri frugale (chiar dacă relativ ingenioase), datorate unor autori nespecializaţi, dar, eventual, (mai) celebri, precum Eco? Chiar aşa, deci: dar DVS., „pe ce vă întemeiaţi când stabiliţi autoritatea cutărui autor mai curând decât a altuia?”

    3. Într-o discuţie despre caracteristicile fascismului, am susţinut că e o diversiune:

    (a) să privilegiaţi părerile semiologului – N.B.: nu istoricului sau politologului! – Eco numai pentru că stilul lui literar „vă amuză” (şi nu pentru că vi se par, să zicem, întemeiate argumentele sale)

    şi, respectiv,

    (b) să vă tot cramponaţi de Wittgenstein, bănuindu-vă interlocutorii de cripto-wittgensteinianism (şi cripto-heideggerianism)

    Desigur, dvs. aveţi tot dreptul să lărgiţi cadrul discuţiei iniţiale, diversificându-i mizele. De data asta, însă, nu prea văd ce s-ar câştiga prin redirecţionarea ei către opera lui Wittgenstein – în plus faţă de ceea ce a extras deja din scrierile wittgensteiniene Eco. Totodată, dvs. înşivă nu aţi propus alte pasaje wittgensteiniene relevante pentru dezbaterea despre fascism. Mai mult decât atât: nici eu (cum să o mai spun?!) nu mă consider un adept al doctrinelor lui Wittgenstein. Atunci, cum să nu fie o diversiune să tot insistaţi pe subiectul „Wittgenstein”, in condiţiile în care nici dvs., nici eu nu avem nimic de adăugat cu privire Wittgesntein în discuţia despre fascism, afară de ceea ce a preluat deja Eco din „Cercetările filosofice” ale gânditorului austriac…?!

    4. Am mai obiectat nu numai că aţi privilegiat eseul lui Eco, în detrimentul abordărilor experte ale istoricilor pur-sânge, ci şi că aţi tot reluat, ca pe o incantaţie, un pasaj neinformativ din eseul lui, altminteri informativ (chiar dacă, totuşi. circumstanţial şi relativ mediocru). Înţeleg, însă, că măcar asupra acestui punct putem conveni acum: paragraful despre „nebuloasa de instincte obscure şi pulsiuni impenetrabile” e mai mult un ornament retoric găunos, o banalitate solemnă, legitimată – pasămite – prin prestigiul numelui lui Eco. Încolo, pasajul nu comunică, totuşi, prea mult.

    5. În fine, dacă admiteţi că Dl. Liiceanu traduce autori cu simpatii de extremă dreaptă nu pentru, ci mai curând ÎN POFIDA „dreptismului” lor politic, preţuindu-i, de fapt, pentru meritele lor CULTURALE (nu pentru abuzurile lor ideologico-morale), nu văd de ce v-aţi teme de o aşa-zisă invitaţie la fascism, lansată, chipurile, de „grupul HAH” prin programul său de traduceri. De fapt, percepeţi şi dvs. şubrezenia acestei imputări, drept pentru care comutaţi miza, reproşând sus-zisului grup că „nu stă, din punct de vedere filosofic, pe propriile picioare”. Or, asta poate fi adevărat, după cum judicioase pot fi şi rezervele pe care le formulaţi la adresa vocabularului inutil de criptic al ontologiei heideggeriene sau la adresa adulaţiei necritice a „grupului HAH” faţă de filosoful de la Freiburg im Breisgau. Numai că de ce să încurcăm oalele? Căci eu nu am contestat pertinenţa poziţionărilor dvs. în aceste privinţe, ci v-am abordat DOAR în chestiunea lui Eco şi a fascismului (cu o referire strict tangenţială la „grupul HAH”).

    • 1. Sigur.
      2. Chiar!
      3. Păi?!
      4. Lasă că faimosul „Ay!, în poezia lui Lorca – nu știu de ce presimt că în adolescență vă plăcea al naibii poetul ăsta! – nu e ornament… Și totuși: funcționează. Cum vă explicați?
      5. O țineți una și buna, în loc să ziceți: îi ponegriți pe nedrept pe iluștrii filosofi din Grupul HAH, ay, ay, ce rău sunteți etc. Am înțeles ideea din prima. Nu înseamnă însă că o și accept. Specific doar că am priceput-o, ca să nu vă mai obosiți cu repetarea ei (apropo: a câtea oară?)

      Cordialmente, în pofida radiațiilor!

      O.P.

  9. E limpede că vă eschivaţi. Să fie oare pentru că nu aveţi la îndemână nişte răspunsuri argumentate la întâmpinările critice care vi se fac, drept pentru care vă mulţumiţi cu mici subterfugii retorice?

    Cea mai ingenioasă rămâne, totuşi, paralela Lorca-Eco. Recunosc, nu ştiam: ceea ce e valabil într-un poem menit să producă delicii estetice e oare la fel de valabil şi într-un discurs sau dialog argumentat, ce încearcă, dimpotrivă, mai curând să prilejuiască elucidări ideatice? Bizar mai amestecaţi lucrurile. Poate că „Ay” funcţionează, în lirica lui Lorca, la nivel ritmic şi prozodic, generând desfătarea estetică scontată de autor; în schimb, care este aportul ideatic al paragrafului din Eco…? Aţi putea, eventual, rezuma, cu cuvintele dvs., în ce fel ne ajută să postulăm, în spatele regimurilor politice şi ideologiilor, „o NEBULOASĂ de instincte OBSCURE şi pulsiuni IMPENETRABILE”? Oare nu cumva aceasta mai curând dezarmează analiza, în loc s-o încurajeze (căci, dacă respectivele pulsiuni sunt chiar de nepătruns sub raport cognitiv, ele se sustrag prin definiţie – nu-i aşa? – ORICĂREI tentative de a le repera, explicita şi descrie)…?!

    Finalmente, admiteţi şi dvs. – din câte înţeleg – că predilecţia pentru autorii de centru-dreapta, ba chiar pentru operele non-politice ale autorilor de extremă dreaptă NU este obligatoriu semnul unei simpatii pentru delictele politico-morale ale totalitarismului ‘dreptist’. Şi totuşi, când vine vorba de Dl. Liiceanu şi grupul său, nu vă daţi în lături de la a realiza, fie şi implicit, tocmai acest dubios ‘saltus in concludendo’ – ba chiar consideraţi că sunteţi îndreptăţit să raţionaţi astfel.

    Omiteţi, însă, ca din întâmplare, tocmai argumentele concludente.

    …Să fie oare tot de la radiaţii…?

    • De eschivat, ce e drept, mă cam eschivez. Veți înțelege, poate, în fine, că oamenii postează fiindcă vor să spună ceva, nu de dragul de a da interviuri – în sectorul comentarii – unor necunoscuți (sau chiar cunoscuți). Întâmpinările critice sunt mereu de reținut, chiar și atunci când nu socotesc important (pentru mine) să le răspund. Ele îmi semnalează eventuale slăbiciuni la care merită să meditez pe mai departe. Dar de ce m-aș grăbi, până la finalizarea cărții cu care îi voi onora pe dragii de filosofi contemporani dâmbovițeni, nemurindu-le strădania de a păși pe urmele pașilor liicenieni, să formulez răspunsuri? Mulțumesc, deci, de semnalări, chiar și pentru cazurile în care aș decide să nu le urmez indicațiile.

      Mă mir că vi se pare că numai poezia sau proza beletristică pot stârni afectele cititorului. Cunosc bine un spaniol, expert in cultură română, mereu emoționat de proza istorică a lui X sau Y. Pe bună dreptate, de altfel. Și stilul „alb”, „imprecis” etc. spune ceva și poate stârni simpatie. Nu dvs., desigur. Dar asta nu mai e treaba mea.

      Acuma, despre citatul menționat, care nu vă dă pace. Cred că nebuloasa aceea trimite la – fără a le numi direct – ceva din zona instinctual afectivă, la agresivitate, poate, dar și la reacții colective de „magnetizare” și emulație, la lucruri greu sau imposibil de surprins cantitativ, procentual, chiar și calitativ; ceea ce nu înseamnă că ele nu ar conta. Cine formulează astfel, se rezumă să indice existența unui vârtej, neconducându-și analiza într-acolo, din motive care pot fi diferite (nu știe, nu poate, nu asta vrea etc.). Cred că este o contribuție la o analiză și o asemenea indicație, chiar dacă ea rămâne – pentru dvs. în mod sigur – insuficientă. De altfel, enumerând cele 14 trăsături ur-fasciste, mi se pare că Eco încearcă să penetreze nebuloasa de instincte obscure. Unui spirit raționalist, ceea ce este irațional i se poate părea impenetrabil, nu credeți? Ori pentru că nu pricepe prea bine ce e acolo, ori pentru că nu este vorba despre o stabilitate ideatică, ci mai degrabă de fluctuații ideatico-emoționale, ori pentru că nu-i vine să intre în noroi pentru a lua mostre de laborator… Mă rog.

      Cu povestea astalaltă, a centrului-dreapta care ar prelua cu inocență mesajul „neutru” al filosofilor de extremă dreapta, n-aș merge atât de grăbit în direcția către care vă îndreptați. Mă tem că postările mele următoare vă vor atrage (și dvs.) atenția asupra anumitor potriviri între atitudini publice ale cercului liicenian pe linia la care mă refer, atitudini ce „încadrează” interesant inocentele descifrări heideggeriene pentru care vă dați de ceasul morții aici.

      Cât despre radiații, dacă ne-au atins, vă asigur, ele nu vor cruța pe multă lume… Din nefericire.

  10. Cand veti scrie si un foileton in care sa explicati ca nu sunteti unul dintre acei frustrati de peste munti care incearca sa iasa din minorat prin atacarea oamenilor de la Bucuresti, din cauza carora crede ca nu se bucura de suficienta atentie? Pana atunci, domnule Marius Chicos Rostogan, tot pe cheiurile Dambovitei…

    • Când? De ce aș face-o?! Dacă aș fi un asemenea cetățean cu probleme explicația mea v-ar liniști în legătură cu simpaticele propuneri ale dlui Liiceanu și ale Grupului său de discipoli? Sau m-ați absolvi creștinește și m-ați accepta la sânul dvs., frățește, trecând peste acest neajuns?

      Înțeleg însă, din propunerea dvs., că vă interesează taaaare situarea mea în lume, și mai ales în raport cu Bucureștiul. Frunzărind biobibliografia mea ați putea vedea că am publicat și public curent la București, că există reviste care îmi solicită – nesporadic colaborarea – și că fac parte din organul reprezentativ al Uniunii Scriitorilor. Probabil însă că socotiți că asemenea lucruri sunt irelevante în fața pornirii mele critice la adresa dlui Liiceanu. Altfel spus, îl veți fi socotind ilustrativ pentru spiritul bucureștean, deși domnia sa e din… Vâlcea. Mă rog, dreptul dvs. Mai sunt și alții din Vâlcea, reprezentativi pentru București; printre ei, dl. Nicolae Manolescu.
      Atunci?… Atunci e mai simplu să gândim în acești termeni, nu-i așa, ilustre partener de discuție? Nu vă obligă, desigur, nimeni să îmi dați dreptate. Poate că – mai grav – nici nu am. Cu siguranță însă că nu cu asemenea insinuări vă vbeți ilustra justețea poziției. Cel puțin eu produc citate, argumentez (bine sau rău)… Cel puțin, arunc o privire prin scrisul celor de care vorbesc aici și – deocamdată – le asigur, de vreo lună încoace, cea mai amplă receptare critică de care s-au învrednicit acești domni.

      Credeți-mă, de i-aș socoti neglijabili, nu le-aș acorda această minuțioasă atenție. Mare păcat – și ce superficialitate – să îi subestimați pe cei care nu vă plac. Dar, la urma urmei, propria conduită în viață vă privește exclusiv și integral.

      O.P.

  11. Din punct de vedere logic, faptul ca aveti acele „participari” dambovitene de care pomeniti nu va scuteste de a fi un frustat. Prezenta sau absenta frustrarilor provinciale se vadeste in alt fel. Chiar si „participarile” dvs dambovitene au loc in cluburi si grupuscule cu misiuni „anti” fata de alte grupuri si persoane din Bucuresti. Apoi, din cate se pare, nu sunt singurul si nici unul dintre putinii care vad in campania personala de pe acest blog rezultatul unei frustrari (combinata cu alte afecte negative).
    Eu m-am referit la „oamenii de la Bucuresti” nu la oamenii nascuti la Bucuresti. In plus, din cate stiu despre biografia d-lui Liiceanu – pe care nu-l cunosc personal -, s-a nascut la Ramnicu-Valcea, dar parintii lui erau doar in refugiu acolo (din Clujul ocupat de hortişti) si s-au mutat in scurt timp la Bucuresti impreuna cu noul nascut.
    Dar aceste sofisme (proaste, caci vizibile si celor fara nici o educatie logica) sunt deja prea cunoscute celor care au citit fie si numai doua pagini iesite de sub tastele dvs. inveninate. In aceeasi logica, v-ati considera neilustrativ pentru Clujul in care ati ajuns pe la 20 de ani, dar in care concoctat atatea lucruri pentru si mai multa vreme?
    „Argumentarile” dvs., cu sau fara citate, si pretentiile de „dialog” nu merita citite decat pentru a culege date despre patologia vietii intelectale din Romania si despre evolutia simptomelor nevrotice ale frustratilor culturali (din toate provinciile, uniti-va!). Parerea mea.

    • Chestiunii referitoare la frustrare i-am răspuns și în alți termeni, în elucidările solicitate de dl. Cristian Mladin (le puteți vedea pe acest blog, în caz că vă interesează). Complotita pe care o diagnosticați în scrisul și acțiunile mele publice este un diagnostic care vă aparține în exclusivitate și care, de altfel, rămâne să vă caracterizeze doar pe dvs. înșivă. Dacă prin „cluburi și grupuscule cu misiuni etc.” înțelegeți USR, Institutul de Studii Liberale, revistele Cuvantul, Idei in dialog, Contemporanul.Ideea europeana, Observator cultural, Romania literară și altele de același fel, ori dacă aveți în vedere edituri precum Curtea Veche și Ideea Europeana, fără îndoială că aveți dreptate. Curat grupuscule, ce să spun… Adăugați și ICR-ul, ca să fie lista mai dolofană.

      V-ați referit la „oamenii de la București”, destul de vag, iată… Multă lume trece pe acolo. Bucureștenii sunt, în general, oameni deschiși, joviali, simpatici sau antipatici, dar mereu comunicativi. Când îi întâlnesc,la ei acasă, sau în altă parte, îi prețuiesc pe fiecare după cum merită, dar îi tratez cu politețe și în mod deschis, pe toți… Am o problemă cu stilul dâmbovițean de a gestiona afacerile publice și chiar problema manageriatului cultural. Dar nici aici nu aș generaliza. Pesemne că dvs. vă place totul la toată lumea, că nu aveți nemulțumiri și neîmpliri – cu excepția celor ce mă privesc, firește – și că frustrarea este un sentiment care e departe de a vă fi cunoscut pe piele proprie. Felicitări, bun venit în Paradis (nu înțeleg cum de ieșiți, din când în când, de acolo, pentru a mă aborda, de pildă!).
      Că nu sunteți singurul care vede în postările mele frustrare nu mă mir, zău, deloc. Inteligența și originalitatea sunt destul de rare, într-o singură baltă calcă într-o singură zi zeci și sute de oameni. Nu m-aș mândri cu asta și nici nu mi-aș face dintr-o astfel de circumstanță un titlu de glorie.
      De „veninul” meu nu a murit încă nimeni, și nici nu are să o facă. Ar trebui să ne obișnuim cu discuțiile critice, chiar și atunci când nu ne convin. Să nu mutăm prea devreme către persoane discuția de idei. Înțeleg că nu se prea poate și că exprimările diminuante la adresa persoanei mele vă vin oarecum firesc, spontan. Pentru a fi sigur că nu vă încurajez în asemenea inflamări blogulare, vă invit să compuneți un studiu, un eseu sau un poem-invectivă. Dar nu pe acest blog. Păstrați-vă în limitele unei minimale politeți, este invitația pe care v-o fac, cum am mai făcut-o și altora de felul dvs.
      „Sofisme proaste”? Cultivați-le dvs. pe cele „bune” (sau „deștepte”). Mai departe, concluziile pe care le trageți din aceste lecturi țin de capacitatea și dorința dvs. de a asculta și partea celalaltă. Cu atât mai bine pentru dvs., dacă nu vă conving, înseamnă că veți ieși întărit în convingerile cu care ați intrat pe acest blog. Ocoliți-l, de aici înainte.
      Unirea provinciilor românești nu constituie un obiect de batjocură emanată dinspre intelectualii fini de stil dâmvbovițean, cum păreți a fi. Vă invit politicos să păstrați astfel de joculețe pentru dvs.

  12. Q. E. D.

  13. Ca intotdeauna, aveti ultimul cuvant. Probabil asta compenseaza faptul ca (stiti ca) nu aveti dreptate. Eu as vrea insa sa va dau o alta consolare: DOMNULE PECICAN, AVETI DESAVARSITA DREPTATE! NICI NU VA DATI SEAMA CATA DREPTATE AVETI! Cine a spus ca un frustrat nu poate avea dreptate?

  14. Mulțumesc. Și acum să ne vedem fiecare de treabă. N-aveți nici una? Vă propun atunci să vă înrolați într-o traducere heideggeriană. Sau să vă afiliați Grupului Noica.

    Paradis deplin vă doresc!

    OP

  15. Eu tocmai ma aflam in treaba: am avut o „convorbire” cu dvs. Sunt specializat in psihiatrie si conduc un grup de cercetare pe tema „Psihiatrie si cultura”. Va multumesc pentru participare. Datele obtinute vor fi folosite in deplina confidentialitate.

    Va urez si eu: Nu va lasati!

  16. Asta e o informație care explică multe. Oricum, vă țin pumnii. Să știți că și bolile profesionale se vindecă. Uneori.

    Curaj!

  17. Ma bucur ca sunteti optimist in privinta propriei vindecari. Puteti conta oricand pe un ajutor specializat. In rest, va las ultimul cuvant.

    • Tot mai trase de păr replicile dvs. Măcar din politeţea de gazdă pe acest blog sunt silit de uzanţe să vă însoţesc până la ieşire. Dacă socotiţi salutul de despărţire „ultimul cuvânt”, atunci nu e nimic de făcut, îmi aparţine. Dacă însă solicitudinea dvs. de, pasămite, expert într-ale minţii şi sufletului, e expresia ultimului dvs. cuvânt, atunci, fie, vi-l conced.

      Primăvară plăcută!

  18. (:-))


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: